Lideri populişti sau autoritari (II)
Explicaţia pentru poziţia constant înapoiată şi atipică a României nu este foarte simplă, dar este pertinentă – cel puţin, conform discuţiilor pe care le-am purtat şi autorilor pe care i-am citit în ultima vreme.
Ceea ce se întâmplă în aceste zile este simptomatic pentru condiţia noastră de ţară înapoiată. Legea devine din ce în ce mai aproximativă, bunul plac pare să se instituţionalizeze, iar lipsa de răspundere pune efectiv populaţia în postura de spectator neputincios şi multiplu păcălit. Anul trecut, pe vremea asta, populaţia era anunţată că a ieşit din criză, iar acum două săptămâni, a aflat că nu numai că nu a ieşit, dar că, ceea ce e mai rău abia urmează.
De ce se petrec aceste lucruri?
Unul dintre răspunsuri apare clar în cartea „Politica pentru barbari” a lui Daniel Barbu (pe care v-o recomand cu căldură). Populaţia nu este socotită un partener demn de a lua parte la viaţa politică, altfel decât din patru în patru ani, prin vot, atunci având dreptul de a fi păcălită. Tema principală a campaniei electorale, dacă ar fi să judecăm în termenii unui parteneriat clasă politică – electorat, ar fi fost (în mod absolut evident) criza economică şi problema reformei în orice sistem dorea domnul Boc sau preşedintele Băsescu. Au preferat să introducă tema mogulilor, a neocomunismului iliescist, mă rog, tot felul de chestiuni colaterale. Atenţia de la adevărata problemă a fost abătută cu premeditare, scopul fiind doar culegerea de voturi favorabile. Între anii electorali, electoratul este redus la condiţia de guvernat. Cu alte cuvinte, bine că ei au votat, acum, lasă că ne ocupăm noi. Sau, reluând o sintagmă comunistă, poporul mănâncă şi bea prin reprezentanţii săi.
Acest mod aşa-zis democratic de a guverna o ţară duce, în opinia lui Daniel Barbu, la două tipuri de lideri români: fie autoritari (cu varianta extremă, dictatori), fie populişti. Afirmaţia, cred eu, nu mai are nevoie să fie demonstrată. Refuzând populismul deşănţat, neştiind să fie nici autoritar, preşedintele Emil Constantinescu s-a declarat învins de sistem. Prin comparaţie, în 1990, Ion Iliescu a fost aproape plebiscitat de popor (şi-a revenit în 2000, numai că răul fusese făcut…), iar Traian Băsescu a aplicat, cu mici diferenţe, acelaşi scenariu, în special pentru al doilea mandat.
Ce lipseşte în relaţia românească politician – electorat?
Sigur, discuţia propusă de Domnia Voastră preupune două planuri. Cel istoric şi cel contemporan. Eu am făcut referirea la monarhii europeni, deci şi la Petru cel Mare, pentru a sublinia contextul epocii. În foarte mare masură şi Dimitrie Cantemir este omul epocii sale iar apetenţa sa pentru autocraţie se explică şi prin faptul că este influenţat de iluminism, mai puţin de bizantinism, concept prin care monarhul trebuie să facă reforme în folosul poporului pentru că acesta nu are, am spune azi, conştiinţă civică. Pentru perioada respectivă este un concept politic avansat, aş spune chiar progresist. Este preludiul democraţiei moderne pentru că aduce în prim plan raţiunea de stat, care presupune o guvernare în interesul întregii societăţi. Că ea nu s-a realizat decât în mică măsură e altceva. Revenind la contemporaneitate discuţia presupune mai multe meandre. Sigur eu personal principial, dincolo de o persoană sau alta, nu sunt nici adeptul autoritarismului, nici al populismului.
SINCERITATEA..asta lipseste. Niciun partit politic post-decembrist nu a incercat sa-si atraga electoratul prin programe viabile, realiste. In schimb, fiecare a speculat la maximum cea mai pregnanta caracteristica a electoratului roman: MILOGEALA.
Este de-a dreptul revoltator sa vezi un popor care se calca in picioare adulmecand mirosul micilor oferiti in schimbul unui vot. Crezi ca saracia ii impinge la gestul asta? Eu nu cred..