File de istorie: Judeţul Hunedoara în cel de-al II-lea Război Mondial

Infirmerie de ocazie la Brănişca

prof. Ioachim Lazăr

De la o zi la alta, creştea numărul de ruşi încartiruiţi pe la casele din Brănişca. Deşi aveam doar două cămăruţe şi eram patru persoane acasă, zilnic erau repartizaţi la noi militari care trebuiau cazaţi şi hrăniţi. Asta, fiindcă tata era om înţelegător – făcuse frontul în Primul Război Mondial şi deseori ne spunea:
– De noi e uşor, că stăm acasă, dar ăştia merg la moarte, şi flămânzi, şi plini de păduchi.
Nana a cusut un strujac (saltea) pentru încartiruiţi, pe care-l umplea cu paie de grâu şi îl aranja pe vatră. A doua zi, după plecarea musafirilor, paiele erau arse şi strujacul era fiert, prin casă se arunca apă clocotită, dar de păduchi tot nu scăpam.
Într-o zi, a venit la noi primarul Bârsăianu şi i-a spus tatei:
– Vecine, de azi înainte vă vom repartiza câte un rănit.
Dispensarul medical se mutase în clădirea vecinului Candin, unde locuia noul medic, refugiat de la Timişoara, aşa că la noi, fiind în imediata apropiere, s-a aranjat un fel de infirmerie. În aceeaşi zi, a sosit şi primul rănit. Era un sublocotenent român, puşcat într-o mână. Rana s-a vindecat într-o săptămână şi omul a plecat din nou pe front. A urmat un soldat rus, care o rupea binişor pe româneşte. Doctorul s-a prezentat imediat cu trusa medicală. Când rănitul şi-a desfăcut pansamentul de la piciorul stâng, o duhoare insuportabilă s-a împrăştiat prin casă. Ne-am cutremurat: o rană cât podul palmei pe pulpa piciorului făcuse deja viermi. Doctorul ne-a rugat să facem rost urgent de nişte haine civile şi să fierbem cât mai multă apă. Nana a pus apă să fiarbă într-o căldare, a fost pregătit un ciubăr şi rănitul a fost spălat ca un copil mic. Pe cap i s-a dat cu o soluţie adusă de medic, a fost primenit cu haine de-ale tatei, care umbla mai mult militar. Hainele rusului – pufoaica şi celelalte – au fost şi ele puse la fiert. După ce i-a fost dezinfectată şi pansată rana, el a mâncat şi s-a culcat, adormind imediat.
Se pare că a fost rănit în zona Aradului, unde se dădeau lupte grele. Un prieten, Cornel Bran din Deva, care a luptat la Păuliş, îmi povestea:
– Vreme de câteva săptămâni am rezistat pe poziţii, ţinând pe loc două divizii inamice. Au murit sute de camarazi, iar cei ce ne aflam în viaţă stăteam în tranşee zi şi noapte. Ploua pe noi, gloanţele şi obuzele ne căutau fără încetare. Când credeam că suntem terminaţi, obosiţi, flămânzi şi nedormiţi, iată că dis-de-dimineaţă în spatele nostru se aude un huruit de motoare.
– Vin ruşii! – a strigat comandantul nostru şi un URA! a izbucnit de au răsunat văile. Sute de căciuli au zburat în aer şi un entuziasm de nedescris a pus stăpânire pe noi toţi. A fost cea mai impresionantă zi din viaţa mea. Ruşii s-au oprit şi peste dispozitivul nostru au început să curgă sute de obuze trase cu katiuşele asupra inamicului. După ce horthyştii au fost puşi pe fugă, am ieşit din cazemate şi i-am îmbrăţişat pe salvatori.
Un alt participant la acele lupte, Ion Cernăianu, mi-a spus şi el:
– Şi ruşii au avut mari pierderi în zonă. Eu şi încă doi camarazi români am primit misiunea să îngropăm 16 ruşi morţi, ce se aflau adunaţi sub o salcă.
…A doua zi, rănitul era mai vioi. Eram mereu în preajma lui şi de la el am învăţat să număr ruseşte până la 10 şi unele cuvinte folosite mai des. Mi-a povestit că un timp a fost prizonier pe moşia unui boier român, unde n-a dus-o rău. Mi-a arătat o fotografie cu soţia şi cei trei copii care au fost omorâţi de nemţi. Şi casa le-a fost distrusă. Nu mai avea pe nimeni şi singura lui dorinţă era să meargă din nou pe front să se răzbune până nu se termină războiul. A îmbrăcat din nou hainele militare. Prezenţa lui în casa noastră ne-a fost de folos. Când oprea câte un tren care mergea spre front şi ruşii năvăleau spre gospodăria noastră, el le ieşea în cale, le vorbea în limba lor şi aceştia ne lăsau în pace. Am înţeles că le spunea cam aşa: „Nu vă băgaţi, sunt aici răniţi, suntem găzduiţi de oameni săraci, care n-au de unde să vă mai dea şi vouă”. Ruşii plecau mai departe întrebând „gde burjui?” Deşi nu era „burjui”, vecinului Mihuţ i-au luat vreo 10 oi. Când m-au surprins cu caprele la barieră, nişte ruşi mi-au cerut să le vând o capră. Eu am refuzat şi mi-au luat-o fără bani. Au mai luat din sat un viţel şi un porc, pe care i-au tăiat la marginea liniei ferate. De la Herţoaia au luat nişte purcei, dar au auzit că bărbatul ei lucrează la C.F.R. şi au dat drumul purceilor. Se pare că aveu ordine severe să nu jefuiască personalul căii ferate, pentru a nu periclita transportul spre front. De gospodăria anexă a şefului de gară şi de pivniţa lui doldora de alimente nu s-au atins niciodată.
După vreo lună, rana rusului s-a vindecat. Ne-a spus că pleacă la Deva, la Comandament, ca să fie trimis din nou pe front. Ne-a sărutat, mulţumindu-ne pentru găzduire şi a plecat cu lacrimi în ochi. A doua zi, ne-am trezit cu el coborând dintr-un tren militar ce mergea spre Arad. A venit în grabă să ne spună că i s-a aprobat reîntoarcerea pe front. Ne-a promis că dacă va scăpa cu viaţă, după terminarea războiului va trece negreşit pe la noi. Ne-a salutat milităreşte în limba română şi dus a fost. De atunci, nu l-am mai văzut. Un vecin reîntors de pe front ne-a spus că ruşii bagă pe linia întâi a frontului din ăştia care nu mai au pe nimeni, pentru a nu mai creşte numărul văduvelor şi orfanilor. Pe ei nu mai avea cine să-i mai plângă. Altcineva a spus că şi dacă a scăpat cu viaţă, Siberia cu lagărele ei îl aşteptau, deoarece toţi ruşii care s-au predat la inamic au fost declaraţi trădători.