CELE MAI MARI FRAUDE FINANCIARE DIN ISTORIE (2)

Am putea fi tentaţi să pre­su­pu­nem că frauda, respectiv in­ves­tigaţiile antifraudă reprezintă fe­no­mene relativ noi, apărute odată cu multinaţionalele şi sistemul ca­pitalist modern. Cu toate acestea, istoria ne învaţă că riscul de fraudă este omniprezent, existând din cele mai vechi timpuri, fie că vor­bim de frauda economică sau chiar de vânzarea unui imperiu. Descoperirea marilor cazuri de fraudă din istorie ne poate ajuta să înţelegem mai bine mecanismul de înşelăciune, modul de operare al infractorilor şi – poate cel mai important – cum tehnicile de in­ves­tigaţii antifraudă pot preveni pă­gubirea instituţiilor.

Originala schemă Ponzi
Pe blogul SPIA România, am scris, în trecut, despre ce este o schemă Ponzi, cum funcționează, de ce este ilegală, cât de mari sunt pagubele produse și care sunt repercusiunile legale atunci când frauda iese la iveală. De data aceas­ta, vom descoperi cea mai re­numită fraudă de tip Ponzi, cea care, de altfel, a şi dat numele aces­tui act ilicit.
Acest tip de fraudă economico-fi­nanciară poartă numele lui Charles Ponzi (foto), un escroc italian care și spunea și Charles Ponci, Carlo sau Charles P. Bianchi și care a devenit cunoscut în 1920, în urma unei înșelătorii pe care a pus-o la cale cu ajutorul unor cupoane poștale.
Există mai multe dovezi care susțin faptul că nu italianul a in­ven­tat schema de investiții frau­du­loase, însă amploarea înșelă­to­riei pe care a pus-o la cale, a dus la numirea acestui tip de fraudă eco­nomico-financiară după el.
Serviciile poștale aveau dez­vol­tate la începutul anilor 1920, pro­grame de cupoane numite IRC (International Reply Coupon) ce pre­supuneau plata în avans a con­tra­valorii unor timbre poștale. Ex­peditorii introduceau cuponul în co­respondența trimisă, iar des­ti­na­tarii le duceau la oficiul poștal local și le preschimbau în timbrele poștale de care aveau nevoie pen­tru a trimite, la rândul lor, un răs­puns.
Într-o zi, Charles Ponzi a primit o scrisoare de la o companie din Spania. Plicul conținea un cupon de răspuns internațional (IRC), iar ita­li­a­nul și-a dat seama că ar putea ob­ține profit dacă ar cumpăra IRC-uri dintr-o țară și le-ar preschimba, mai apoi, în timbre mai scumpe din altă țară. Ba chiar profitul – şi, evident, frauda – ar fi și mai mare dacă le-ar trimite bani unor cola­bo­ratori din alte țări, aceștia ar cum­păra IRC-uri și le-ar expedia în SUA, iar mai apoi Ponzi le-ar pre­schimba în timbre, pe care le-ar vinde la o valoare mai mare decât cea platită pentru ele.
În economie și finanțe, practica de a profita de diferența de preț între două sau mai multe piețe poartă numele de arbitraj și este perfect legală. Acesta a fost ar­gu­mentul cu care Charles Ponzi, în căutarea unor câștiguri și mai mari, a convins alți oameni să i se alăture în tentativa de fraudare, în calitate de investitori. Le-a promis profituri uriașe, de 50% la 45 de zile sau chiar 100% în 90 de zile.
Încurajat de succesul initial, Ponzi a decis să ducă afacerea sa frauduloasă la nivelul următor. Astfel, în ianuarie 1920, a înființat Securities Exchange Company, iar în prima lună a avut 18 investitori, care au tranzacționat 1.800 de dolari. Profitul le-a fost plătit prompt chiar de luna următoare, însă nu din câștigul obținut, ci din banii proveniți de la noii investitori. În tot acest timp, italianul căuta soluții pentru a schimba IRC-urile în numerar. Și-a dat însă seama rapid că era aproape imposibil să reușească. De exemplu, pentru a realiza schimbul celor 1.800 de dolari investiți în prima lună, ar fi fost necesare 53.000 de IRC-uri pentru realizarea profiturilor din arbitraj. A observat, însă, că dobânzile promise puteau fi plătite investitorilor, datorită fondurilor provenite de la noii investitori.
6 luni mai târziu, nivelul investițiilor derulat prin Securities Exchange Company era de ordinul milioanelor de dolari.
De pe urma fraudei, Ponzi a ajuns un om foarte bogat – ar fi câștigat, se pare, peste 250.000 de dolari pe zi. Ascensiunea sa rapidă și stilul de viață extravagant începuseră să atragă atenția multora.
Frauda pusă la cale de Ponzi a început să se clatine când un reporter de la publicația The Boston Post a investigat și a scris despre ingineria financiară, iar investitorii au încercat să își retragă banii.
Frauda numită astăzi “Originala schemă Ponzi” a durat un an, iar pierderile estimate au fost de peste 20 de milioane de dolari în 1920, echivalentul a aproximativ 196 de milioane de dolari în 2019. Ne putem imagina că dacă Ponzi ar fi fost mai prudent în a-şi etala averea, nu ar fi ajuns subiectul respectivei investigaţii de presă; probabil frauda pusă la cale de el ar fi putut continua nestingherită.
În urma investigaţiei de fraudă demarată împotriva sa, Charles Ponzi a fost arestat în luna august a anului 1920 și a fost acuzat de 86 de fraude prin poștă, în două procese federale. A pledat vinovat și a petrecut următorii 14 ani în închisoare. A murit la Rio de Janeiro, în ianuarie 1949, sărac.