Schengen. O explicaţie civilizaţională. (II)

Cetăţeanul liniştit şi împlinit al orăşelului german Kleve va fi fost cu siguranţă – în general vorbind – un partizan al extinderii Uniunii Europene, la fel ca majoritatea germanilor. Zeci de ani de democraţie, bunăstare economică şi toleranţă, principii ale educaţiei de tip occidental l-au făcut să dorească să trăiască într-o structură lărgită, de natură să ofere mai multe garanţii de securitate. Dar extinderea Uniunii Europene l-a adus în situaţia de a asista la invazia est-europenilor, în special români, bulgari şi romi, pentru care ferestrele lui joase, fără perdele, bunăstarea lui, obiectele lui, banii lui, liniştea lui erau tot atâtea motive de invidie. La fel slujba lui, curăţenia oraşului, în general, modul lui de viaţă.
În urma crizei economice, valul din est trebuia cumva diminuat. Şi nu doar valul de români, cât mai ales, imigranţi din alte ţări care puteau intra uşor în România şi de acolo şi mai uşor, în restul UE. Prin urmare, degeaba declarăm noi că tehnic suntem în regulă – nu tehnica prevalează, ci dorinţa de a opri cumva exodul spre Occident, văzut ca tărâm al tuturor posibilităţilor.
De ce s-a extins (totuşi) Uniunea Europeană până la Prut?  
Extinderea UE s-a făcut mai întâi pe criterii economice, dar ţinând cont de similitudinile civilizaţionale. Adică, ne unim noi, cei care împărtăşim aceleaşi valori. În încercarea de a construi o structură de putere globală, care să devină partener al SUA, s-a ajuns în curând şi la necesitatea definirii Europei, altfel decât ca spaţiu geografic. Din acest motiv, se vorbea în anii ’90, în România, despre „intrarea în Europa”, în timp ce alţii susţineau sus şi tare că „ăia” fac pe nebunii, că de fapt, noi suntem în Europa de mii şi mii de ani. Or fi făcând ei şi pe nebunii, om fi fost noi geografic în Europa, dar în termeni de civilizaţie între ortodoxie, pe de o parte, şi catolicism/protestantism, pe de altă parte, e existat dacă  nu o falie, atunci cel puţin o diferenţă accentuată de mentalitate, căreia comunismul i-a dat şi o turnură ideologică.
Unde să fie deci frontiera Europei? La graniţa dintre catolicism/protestantism şi ortodoxie, deci între România şi Ungaria? Discutabil. Transilvania are o structură de civilizaţie hibridă, iar România un statut aparte – ortodocşi, ortodocşi, dar cu limbă romanică, deci din punct de vedere al civilizaţiei, de sorginte occidentală. Şi chiar deosebirile religioase nu sunt nici pe departe atât de mari – la urma urmei, catolici sau ortodocşi, suntem tot creştini. Aşa că dilemele încep să dispară.
Bulgarii au o limbă slavă, dar sunt şi ei creştini. Poziţionarea în flancul sudic dă coerenţă construcţiei, iar ca fost monarh, Simeon provenea din familia de Coburg-Gotha – deci iată o înrudire concretă cu Occidentul, pe care nimeni nu putea s-o ignore. Nu vom şti vreodată cât a contat şi înrudirea Regelui Mihai cu suveranii Marii Britanii sau cu familiile nobiliare germane – ar trebui deci să fim mai precauţi când facem afirmaţii hazardate despre Rege.
Acestea sunt motive de ordin civilizaţional, care au contat în extinderea UE. Până la configurarea ei cvasi-definitivă, nu mai este chiar mult. Croaţia şi Macedonia nu mai au mult de aşteptat. Poate nici Serbia. Apoi va urma o pauză mare de tot. Nu cred că Bosnia-Herţegovina, Albania şi Turcia vor intra curând în UE. Sunt foarte sceptic şi în privinţa Republicii Moldova.