Copilul şi câinii marchizului de Vibraye

14 august 2009 | Adauga un comentariu

Dacă cumva vă gândiţi să mergeţi în Franţa, pe Valea Loarei (v-am spus, nu e aşa scump precum pare…), nu rataţi castelul Cheverny. Nu e mare, e aproape la fel de vechi şi ca celelalte – adică de prin secolul XVI – dar are un aer deosebit, poate pentru faptul că de la construcţie şi până în prezent a aparţinut aceleiaşi familii, Hurault-Vibraye. Oamenii, fiind proprietari, au avut grijă de el, nu l-au lăsat în paragină (cum s-a întâmplat la Chateaudun, de exemplu), aşa că acum este complet mobilat, foarte bine întreţinut şi deschis vizitelor, cu toate că familia locuieşte în castel, într-una dintre aripi. A fost şi primul castel de pe Valea Loarei care s-a putut vizita, din anul 1902. A fost închis, de atunci, doar de trei ori – în 1994, la căsătoria actualilor proprietari, în 1996, cu ocazia unei vizite a reginei Marii Britanii şi la decesul uneia dintre rudele familiei. Iată deci, consecvenţă nobiliară…
Printre exponate se află rochia de mireasă a marchizei de Vibraye, dar şi fotografii cu cuplul. Această menţiune are importanţa ei, veţi vedea.
După ce am vizitat castelul, ne-am plimbat prin parcul acestuia. La un moment dat, ne-am aşezat pe o bancă pentru o cafea. Pe aleile din preajmă se plimba un băieţel cu bicicleta. Avea vreo şase ani şi era îmbrăcat ca orice copil de vârsta lui. Lua viteză, apoi punea brusc frână, şi tot aşa. Fiica mea îl urmărea cu atenţie, apoi brusc, mi-a spus: uite, e băiatul proprietarilor. De unde ştii? am întrebat-o. Păi l-am văzut în poză, mi-a răspuns. şi seamănă cu tatăl lui… Văzusem şi eu fotografiile, dar nu am memoria figurilor şi nici nu mi-am propus să-l reţin. Dar fizionomia tatălui o reţinusem, fiind mai aparte. Acum, uitându-mă mai atent la băieţel, am tras concluzia că da, semăna cu marchizul. Ceea ce s-a dovedit însă simpatic a fost faptul că la un moment dat, după una dintre frânele bruşte puse cu bicicleta, pe pietrişul fin al aleii a rămas o urmă de pneu. Copilul a lăsat bicicleta pe alee, s-a dus puţin înapoi şi a aranjat pietrişul cu piciorul, astupând mica denivelare. Instinct de proprietar sau doar bună-creştere…?
Oarecum în contrast, de cealaltă parte a parcului se află ţarcul cu câinii de vânătoare ai marchizului. Are, cred, vreo 50, exact aşa cum se văd în fotografiile sau filmele cu nobili mergând la vânătoare. Nu ştiu rasa şi nici nu m-am uitat pe Internet să o aflu, scriu un editorial, nu articole de popularizare a raselor canine. De fapt, rasa contează mai puţin, poate nu pentru marchizul vânător, ci pentru mine. Cam îngrămădeală la câinii ăia, publicul şi ei se uitau unii la alţii printr-un gard zăbrelit de metal. Majoritatea câinilor se hârjoneau cu mare hărmălaie, dar vreo 10 dintre ei stăteau tăcuţi pe nişte scări, cu ochii ţintă la vizitatori. Aveau aşa, un aer curios şi parcă puţin trist.

Publicat in: Fara bascalie


Scrie un comentariu

Protected by Webpro.ro
Citește articolul precedent:
Studenţii curăţă Jiul

Peste 100 de studenţi din diferite zone ale ţării, inclusiv din Valea Jiului, participă în aceste zile la o amplă...

Bulina neagră

Dumitru Muşi, antrenor Cetate Devatrans

Bulina albă

Daria Vişănescu, Clubul de Şah Deva

Închide