Distrugerea valorilor şi rătăcirile prin deşert (I)

Vă propun un exerciţiu intelectual. Mă adresez explicit celor capabili de a gândi în aceşti termeni, cu lecturi la bază şi nu celor gata să înjure ceea ce nu înţeleg. Îmi asum riscul de a părea exclusivist şi elitist, într-o ţară în care istoria în şcoală a devenit aşa, o materie printre altele, deschizând astfel calea pentru o generaţie fără cunoştinţe şi prin urmare, uşor manipulabilă cu arma politică forte – populismul…
Primo. Remarca unul dintre comentatorii acestor editoriale, din câte se pare om cu ceva şcoală, că uneori amestec recursul la repere religioase cu trimiteri spre gânditori laici. Nu sunt un credincios practicant, dar religia îşi transcende propria condiţie şi interacţionează  cu istoria, morala (sau chiar le determină) şi – simplist spus – cu exprimarea curentă. „Să dea Dumnezeu să fie aşa” nu este un îndemn religios, în cazul meu, ci unul unanim acceptat ca orientat în direcţia unui bine dorit, dincolo de orice alte instanţe lumeşti. Idealist, desigur, pentru unii, să le spunem mai dubitativi. Real pentru alţii, căci deviza „Nihil sine Deo” a Regelui Mihai impunea simbolic un cod de conduită, nu doar pentru familia regală, ci, atât cât se putea, pentru poporul al cărui reper se dorea. Nu în calitate de monarh autoritar, ci de rege constituţional, conform devizei „regele domneşte, dar nu guvernează”.
Secundo. La apariţia sa, volumul „Mit şi istorie în conştiinţa românească”, al istoricului Lucian Boia, a produs multe controverse într-o societate obişnuită să gândească în termeni de erou – ticălos, în alb-negru adică. Lucian Boia propune o altă grilă logică, prin care face diferenţierea între profilul real al unei personalităţi istorice şi modul cum este ea percepută de populaţie.
Poate că Ştefan cel Mare a fost un mare domnitor, dar nicidecum un sfânt. Mihai Viteazul a fost un excepţional conducător militar, un politician remarcabil, dar nu a dorit nicidecum să înfăptuiască „visul de aur al românilor” – unirea. Cuza nu este doar cel din faţa lui Moş Ion Roată, ci şi domnitorul care a derapat spre autoritarism. Istoricii cunosc mai multe decât noi, ceilalţi, care ne poziţionăm faţă de o personalitate pe baza unor adevăruri şi cunoştinţe poate incomplete, poate subiective, poate pur emoţionale. De exemplu…
Admiratorii mareşalului Antonescu spun că a luptat împotriva comunismului, ceilalţi susţin că s-a aliat cu Hitler şi are pe conştiinţă aprobarea, fie şi prin neimplicare, a masacrării multor mii de evrei. Admiratorii Regelui Mihai spun că a avut curajul actului de la 23 august şi a fost silit să abdice, în timp ce simpatizanţii lui Antonescu spun că Regele a greşit lăsându-se decorat de Stalin. Sunt acestea adevăruri în totalitate certificate istoric? Nicidecum. Există aspecte controversate asupra cărora nu te poţi pronunţa cum a făcut-o Traian Băsescu, într-o emisiune la televizor, aşa, printre ele. V-o imaginaţi pe Angela Merkel elogiindu-l pe Hitler? Nu. Dar pe Berlusconi lăudându-l pe Mussolini…? Aştept…
Poziţionarea relativă faţă de Ion Antonescu şi Regele Mihai nu e de când lumea, ci aparţine mai degrabă lui Iosif Constantin Drăgan, membru activ al Gărzii de Fier şi exportator de carburanţi, începând cu 1941, în Italia fascistă.
În dorinţa de a se legitima contra ruşilor şi de a combate monarhia şi regimul „burghezo-moşieresc”, Nicolae Ceauşescu l-a „recuperat” pe fostul legionar Constantin-Drăgan şi ulterior pe Corneliu Vadim Tudor.