Dansând cu Tolea…

Preşedintele României se îndrepta spre Bruxelles. Era liniştit, tocmai câştigase alegerile şi se gândea cum el, băiatul simplu, ironizat de mulţi, reuşise să devină preşedintele ţării. Pur şi simplu nu-i venea încă să creadă că va da mâna cu Angela Merkel şi cu Nicolas Sarkozy, ba se spunea că va veni şi proaspăt alesul preşedinte american Obama.
„Câtă diferenţă…” se gândea noul preşedinte. Iată în sfârşit că România este condusă de cineva care nu avusese prea multă tangenţă cu sistemul comunist. Un preşedinte tânăr, cu ambiţii pe măsură. Se gândea amuzat la predecesorul său, la imaginile care-l prezentau plimbându-se singur, stingher, printre ceilalţi lideri europeni, care pur şi simplu nu-l băgau în seamă. Sau faza cu Sarkozy şi Berlusconi… aia în care Sarkozy îl împinge de umăr – cât de umilitor fusese pentru o ţară întreagă să-şi vadă preşedintele tratat în acest fel. Realitatea era că România nu conta practic în Uniunea Europeană, dacă ar fi să ne luăm după consideraţia de care se bucurau liderii săi politici. Ţara era izolată, nu numai marile puteri, dar şi vecinii noştri de suferinţă în perioada sovietică, Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia nu prea doreau să invite şefi români, să încheie acorduri, investitorii chinezi se lăsau aşteptaţi…
„Toate astea trebuie să ia sfârşit” îşi spuse tânărul preşedinte.
În pofida stupefacţiei pe care o stârnise alegerea prin cancelariile occidentale, sosirea la Bruxelles a fost rece – nu meteorologic, ci din punct de vedere al primirii de către oficialii europeni şi americani. Până să ajungă să dea mâna cu Merkel şi Sarkozy (Obama nu venise…), a fost plimbat pe la tot felul de secretari şi secretăraşi politicoşi în aparenţă, dar parcă puţin cam condescendenţi… ca să nu spunem batjocoritori. Amânări, că Angela Merkel are o indispoziţie, că doamna Carla Bruni nu şi-a terminat machiajul…
În sfârşit. Îşi pregătise câteva cuvinte, le rosti zâmbitor în faţa Angelei Merkel, care însă îşi mută instantaneu privirea spre următorul sosit, preşedintele polonez, încă în timp ce-şi retrăgea mâna (întinsă ezitant) din cea a preşedintelui României. Sarkozy privi înapoi chiar în momentul salutului… mâna românului stătu întinsă preţ de câteva secunde, dar Sarkozy părea al naibii de ocupat să discute cu premierul sloven. Renunţă.
Mai târziu, la ambasadă, află de la cei care ştiu de obicei tot că înainte de întâlnire, liderii europeni făcuseră un haz nebun văzând o înregistrare în care unul Tolea voia să-l arunce pe moderatorul unei emisiuni în tomberon. „Românii ăştia nu sunt în stare să-şi aleagă un preşedinte normal?”, o întrebase Sarkozy pe Angela Merkel, apoi se întorsese spre Carla. „Oui, ma cherie…”