Nu ştiu dacă această scoatere la bătaie a lupilor tineri ai partidului a fost o decizie pe care Traian Băsescu şi liderii PDL au luat-o pe moment, sau ea a fost pregătită de câteva luni bune. Chiar dacă, la depunerea jurământului de către membrii noului Cabinet, preşedintele Băsescu a ţinut să precizeze că numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu ca premier a fost antamată cu câteva luni în urmă între el şi fostul prim-ministru Emil Boc, părerile rămân împărţite. Unii analişti şi comentatori susţin că ea a fost luată pe genunchi, în disperare de cauză, alţii că a fost gândită şi pregătită de prin vară, de când ar fi trebuit să demisioneze Guvernul Boc. Oricum, a fost o decizie inspirată. Argumentele? Iată câteva. Dacă rămâneau în guvern tot aceeaşi miniştri, nu era bine, atât din punct de vedere al imaginii publice – aceeaşi Mărie cu altă pălărie! -, cât şi a faptului că foştii miniştri erau deja erodaţi, nu mai puteau aduce suflul nou, necesar în această perioadă grea, în care trebuie menţinută şi întărită stabilitatea economică a ţării şi, în acelaşi timp, luate măsuri care să ducă la creşterea veniturilor populaţiei. Cred că tânărul premier Ungureanu şi echipa lui de lupi tineri, promovaţi acum din linia a doua în prima linie, chiar au suflul necesar şi ambiţia de a dovedi de ce sunt în stare. Ei pot face treabă bună, dar cu o condiţie. Să fie lăsaţi s-o facă, să nu li se dea peste mână de către cei care i-au pus în guvern. Apoi, prin această mutare, persoanele de la vârful PDL care se aflau în guvern, începând cu Emil Boc, continuând cu Elena Udrea, Sulfina Barbu, Traian Igaş şi ceilalţi, dispărând din prim-plan, nu vor mai fi ţintele predilecte ale criticilor populaţiei şi ale opoziţiei. Acestea vor putea liniştite să se ocupe în teritoriu de revitalizarea şi pregătirea organizaţiilor locale ale partidului pentru alegeri.
Acestea fiind zise, nu-i de mirare că unul din cei doi  copreşedinţi ai USL, mai exact Crin Antonescu, a turbat când a  aflat mişcarea marinarului de la Cotroceni şi a pedeliştilor. Ştie el ce ştie. şi tot de aceea, activiştii USL, posturile tv şi ziarele aservite Uniunii au pus toată artileria pe noul premier şi pe miniştrii săi, numindu-i guvern de marionete, guvern second hand sau guvern-grădiniţă.
În încheiere, un singur lucru ar mai fi de spus: nu ar fi normal ca acest guvern să fie lăsat să lucreze, cel puţin câteva luni, şi după aceea să începem să ne dăm cu părerea?
P.S. – De apreciat prestaţia din ultima vreme a liderului PSD, Victor Ponta. Săptămâna trecută, în Parlament, la acordarea votului de învestitură Guvernului Ungureanu, acesta a avut din nou un  discurs civilizat, echilibrat şi elegant, prin care şi-a exprimat opiniile şi propunerile faţă de noul premier şi Cabinetul său.

Când toată lumea îi credea că sunt groggy şi aştepta doar momentul în care să fie făcuţi knock-out, preşedintele Băsescu şi PDL s-au trezit, vorba aceea, ca boxerul din pumni, şi au făcut o mutare neaşteptată, am spune, chiar isteaţă. O mutare care se pare că i-a lovit în plex – dacă tot am început în termeni din box – pe cei din opoziţia uselistă, lăsându-i pentru început fără aer. Iar prima dovadă că demisia Guvernului Boc şi scoaterea la bătaie a lupilor tineri ai PDL îi deranjează extrem de tare pe adversarii din USL a fost reacţia virulentă a lui Crin Antonescu. Acesta a ieşit mintenaş pe sticlă şi, turbat parcă, a declarat “război pe viaţă şi pe moarte” – jihadul, ce mai! -  preşedintelui şi coaliţiei aflată la putere. Apoi, imediat ce s-au mai dezmeticit după această mutare făcută de PDL, liderii USL, activiştii din cele trei partide ale Uniunii, canalele TV şi publicaţiile aservite au început să ţipe ca muşcaţi de şarpe, împotriva noului premier şi a noilor miniştri din Cabinetul său, scormonindu-le trecutul şi căutându-le bube-n cap. Numai că, spre marele lor ghinion, n-au prea avut ce găsi. Asta, pentru că majoritatea acestor miniştri, promovaţi din linia a doua a partidului sunt oameni tineri, cei mai mulţi şcoliţi prin străinătate, cu masterate şi doctorate luate pe la universităţile din SUA, Anglia, Franţa, Germania sau te miri pe unde. Oameni care până acum au dovedit că le merge capul. Majoritatea dintre ei, deşi au cu puţin peste 30 de ani, au deja o situaţie materială solidă, unii putând fi numiţi chiar bogaţi. Şi, mai mult, toţi aceşti tineri lupi pe care PDL i-a scos la bătaie au şi experienţă în domeniile pe care le vor coordona, ei activând de câţiva ani buni în diferitele guverne, în parlament, sau în organizaţii guvernamentale ori internaţionale de profil.
Deci, nu se poate spune că n-au pregătirea necesară pentru a conduce un guvern – în cazul lui Mihai Răzvan Ungureanu – sau un minister, în cazul celorlalţi membri tineri ai noului Cabinet. (continuare în ediţia următoare)

Aşadar, ceea ce era de aşteptat s-a întâmplat. Premierul Boc a demisionat. A făcut-o poate mai târziu decât trebuia. Dacă demisiona mai în vară, imediat după ce guvernul a luat măsurile dureroase pentru cea mai mare parte a populaţiei, era poate mai bine pentru el şi pentru partidul pe care-l conduce. Dar, probabil că, împreună cu preşedintele Băsescu, au considerat că atunci nu este încă momentul. Nu ştim din ce motive şi ce calcule şi-au făcut. Au crezut că mariajul dintre liberali şi sociali-democraţi se va duce de râpă? Au sperat că, până la finele anului precedent, Europa va ieşi din criză? Şi, prin urmare, lucrurile vor începe să meargă bine şi la noi, dând astfel guvernului posibilitatea să mai deschidă baierele pungii, în favoarea pensionarilor şi sutelor de mii de bugetari cărora le-au fost dijmuite lefurile?
Din păcate pentru ei, n-a fost să fie. Criza nu pare a se încheia, încă ţine Europa în şah, cu toate măsurile luate de granzii Uniunii. În aceste condiţii, ţinând cont şi de faptul că suntem atent monitorizaţi, ba aş spune chiar strânşi cu uşa de FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană, adică de cei care ne-au dat şi ne dau banii ca să nu intrăm în faliment, este clar că nu se puteau lua măsuri populiste, menite să mulţumească populaţia, care a tot strâns cureaua de câţiva ani încoace.
Deci, mai nimic din ce, probabil, au sperat Traian Băsescu, Emil Boc, liderii PDL şi aliaţii lor de la guvernare, nu s-a întâmplat. Uniunea Social Liberală a rămas unită, nu dă semne să se spargă, chiar dacă se mai înregistrează fricţiuni prin teritoriu. Colac peste pupăză, au şi început protestele publice. Asta, în urma unor gafe impardonabile ale preşedintelui Băsescu – mă refer la cazul Raed Arafat şi la intervenţiile acestuia pe tema Legii Sănătăţii – care s-a vrut prea jucător, dar a trebuit să facă pasul înapoi. Iar aceste proteste, care au fost mintenaş preluate şi dirijate – unii spun că şi stimulate financiar?! – de opoziţia uselistă, chiar dacă nu sunt de amploare, prin faptul că nu se mai opresc, pot fi catalogate ca fiind sâcâitoare.
Aşa stând lucrurile, era clar că trebuia făcut ceva, pentru ca să se mai salveze ce mai poate fi salvat. Adică, să nu se ajungă în situaţia ca PDL să piardă tot ce a câştigat în aceşti ani şi să obţină la alegeri un scor care să-l transforme într-un partid de mâna a doua. Sau, în cea mai neagră ipostază, să nici nu mai intre în parlament. Iar singura soluţie pe care preşedintele, democrat-liberalii şi aliaţii lor din coaliţia aflată la guvernare o aveau în acest moment, pentru a mai remedia situaţia, era schimbarea guvernului. O soluţie care, aşa cum a declarat şi preşedintele Băsescu şi fostul premier Boc, a fost stabilită de comun acord încă de la finele anului trecut, ea fiind amânată până acum, tot din cauza vizitei celor de la FMI. Ca urmare, imediat ce reprezentanţii FMI şi-au încheiat vizita, Boc şi-a prezentat demisia, iar preşedintele a şi desemnat noul premier.
Acum, că a plecat, se vor spune multe despre fostul premier Emil Boc. Şi bune, probabil mai puţine, şi rele, cu siguranţă mai multe. Însă, orice se va spune, trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să amintim că, deşi a avut neşansa de a conduce treburile ţării în plină criză economică, Boc lasă în urmă cele mai importante reforme pentru pensionari, elevi, angajaţi şi patroni, realizate într-un interval scurt de timp. Că nu toate proiectele i-au reuşit, că unele nu sunt pe deplin fezabile sau n-au fost duse până la capăt, şi asta-i adevărat. Mai rău pentru Boc este că el va rămâne în mintea românilor ca premierul care a stat permanent sub pulpana preşedintelui, guvernul condus de el fiind perceput ca o anexă a Cotrocenilor. Aşa că, privind lucrurile prin prisma lui Traian Băsescu, putem spune că maurul şi-a făcut datoria. Era momentul să plece.

N-o fi el Băsescu preşedintele perfect, are şi el metehnele lui. Chiar mai multe decât ar trebui. N-o fi Boc premierul cel mai bun şi nici guvernul pe care-l conduce printre cele mai performante, dar cel puţin, acest guvern şi acest preşedinte au reuşit în actuala perioadă de criză mondială să ţină ţara pe linia de plutire. De acord, poate ar trebui schimbaţi de la guvernare, să aducem pe alţii mai buni.
Dar pe cine? Aceasta-i marea problemă. Cine sunt aceşti „mai buni”? Crin Antonescu, Ponta şi celălalt lider din USL – na, că nici nu-mi mai amintesc cum îl cheamă, cel de la conservatori, marioneta lui Voiculescu? Sau poate Dan Diaconescu OTV şi al său Partid al Poporului?
Deocamdată, să-l lăsăm pe DD-OTV în pace, deşi nici el nu este de nebăgat în seamă, şi să ne referim la liderii USL. Mai exact, la Antonescu şi Ponta, că ei se văd preşedinte şi prim-ministru. Păi, în afară de faptul că nu mai au răbdare până la alegeri şi tot strigă jos, jos, vrem anticipate, ca să ajungă mai repede la ciolan, ce au făcut cei doi domni şi parlamentarii din partidele lor, lefegi plătiţi din buzunarul nostru, pentru a ajuta la îmbunătăţirea lucrurilor în ţară? În afară de faptul că au călărit mintenaş protestele societăţii civile, că s-au dus cu pâra pe la  Bruxelles, ce au făcut ei ca să putem avea încredere că, odată ajunşi la putere, vor schimba lucrurile în bine în România? Crin, care nu-i în stare să meargă la Parlament, fiind campionul absenţelor, se vrea preşedinte? Hai să fim serioşi! Păi el n-a fost în stare în aceşti ani de când face politică la vârf să înveţe olecuţă de limbă engleză, vorba unui cunoscut editorialist de la un cotidian central. Cât  despre Victor Ponta, o fi el mai serios şi mai pragmatic, dar deocamdată – vorba lui Ion Iliescu, mentorul său – este prea crud.
De fapt, USL şi-a dat examenul de seriozitate şi de capacitate de a schimba lucrurile în ţară cu trâmbiţata grevă parlamentară. O grevă care s-a fâsâit de tot, transformându-se în final într-un protest de doi bani, cu care liderii şi parlamentarii USL vor să păcălească electoratul. Mai întâi, aceştia au declarat că aleşii USL vor demisiona in corpore din Parlament. Dar au renunţat rapid, pe de-o parte, fiindcă şi-au dat seama că acest lucru-i o mare prostie, iar pe de alta, din cauza opoziţiei propriilor parlamentari, care nu erau fraieri să renunţe la aproape un an de mandat. Apoi, au anunţat o grevă parlamentară cum nu s-a mai văzut pe la noi şi nici prin alte părţi. Aleşii USL vor sta doar acasă, la cabinetele din teritoriu, nu se vor mai prezenta la lucru în Parlament, până ce guvernanţii nu vor ceda pretenţiilor Opoziţiei. Da, dar asta însemna ca parlamentarii grevişti să-şi piardă diurnele, banii de navetă şi alte angarale, plus că s-a dus traficul de influenţă şi rezolvarea micilor sau marilor afaceri.
Şi atunci, ca să nu-şi pună propriii parlamentari în cap, dar nici să nu se facă din nou de minune, alde Antonescu şi Ponta au „retrogradat” acţiunea opoziţiei la rangul de protest. Adică, aleşii uselişti se prezintă la Parlament, ca să nu piardă banii şi celelalte avantaje, dar nu vor servi şedinţele în plen, în comisii şi cele ale conducerilor Camerelor. Ei vor lucra doar pe alese, dacă-i vorba de moţiune de cenzură, de alegeri anticipate, de contestări la Curtea Constituţională, sau de votarea unor tratate internaţionale importante. Başca, vor face oarece deplasări externe alese pe sprânceană. În schimb, toţi s-au jurat că banii care le intră pe card pe nemuncite, îi vor dona azilelor de bătrâni şi orfelinatelor. Deci, uite cum liderii Opoziţiei au găsit metoda de a se afla şi în căruţă, şi în teleguţă. Numai că aici nu-i vorba doar de şmecherie dâmboviţeană, ci şi de o recunoaştere a neputinţei.
Aşa stând lucrurile, tu, alegătorul, mai poţi să crezi că domnii din USL sunt mai breji decât cei din PDL? Că ei vor scoate ţara din criză şi vor face să curgă lapte şi miere în România? Hai să avem pardon! Dar, totuşi, întrebarea rămâne: eu, cetăţeanul neturmentat, contribuabil onest şi disciplinat, care-i plătesc de atâţia amar de ani pe aceşti lefegii politici, votându-i când pe unii, când pe ceilalţi, după cum se vede fără mare folos, acum cu cine naiba să mai votez?

Nu mai reprezintă o noutate pentru nimeni situaţia de la Primăria Deva, legată de taxele şi impozitele locale. Subiectul este deja de notorietate, el fiind abordat încă de la finalul anului trecut, dar mai ales, în ultimele zile, de presa locală şi naţională. Asta, pentru că Primăria Deva este singura din ţară care la această oră nu poate încasa dările respective de la cetăţenii municipiului, deoarece onor consiliul local n-a adoptat până acum proiectul de hotărâre privind taxele şi impozitele pe anul 2012.
Situaţia este de râsu’-plânsu’, şi asta, nu doar pentru faptul că primăria deveană nu încasează încă nici un ban prin serviciul de taxe şi impozite. Poate mai există ceva bani în conturile acesteia, ca să efectueze plata salariilor celor câteva sute de funcţionari ai săi sau să-şi achite obligaţiile urgente către terţi. Problema gravă este că acest blocaj îi afectează în foarte mare măsură pe contribuabili, persoane fizice şi juridice. Asta, deoarece de plata impozitelor şi taxelor locale sunt legate direct alte angarale. Aici nu-i vorba doar de faptul că oamenii nu-şi pot achita dările către municipalitate, ci de multe altele. Astfel, serviciul respectiv nu poate elibera documentele necesare tranzacţiilor imobiliare şi de autovehicule, certificate de construcţie şi de urbanism şi autorizaţii de funcţionare la firme. Mai  mult, noua lege a asistenţei sociale aflată în vigoare prevede că persoanelor care beneficiază de diferitele ajutoare sociale şi nu şi-au achitat până la finele lunii datoriile la bugetul local de anul trecut, li se vor suspenda timp de cinci luni aceste ajutoare. Deci, vă daţi seama în ce situaţie i-a împins iresponsabilitatea unui grup de aleşi locali din Deva pe contribuabilii din municipiu, aceştia dovedind încă o dată că nu ţin cont de interesele cetăţenilor care i-au ales, ci doar de interesele personale şi de ordinele primite pe linie de partid.
Aşa stând lucrurile, să vedem cine sunt vinovaţii pentru situaţia în care s-a ajuns. Este deja arhicunoscut războiul dintre primarul Devei, Mircia Muntean, şi o parte dintre foştii săi colegi de partid, liberalii. Aceştia, după ce l-au dat afară din partid, vor să-l scoată şi din primărie. Iar de când s-a constituit Uniunea Social Liberală, în război au intrat volens-nolens şi social-democraţii. Este o bătălie care pe care, dusă cu tot arsenalul, politic şi nepolitic, cu lovituri sub centură, şi de o parte şi de cealaltă. O perioadă, Mircia Muntean le-a făcut faţă adversarilor săi din USL, putând să-şi promoveze proiectele în consiliul local. Dar treptat, aceştia au reuşit să-şi facă jocurile. Întâi au ejectat din consiliul local patru dintre aleşii care-i rămăseseră fideli lui Muntean, apoi i-au schimbat din funcţii şi pe viceprimarii puşi de el. Cert este că acum, având majoritatea în consiliul local, useliştii fac legea, primarul fiind cam băgat în corzi.
Am putea spune că ceea ce se întâmplă între opoziţia uselistă şi primarul Devei (devenit între timp membru UNPR) este ceva normal, fiind vorba de lupte politice. Aşa ar fi, dacă acest război n-ar afecta interesele cetăţenilor municipiului. N-o fi el primarul Mircia Muntean omul perfect, are şi el păcatele lui, are orgoliile lui, mai şi greşeşte, suntem de acord cu asta. Numai că de data aceasta – în problema taxelor locale – musai să o spunem, useliştii sunt cei care au dat-o cu buful în măciulie. Simţindu-se ei pe cai mari, au plusat, vroind să-i aplice primarului lovitura de graţie. După ce proiectul taxelor şi impozitelor locale pe 2012 a fost finalizat, fiind supus, conform legii, timp de 30 de zile, dezbaterii publice, când a fost pus pe ordinea de zi în şedinţă de consiliu, ca să fie dezbătut de aleşii locali şi votat, consilierii care formează majoritatea uselistă l-au scos de pe ordinea de zi. Asta, deşi nu aveau dreptul, fiindcă potrivit Legii Administraţiei Publice, numai iniţiatorul (în acest caz, primarul) avea dreptul să o facă. Şi la fel au procedat şi la următoarele două şedinţe de consiliu local, iar la cea de-a patra, ultima din anul trecut, în care se mai putea adopta respectivul proiect de hotărâre, consilierii USL nu s-au prezentat, şedinţa neţinându-se din lipsă de cvorum.
În urma scandalului iscat şi a mediatizării acestei situaţii, dându-şi seama că au dat-o în bară şi ies rău în ochii electoratului devean, useliştii hunedoreni încearcă acum să dreagă busuiocul. Au înregistrat la finele săptămânii trecute, la pri-
mărie, o expunere de motive, făcută iute pe picior, prin care propun reducerea taxelor şi impozitelor locale cu cinci la sută. Concomitent, sâmbătă, au împrăştiat prin municipiu un manifest, prin care anunţă populaţia că USL Deva scade taxele şi impozitele locale în 2012 cu cinci la sută. Bineînţeles, că au avut grijă ca în manifestul cu pricina să i-o tragă olecuţă în freză şi primarului Mircia Muntean. De subliniat, ca fapt divers, că pe manifestul cu pricina şi-au pus semnătura, ca iniţiatori, liderii liberali şi social-democraţi de la nivel judeţean şi municipal.
Bine, bine, neicuşorilor, ziceţi că v-aţi gândit să reduceţi cu cinci la sută taxele şi impozitele locale în Deva. Păi, dacă asta v-a stat în cap, cine v-a împiedicat s-o faceţi la momentul oportun? N-aţi avut timp, 30 de zile, începând cu 10 noiembrie 2011, când proiectul de hotărâre a fost supus dezbaterii publice, să tot faceţi, domnilor aleşi din USL, propuneri în acest sens? Ba, mai mult, cine v-a împiedicat să dezbateţi proiectul taxelor şi impozitelor pe 2012, aflat pe ordinea de zi în patru şedinţe locale, să propuneţi amendamentele de reducere a acestora şi să le adoptaţi, că doar aveaţi majoritatea în consiliul local? Şi atunci, să ne mai mirăm de ce n-are ursul coadă?

Stau cu Toto, iubitul şi răsfăţatul nostru yorkshire terrier, în braţe, şi mă gândesc la ce aş putea să scriu în acest prim editorial al anului de graţie 2012. Urmăresc ştirile de la televizor, poate, poate, dau de vreun subiect de care să mă agăţ. Vezi să nu. Toate canalele transmit cam aceleaşi grozăvenii înregistrate pe  faimoasele noastre plaiuri mioritice (nu ştiu de ce mă tot lipesc de această expresie?) în primele zile ale anului în care taman am păşit. Într-o comună din sudul ţării, parcă de prin Ialomiţa, s-au luat la bumbăceală două clanuri de interlopi, ziceau cei de pe ecrane. Dar caftangiii susţineau că sunt oameni cinstiţi, care au muncit din greu pe afară (?!), ca să-şi facă o viaţă mai bună acasă. Oricum, beligeranţii  cu pricina s-au folosit de bâte (de baseball, fireşte), săbii, topoare şi pistoale cu gloanţe adevărate, nu din cauciuc. Urmarea? Unul a mierlit-o, împuşcat în cap, iar alţi vreo patru au ajuns pe paturile spitalului. Staţi, că asta-i doar prima ştire dată pe toate canalele televiziunilor naţionale. Au urmat, mintenaş, altele, tot din aceeaşi categorie. Un poliţist dintr-o comună argeşeană a descărcat câţiva plumbi în pieptul unui rival în dragoste, apoi şi-a tras şi el un glonţ în cap. Nu trec trei minute şi aflăm, tot de la televizor, fireşte, altă grozăvenie. Un bărbat de prin Timiş şi-a omorât copilul în vârstă de şapte ani şi socrii, apoi s-a spânzurat în faţa casei. Mai vreţi şi altele? Mai vreţi? Vă mai spun una! Un băietan de 11 ani a fost găsit mort în gara din Rodna Veche. Era dezbrăcat până la brâu şi avea numeroase semne de agresiune pe trup. Ar mai fi şi alte asemenea informaţii cu care televiziunile ne-au  gratulat în a doua zi din 2012, însă mă opresc aici. Nu de alta, dar să nu vă faceţi o părere greşită, să credeţi cumva că am ales în mod special doar lucrurile rele înregistrate în acest început de nou an, pentru a vă induce o stare de depresie. Departe de mine acest gând, deoarece – musai să arăt aici! – prin structura mea, sunt un optimist. Adică, şi atunci când treburile merg rău, eu spun că încă-i bine, deoarece ar putea merge şi mai rău.
Aşa stând lucrurile, am tot butonat telecomanda televizorului, am tot căutat pe site-urile agenţiilor de ştiri, poate găsesc vreo informaţie care să-mi dea speranţe că în acest an va fi ceva mai bine pentru noi, trăitorii din Ţara Românească. Dar, cu toate insistenţele mele, n-am găsit nimic menit a mă face să închei aceste rânduri într-o notă cât de cât optimistă. Dimpotrivă, din toate comentariile şi informaţiile publicate, reieşea că nici în acest an 2012 nu vom scăpa de problemele generate de criza economică. Deci, oameni buni, staţi liniştiţi, dacă nu crăpăm, vom duce-o rău.
P.S. Iată, totuşi, o veste bună, care se referă chiar la judeţul nostru. Potrivit precizărilor făcute de poliţiştii hunedoreni, la finalul anului trecut şi în primele trei zile ale acestui an, la noi, a fost linişte şi pace. Nu s-a întâmplat nici o fărădelege, nici un furtişag, nici măcar olecuţă de bătaie. Doar vreo două-trei persoane au fost prinse la volan, cu damf de alcool. Nu prea mult, dar suficient ca să intre la penal, conform noii legislaţii rutiere.

Ne pregătim să încheiem anul 2011 şi să trecem în 2012. Deocamdată, suntem la ora bilanţului. La fel ca toată lumea, ne analizăm şi noi activitatea din acest an, marcându-ne realizările şi nerealizările.
Este clar că şi pentru noi, ca pentru majoritatea firmelor şi a oamenilor din ţara asta, anul 2011 a fost un an dificil, în care ne-am dublat, ba am putea spune că ne-am triplat eforturile, pentru a-l încheia cu bine. Din punct de vedere financiar, nu prea avem cu ce ne lăuda, dar nici a ne plânge. Am reuşit  să ne menţinem, aşa cum am spus, cu mari eforturi, pe linia de plutire. Partea bună a fost că nu am fost nevoiţi să reducem personalul din redacţie şi nici salariile. Adevărul este că avem o echipă minunată, şi toată lumea, de la vlădică până la opincă, a înţeles că în aceste vremuri grele, mai mult nu se poate. Drept pentru care le mulţumesc şi pe această cale tuturor colegilor din echipa MESAGERUL HUNEDOREAN.
Dacă din punct de vedere financiar, lucrurile stau aşa cum le-am arătat, în schimb, în acest an, am avut numeroase realizări pe plan editorial, ceea ce ne-a întărit poziţia, pe care o deţineam încă de anul trecut, de a fi publicaţia cea mai puternică, cea mai influentă din judeţ, cu cel mai mare număr de cititori, atât pe ediţiile tipărite ale ziarului, cât şi pe cele online. Ceea ce ne bucură şi ne dă certitudinea că demersul nostru gazetăresc nu se iroseşte este  faptul că numărul cititorilor MESAGERULUI HUNEDOREAN creşte de la o lună la alta. Nu este o creştere spectaculoasă, nici n-ar putea fi în condiţiile crizei economico-financiare, care ne-a obligat pe toţi să ne revizuim priorităţile şi, mai ales, să ne restrângem cheltuielile. Însă, ştiţi cum vine vorba: încet, dar sigur.
Se obişnuieşte ca la fiecare final de an, oamenii să-şi facă planuri pentru anul ce va să vină. Şi noi avem câteva idei pe care vrem să le promovăm în ziar, pentru a-l face mai interesant şi mai util pentru cititori. Pe unele, le-am aplicat deja în aceste zile în paginile cotidianului. Altele vor urma, începând cu anul viitor. Sperăm ca ele să fie apreciate de cei care citesc ziarul. Dar, peste toate astea, sperăm şi noi, laolaltă cu toţi românii, ca în 2012 să ne fie un pic mai bine decât în anul pe care ne pregătim să-l părăsim.
Acestea fiind zise, întrucât ne vom mai reîntâlni doar în 4 ianuarie 2012, nu ne mai rămâne decât să vă urăm, dumneavoastră, celor care citiţi aceste rânduri, tuturor cititorilor cotidianului nostru, să aveţi parte de un Crăciun minunat, şi să treceţi pragul noului an sănătoşi şi voioşi. La mulţi ani, dragi hunedoreni, oriunde vă aflaţi!

Fără doar şi poate, evenimentul cap de afiş al săptămânii trecute în judeţ a fost greva foamei declarată de Florin Cazacu, primarul municipiului Brad. De ce a recurs ditamai primarul de municipiu la un asemenea gest extrem? A făcut-o – conform declaraţiei sale – pentru că a ajuns la concluzia că este singura cale de a-i sensibiliza pe guvernanţi să aloce fondurile necesare asigurării agentului termic în anotimpul rece, pentru ca locuitorii din Brad să nu mai îngheţe în apartamente.
Acum, trebuie să spun că problema asigurării căldurii în apartamentele brădenilor nu este nouă. Ea este arhicunoscută de ani buni la toate nivelele. Nu este prima dată – ci probabil a 15-a oară – când, la început de iarnă, locuitorii din Brad suferă mai multe sau mai puţine zile de frig în case, iar administraţia locală se duce cu miloaga la judeţ şi la guvern, cerând bani cu care să asigure furnizarea peste iarnă a agentului termic în casele oamenilor. Deşi toată lumea, indiferent de cine s-a aflat la guvernare, ştia că aceasta nu-i o soluţie, că o să vină vremea când guvernul nu va mai da bani pentru aşa ceva, până acum, nu s-a rezolvat nimic. Pardon, s-a făcut un fel de cârpăceală la vechea centrală de la Gurabarza, care să-i asigure o mai bună funcţionare şi un consum mai mic de combustibil, dar se pare că efectul este aproape nul. Îmi amintesc că s-a vorbit şi de un proiect susţinut cu fonduri europene, care prevedea construirea unei centrale noi, menite să asigure încălzirea oraşului. Culmea, dacă bine mai ţin minte, în respectivul proiect era inclusă chiar şi introducerea gazului metan în Brad. Se înţelege că totul a rămas la stadiul poveştilor de aburit electoratul.
Să revin, însă, la greva foamei în care a stat timp de cinci zile Florin Cazacu şi la urmările acţiunii sale. În primul rând, să vedem ce a urmărit edilul şef al Bradului cu această supunere voluntară la înfometare. Păi, el era la mare înghesuială şi nu prea avea multe soluţii să iasă din strâmtoreala în care se afla. Pe de-o parte, în rândul locuitorilor oraşului se acumulaseră în ultimii ani o seamă de nemulţumiri la adresa lui, nemulţumiri care acum aveau toate condiţiile să se amplifice, ducându-l pe primar la pierderi ireparabile de imagine. Pe de altă parte, cu toate insistenţele sale, nici de la nivelul conducerii judeţului, nici de la Guvern, nu se întrezărea vreo intenţie de a aloca fonduri pentru asigurarea căldurii în apartamentele brădenilor. Logic, Florin Cazacu, fiind cu spatele la zid, a ales poate singura mişcare – nu ştim dacă a fost ideea lui, sau i-a sugerat-o cineva? – prin care putea să-i facă pe cei din conducerea judeţului să se implice mai serios în rezolvarea acestei probleme şi să-i determine pe guvernanţi să aloce rapid banii necesari, ori să vină cu soluţia prin care să se asigure căldura în Brad.
Fireşte, adversarii săi politici, şi nu numai, au sărit mintenaş la gâtul lui Cazacu, pe care l-au acuzat – s-ar putea chiar să aibă în unele privinţe dreptate! – de proastă administrare, punându-i în cârcă situaţia în care se află locuitorii oraşului. Mai mult, atât Dorin Gligor, liderul judeţean al PDL, cât şi prefectul Attila Dezsi, şi-au asumat meritul în rezolvarea acestei probleme. Le dăm crezare, deoarece ştim că atât prefectul de Hunedoara, cât şi preşedintele democrat-liberalilor hunedoreni au intervenit la şefii din guvern, venind şi cu soluţii, în acest sens.
Nu mi-am propus să-i iau apărarea lui Florin Cazacu, deoarece sunt sigur că nu este primarul perfect, că are şi el păcatele lui. Dar, indiferent cine ce zice, important este că, prin acţiunea lui, hulită de unii, aplaudată de alţii, omul şi-a atins scopul. Nu ştiu, însă, ce efect a avut această grevă a foamei asupra locuitorilor din Brad. L-a ajutat ea oare pe Florin Cazacu să recâştige măcar o parte din electoratul care i-a devenit ostil în ultima perioadă? Rămâne de văzut la următoarele alegeri.

Proaspăt pus pe liber din PSD şi din funcţia de preşedinte al Senatului, Mircea Geoană se zbate, vorba unui prieten, ca peştele pe uscat. N-a stat nici măcar o zi să se liniştească, aşa cum a declarat imediat după debarcarea sa de la preşedinţia Camerei superioare a Parlamentului, ci imediat a fugit la Dăbuleni, unde se află fieful său electoral. Şi a făcut-o cu tam-tam, anunţând jurnalişti să vină acolo, deoarece „va ţine un discurs important”.
Geoană a ajuns la Dăbuleni, însoţit de deputatul conservator Florentin Gust, primul politician care a anunţat că demisionează din USL şi se alătură acestuia. În faţa căminului cultural, a fost  întâmpinat de primarul din Dăbuleni şi de câteva zeci de localnici, susţinători ai săi. Până la urmă, în „discursul important” ţinut în faţa ţăranilor din Dăbuleni, Mircea Geoană n-a spus ceva foarte concret. El a vrut să sune ca un fel de proclamaţie, în care era vorba de o forţă politică nouă, care să asigure un nou început în România. Asta, după ce mai întâi a cerut social-democraţilor să „elibereze şi să salveze” PSD. „Eliberaţi şi salvaţi acest partid. România are nevoie de o alternativă. Alternativa nu este nici la putere, nici la USL şi cred că astăzi a venit momentul să ridicăm glasul, să ne ştergem lacrimile. În acest moment, cu un an înainte de alegeri, este timpul să dăm şansa unui nou început. Afirm cu toată răspunderea, de aici, de la Dăbuleni, pentru întreaga Românie: avem nevoie de o forţă nouă. Sunt oameni competenţi, care trebuie să înceapă să li se facă auzită vocea“, a proclamat Mircea Geoană de la „tribuna” căminului cultural din Dăbuleni.
Întrebat fiind, fostul preşedinte al Senatului a mai spus că la acest moment nu are nici un nume şi nici o platformă, însă trebuie să existe o alternativă pentru actualele formaţiuni politice. În schimb, mai multe despre intenţiile lui Mircea Geoană şi ale celor care merg pe mâna lui, le-am aflat de la deputatul conservator Florentin Gust, primul parlamentar care i s-a alăturat pe faţă. Acesta a declarat că, în urma excluderii lui Mircea Geoană din PSD, vor pleca din USL, mai exact din PSD şi PC, în primă fază, zeci de primari şi parlamentari, care nu se vor duce nici la PDL, nici la UNPR, nici la PNL, ci vor constitui o mişcare naţională. „Prin această mişcare naţională şi prin oamenii care vor fi acolo, vom reprezenta adevărata opoziţie românească“, a spus noul tovarăş de luptă al fostului lider social-democrat.
În concluzie, „prostănacul” lui Ion Iliescu vrea să fondeze un nou partid, o „nouă forţă”, de care taman acum este nevoie pe scena noastră politică. O „mişcare naţională” care să elibereze România din chingile actualelor partide care fac legea în ţară şi să le dea românilor şansa unui nou început. Asta visează Mircea Geoană, în aceste momente când, buimac fiind încă de la scatoalcele primite după ceafă de la foştii săi tovarăşi şi prieteni social-democraţi, speră să-şi relanseze rapid cariera politică. Nu vreau să fiu rău, nici măcar maliţios, dar după această „proclamaţie de la Dăbuleni”, o singură zicală îmi vine în minte: vrabia mălai visează şi golanul ţoale noi!

Aşa cum am prevăzut cu 10 zile în urmă – nici nu era greu de anticipat! – după ce comisia de integritate a PSD a recomandat excluderea sa din partid, drumul lui Mircea Geoană în rândul formaţiunii social-democrate s-a încheiat. Oficial, s-a încheiat marţi, după votul aproape unanim din Comitetul Executiv Naţional al PSD, care a parafat excluderea sa din partid.
Nu mai amintesc aici reacţiile fostului preşedinte al social-democraţilor după ce a fost ejectat din partid, ele au fost făcute publice, comentate şi răscomentate în ultimele două zile. O singură zicere a lui Geoană voi releva, totuşi, pentru că ea îl caracterizează cel mai bine pe acest personaj politic, căruia fostul preşedinte Iliescu i-a lipit pe frunte eticheta „prostănac”. Deci, după ce s-a văzut eliminat din rândul social-democraţilor, acesta le-a spus foştilor săi colegi de partid, care tocmai îl executaseră: „Adio, tovarăşi, pe curând, prieteni!” Ce voia să spună Geoană cu această declaraţie? Că în scurt timp, se va întoarce în partidul care i-a dat un şut în spate, sprijinit de susţinătorii săi, cu ajutorul cărora îi va zburătăci pe Ponta & compania şi va prelua, din nou, conducerea PSD? Că va înfiinţa un nou partid, în care vor da buluc să intre trei sferturi dintre actualii pesedişti? Doar el ştie ce a vrut să spună.
Este clar că fostul lider social-democrat încă nu realizează în ce situaţie se află ca om politic. Sau, dacă realizează, îşi face singur – vorba aceea, curaj găină, că te tai! – iluzii. „Vreau să vă asigur – declara Geoană, imediat după ce CexN al PSD a votat excluderea sa din partid – că viaţa mea politică va continua. Cu o parte din aceşti colegi ai mei am să mă reîntâlnesc într-o formă sau alta, în politică. Cu alţii, nu mă voi mai întâlni niciodată, pentru că nu merită să mai fie în politică“.
Dacă Mircea Geoană mai crede cumva că, începând de ieri, după ce a fost scos şi din fotoliul de preşedinte al Senatului, va mai reprezenta ceva pe scena politică românească, se îmbată cu apă chioară. Este drept că speranţa moare ultima, dar în cazul „prostănacului”, mai există o singură speranţă: nici o şansă!

Liderii UNPR au anunţat că partidul nu va merge în alegeri într-o alianţă preelectorală cu PDL, ci se va prezenta singur în faţa electoratului, ca formaţiune de centru-stânga. O formaţiune modernă şi pragmatică, al cărei ţel declarat – susţin conducătorii UNPR – este să coaguleze în jurul ei pe toţi cei care au drept scop interesul naţional şi progresul societăţii româneşti. Un prim pas în realizarea acestei coagulări în jurul UNPR este constituirea Uniunii Social Progresiste (USP). Uneperiştii vor să strângă sub sigla vulturului naţional-progresist, o mare parte a societăţii româneşti – sindicate, patronate, organizaţii civice, intelectualitatea, chiar şi partide politice. Cum mai este un an până la alegeri, s-ar putea ca această acţiune să reuşească.
Aşa stând lucrurile, să vedem cine ar fi cei care ar vota cu UNPR? În primul rând, membrii acestui partid, apoi, cei care sunt atraşi sub umbrela USP. Mai poate câştiga UNPR  o parte din electoratul PSD, nemulţumit de alianţa cu liberalii şi o parte din electoratul liberal, nemulţumit de alianţa cu social-democraţii. Mai punem aici şi pe unii din cei care au votat cu PDL, dar care, după măsurile nepopulare pe care guvernul Boc a fost obligat să le ia, nu mai vor să audă de acest partid. Se vor orienta către UNPR, având în vedere şi latura naţionalistă din doctrina şi programul partidului, mulţi foşti susţinători ai PRM, precum şi o parte din cei nehotărâţi, care nu mai vor să-şi dea votul formaţiunilor care s-au tot perindat până acum la guvernare. Deci, un spectru larg al electoratului ar putea să voteze cu acest partid.
Liderii UNPR au declarat, nu o dată, că ei şi-au propus ca la alegerile parlamentare de anul viitor, să obţină 10 la sută din voturile electoratului. Ar fi un scor bun pentru un partid înfiinţat cu doi ani şi jumătate înaintea scrutinului. Totuşi, eu cred că naţional-progresiştii ţintesc mai sus, dar nu vor să facă valuri. Şi, cum spuneam mai pe la începutul acestui serial, dacă nu va intra cumva dihonia între liderii formaţiunii, cred că UNPR va produce surpriza la alegerile viitoare, având şansa, ca după scrutinul din toamna anului 2012, să devină unul din principalele partide din România.

Aşadar, încă de la înfiinţare, UNPR a devenit partid parlamentar, a intrat în coaliţia de la guvernare şi a reuşit ca într-un an şi jumătate să-şi organizeze filiale în toată ţara, având în evidenţă peste 300.000 de membri. Nu ştim cât adevăr este în legenda vehiculată în rândurile politicienilor, îndeosebi a celor din opoziţie, că acest partid s-a născut la sugestia preşedintelui Băsescu şi se bucură de sprijinul său nemijlocit. O fi ceva adevăr şi în asta, ştiţi cum se zice, unde nu-i foc, nu iese fum. Cred însă că un merit important în creşterea rândurilor formaţiunii naţional-progresiste şi în atragerea în UNPR a unor politicieni de calibru – parlamentari, primari de municipii şi oraşe, preşedinţi de consilii judeţene etc – îl are triumviratul de la vârful partidului: Oprea, Sârbu, Diaconescu. Trei lideri care -  cel puţin până acum! – nu se calcă pe bombeuri, nu-şi dau ghionturi pe la spate, ci dimpotrivă, acţionează fiecare pe segmentul pe care-l stăpâneşte mai bine şi, când este cazul, se completează reciproc. Deşi fiecare dintre cei trei lideri uneperişti are un stil personal de a prezenta lucrurile, discursurile lor au un punct comun de la care nu se abat: interesul naţional şi progresul societăţii româneşti.
Nu voi despica firul în patru pe această temă, deoarece – la navetismul care s-a înregistrat în cei 20 de ani şi continuă să se înregistreze în rândul oamenilor politici din România – cred că nici nu are importanţă cum a ajuns un parlamentar sau un primar să adere la UNPR. Cert este că acest partid are deja numeroşi primari în funcţiune, de municipii, oraşe şi comune. Şi, după cum merg lucrurile pe scena politică internă, cu siguranţă că, până la alegerile din toamna viitoare, numărul acestora va creşte. Acestea fiind spuse,  cred că nu-i necesar să mai explic şi ce rol important au edilii şefi în alegeri. (urmarea în ziarul de mâine)

Încheiam comentariul precedent, despre apariţia UNPR pe scena politică şi evoluţia sa în cei aproape doi ani de existenţă, că ar trebui ca liderii USL să fie mai atenţi la formaţiunea condusă de ministrul Gabriel Oprea, să nu-i considere pe uneperişti doar nişte outsideri, care nu vor conta în bătălia electorală de anul viitor. Astăzi, şi în episoadele următoare, voi evidenţia alte aspecte legate de evoluţia UNPR, precum şi de conducerea tricefală a acestui partid şi de personajele politice care s-au înrolat în batalionul naţional-progresist, condus de generalul Oprea. Iar pentru ca lucrurile să fie limpezi pentru toată lumea, precizez că am pornit această succintă analiză legată de UNPR dintr-un singur şi simplu motiv: cred că UNPR ar putea  să provoace o mare surpriză, devenind după alegerile din 2012, una din principalele forţe politice din România. Dacă mă voi înşela, păcatul meu să fie.
Deci, să vedem ce putem spune despre formaţiunea care se defineşte ca având doctrină naţional-progresistă? În primul rând, am în vedere faptul că acest partid a reuşit ca de la înfiinţare să fie în Parlament. Şi nu oricum, ci cu grupuri parlamentare compacte în ambele camere. Mai mult, chiar dacă se declară un partid de centru-stânga cu accente naţionaliste, jucându-şi bine cărţile, a reuşit să acceadă la guvernare, intrând într-o coaliţie cu PDL şi UDMR. Culmea, două formaţiuni de dreapta, dar care aveau nevoie ca de aer de voturile parlamentarilor naţional-progresişti, pentru a putea trece prin Parlament legile dure şi antipopulare pe care a trebuit să le ia Guvernul Boc, pentru a scăpa România de colaps. Au făcut-o, susţin liderii UNPR, doar pentru interesul naţional. Mai precis, pentru menţinerea stabilităţii în ţară, în aceste vremuri extrem de dificile, generate de criza economico-financiară cu care se confruntă lumea. Au făcut-o – declara sâmbătă, la Deva, Marian Sârbu, preşedintele partidului – chiar cu riscul ca, fiind în coaliţia aflată acum la putere, să se erodeze şi să piardă din simpatia electoratului.
Acum, să stăm drept şi să judecăm niţel strâmb. Va eroda ea guvernarea, dar pentru UNPR, care are doar un singur ministru în Guvernul Boc, şi acela la Apărare – minister bine văzut de populaţie, care de regulă îl asimiliează cu armata – erodarea este foarte slabă, aş spune nesemnificativă, în comparaţie cu cea a PDL şi chiar a UDMR. În schimb, avantajele aflării la guvernare sunt consistente, mai ales pentru un partid nou înfiinţat, cum este UNPR. Întreb doar, nu dau cu parul! Dacă nu se afla în coaliţia aflată la putere, ar fi reuşit oare UNPR să-şi constituie în aşa timp scurt organizaţii în aproape toată ţara şi să adune până la această oră – conform declaraţiilor generalului Oprea, preşedintele executiv al partidului – peste 300.000 de membri? Sincer, eu unul nu cred.
(urmarea în ziarul de mâine)

Aşa cum era de aşteptat, Mircea Geoană a fost executat cu sânge rece de colegii săi de partid. Comisia de Integritate a PSD, condusă de Dan Şova – care şi-a trăit şi el cu acest prilej momentele de glorie, în faţa camerelor video – l-a lăsat, duminică, pe Geoană cu adevărul său în braţe, nedându-i nici măcar posibilitatea să se apere. Mai exact, comisia, care l-a convocat pe fostul lider al partidului, pentru a-i asculta punctul de vedere, pentru ora 14.15, n-a mai aşteptat prezenţa acestuia şi a decis, iute-iute, cu 43 de voturi „pentru“, cinci „împotrivă“ şi două abţineri, excluderea lui din PSD.
Rămas, iniţial, blocat în faţa uşii de la sediul central al partidului, unde i s-a adus la cunoştinţă că şedinţa comisiei la care fusese invitat să participe s-a încheiat, şi că s-a decis să fie exclus din PSD, Geoană a ieşit la contraatac câteva ore mai târziu, printr-un comunicat de presă. În comunicat, fostul preşedinte social-democrat susţine că decizia Comisiei de Arbitraj a PSD este nulă, pentru că a fost luată fără audierea părţilor, ceea ce înseamnă, potrivit acestuia, că hotărârea nu produce consecinţe, ea fiind nulă de drept, atât din perspectiva Statutului PSD, cât şi din punctul de vedere al Legii Partidelor Politice. În plus, Geoană mai contestă şi formula în care s-a întrunit Comisia Naţională de Arbitraj şi Integritate Morală, cu 48 de membri, considerând-o nestatutară. În final, preşedintele Senatului subliniază că forurile statutare ale partidului vor face ceea ce simulacrul de duminică nu a făcut: restabilirea adevărului şi găsirea soluţiilor pentru păstrarea unităţii şi a credibilităţii partidului şi a Opoziţiei.
Aşa stând lucrurile, se poate spune că drumul lui Geoană în PSD este pe punctual de a se încheia. Pentru că este greu de crezut că Biroul Permanent Naţional şi Comitetul Executiv Naţional al PSD vor infirma  recomandarea Comisiei de Integritate de excludere a sa din partid. Oricum, votul era stabilit înainte de începerea şedinţei de duminică. Iar lărgirea comisiei cu reprezentanţii filialelor a avut tocmai rolul de a se vota conform mandatului primit din partea organizaţiilor teritoriale. Urmează să vedem, totuşi, ce se va întâmpla în şedinţa CExN a PSD, dar credem că Victor Ponta a câştigat bătălia cu Geoană.
Poate singurii care ar putea să mai facă ceva pentru salvarea “prostănacului” sunt Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Dar nu ştim dacă vor vrea să o facă, deoarece mecanismul excluderii este pus în mişcare şi, mai mult, nu credem că cei doi au uitat şi chiar l-au iertat pe Geoană că i-a debarcat pe rând din fruntea partidului, trimiţându-i să roadă seminţe la peluză. Iar, după cât îl vedem de pornit pe micul Titulescu, credem că Geoană va fi alungat şi de pe fotoliul care-i conferă statutul de “numărul doi în stat”. Şi asta, chiar cu riscul ca PSD să piardă preşedinţia Senatului.

Despre Uniunea Naţională pentru Progresul României (UNPR), partid care s-a născut cu nici doi ani în urmă, se spun multe lucruri. Dar, dintre toate câte se spun, doar două astfel de legende urbane s-au cuibărit până acum în conştiinţa celor interesaţi de viaţa politică autohtonă. Mai exact, cei mai mulţi spun despre UNPR că este o formaţiune politică artificială, înfiinţată de transfugi din alte partide, îndeosebi din PSD, dar şi de la conservatori şi liberali. Este vorba, spun cârcotaşii, de persoane marginalizate, sau care n-au fost promovate pe funcţiile la care aspirau, în partidele din care făceau parte. Cei care gândesc aşa despre UNPR nu dau nici o şansă acestui partid să intre în parlament la alegerile viitoare, ei susţinând că  va dispărea tot aşa de rapid cum a şi apărut pe scena politică. Şi dau ca exemplu, ApR, partid rupt în 1997 tot din PSD (pe atunci PDSR), care după un succes nesperat la alegerile locale din vara lui  2000, n-a intrat în parlament în toamnă şi a dispărut din peisaj, fiind înghiţit de liberali în 2001. Ei văd aproximativ acelaşi scenariu şi în ce priveşte Uniunea condusă de generalul cu patru stele Gabriel Oprea.
Din a doua categorie fac parte cei care cred că UNPR a apărut pe scena politică la sugestia şi cu sprijinul consistent al preşedintelui Traian Băsescu. Argumentul celor care susţin această teorie? PDL, partidul de suflet al preşedintelui Băsescu, prin măsurile antipopulare, impuse de criza economică, pe care le-a luat şi pe care urmează să le ia, se erodează tot mai puternic, scăzând în intenţiile de vot ale populaţiei. Iar la această cădere a PDL în dizgraţia electoratului, contribuie şi acuzaţiile de corupţie la adresa unor lideri democrat-liberali din judeţe, dar şi de la centru, care s-au lăsat cu arestări şi condamnări. Ca urmare, există posibilitatea ca la alegerile de la anul, PDL să obţină un scor care să-l scoată din cărţile guvernării, fie şi într-o alianţă post-electorală. Iar Traian Băsescu nu-i omul care să stea cu mâinile în sân şi să accepte în ultimii doi ani ai preşedinţiei sale, o coabitare cu un guvern condus de Victor Ponta şi cu parlament dominat de USL, care, dacă are majoritatea necesară, s-ar putea chiar să-l scoată mai repede din Palatul Cotroceni. Prin urmare, a clocit un nou partid, cu doctrină de centru-stânga (menit să rupă, în primul rând, din voturile PSD), care, cu sprijinul adecvat, să crească în aşa fel, încât la alegeri să obţină în cel mai rău caz 10-12 la sută din voturi, cea mai optimistă ţintă fiind 19-22 la sută din sufragii.
Acestea sunt, aşadar, principalele două legende urbane referitoare la apariţia UNPR pe scena noastră politică. După cum a luat fiinţă, devenind direct partid parlamentar, care are grupuri în ambele camere, ţinând cont şi de persoanele care conduc UNPR la nivel central şi în teritoriu, cred că adevărul este undeva pe la mijloc. Însă, dacă este vorba de evoluţia UNPR de la înfiinţare şi până acum, despre ce se întâmplă în acest partid în ultima vreme, poate ar trebui ca liderii USL să fie mai atenţi la formaţiunea condusă de ministrul Oprea, să nu-i considere pe uneperişti doar nişte outsideri care nu vor conta în bătălia electorală. Dar, asupra acestor lucruri ne vom apleca într-un viitor comentariu.

Ce vă spun dumneavoastră, cititorilor, aceste cifre: 11.11, 2011.11.11? Probabil, pentru cei mai mulţi, ele reprezintă o dată din calendar, iar unii nu le înţeleg semnificaţia. Adevărul este că nu-i vorba de altceva, decât de faptul că aceste cifre urmează să se înregistreze în istoria calendaristică a omenirii, mâine. Adică mâine, cu 49 de minute înainte de ora prânzului, se va înregistra această concordanţă a cifrelor ceasului şi calendarului, când vom avea ora 11 şi 11 minute, ziua 11, luna a 11-a, anul 2011. Este o concordanţă care se produce o dată într-o sută de ani.
Cum spuneam, pentru majoritatea oamenilor, această aliniere, care va ţine doar 60 de secunde, nu reprezintă nimic deosebit. Nu însă pentru numerologii din lumea întreagă şi pentru adepţii ştiinţelor oculte, care au intrat în alertă şi caută în această rară aliniere producerea unor evenimente neobişnuite.
Dar, de ce atâta tevatură cu acest număr 11? Totul pleacă de la faptul că numerologii atribuie numărului 11 puteri paranormale, care oferă un canal de comunicare cu subconştientul. Pentru unii dintre ei, cifra 11 reprezintă dualitatea dintre bine şi rău în lume. Ca urmare, referindu-se la concordanţa ceas-calendar de mâine, unii dintre aceşti clarvăzători evocă începutul unei noi epoci umaniste, al unei noi armonii în lume, deschiderea unei porţi spre o altă dimensiune sau chiar „o bulversare a conştiinţei“. De pildă, Solara, un renumit medium, care trăieşte în Peru, prevede o schimbare majoră în conştiinţa planetei, începând cu momentul alinierii cifrelor 11. În acelaşi timp, Internetul a fost invadat de mesaje care insistă asupra caracterului mistic al acestui număr, asociat în mod regulat cu catastrofe, precum atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii. Alţii citează profeţia Sfântului Malachia, care, în secolul al XI-lea, prevedea că vor exista 112 papi înainte de producerea Apocalipsei biblice, Benedict al XVI-lea fiind cel de-al 111-lea papă din istorie. Adevărul este că data de 11 are numeroase conotaţii istorice, multe lucruri importante din istoria omenirii întâmplându-se într-o zi de 11. De pildă, Armistiţiul din Primul Război Mondial a fost semnat în 11 noiembrie 1918, la ora 11.00 dimineaţa.
În concluzie, noi, cei care nu prea avem timp de ştiinţe oculte, ezoterism şi numerologie, la ce să ne aşteptăm mâine, la ora 11 şi 11 minute? Fără îndoială, că în lume se pot întâmpla multe lucruri, bune şi rele, în momentul respectiv. Eu, fără să fiu clarvăzător, pot să vă dau ca sigur doar unul dintre ele: mâine, la ora 11 şi 11 minute fix, în oraşul german Koln, se va da  startul celebrului carnaval, supranumit „al cincilea anotimp”. Carnavalul, care se desfăşoară aici de peste 2.000 de ani, va ţine acest oraş nemţesc tot într-o sărbătoare, până la începutul postului Paştelui. Asta da, distracţie!
N.A. – Poate unii se vor întreba: ce fel de editorial este ăsta? Le răspund anticipat că, din când în când, este bine să mai schimbăm repertoriul. Să mai ieşim din bălăcăreala politichiei autohtone, s-o mai dăm şi pe subiecte mai deconectante.

Nu ştiu de ce, dar mă aşteptam la un scandal în PSD. Informaţiile pe care le aveam, dar şi experienţa după atâţia ani în presă, m-au făcut să intuiesc că o să izbucnească războiul în partidul rozelor. Este drept, a izbucnit mai repede decât am crezut, dar este clar, confruntarea se cocea de mai multă vreme în rândul granzilor de la vârful formaţiunii social-democrate.
Mai întâi, a ieşit la luptă Victor Ponta, liderul oficial al partidului – că liderii adevăraţi, se pare, sunt alţii – care a cerut, luni, mazilirea lui Mircea Geoană din fruntea Senatului şi înlocuirea lui Titus Corlăţeanu. Cererea acestuia a fost aprobată de Biroul Politic Naţional al partidului, iar apoi şi de grupul PSD din Senat. Tot luni, după amiază, PSD a solicitat oficial, în plenul Senatului, condus chiar de Mircea Geoană, înlocuirea acestuia din funcţie cu senatorul PSD Titus Corlăţean. Dar n-a fost luată nici o decizie, deoarece senatorii PDL şi UNPR s-au roit de la lucrări în timpul unei pauze impuse, şedinţa fiind suspendată din lipsă de cvorum.
Oricum, rămânea de lămurit o problemă. Dacă revocarea de către PSD a lui Geoană nu va duce la pierderea de către social-democraţi a conducerii Senatului, existând posibilitatea ca PDL să câştige postul respectiv. Ca urmare, după ce au întors pe toate feţele problema, Ponta şi adepţii lui i-au cerut lui Geoană să demisioneze din funcţia de şef al Senatului, oferindu-i în schimb pe cea de lider al comisiei de politică externă a camerei amintite. Numai că Geoană, prostănac, neprostănac, n-a fost de acord să renunţe la înaltul fotoliu şi la poziţia de al doilea om în stat. Atât i-a trebuit „micului Titulescu”,  că pe loc a purces să-l tragă pe neascultătorul Geoană în ţeapă. Deci, l-a chemat pe acesta în faţa Comisiei de Integritate Morală şi Arbitraj a partidului, cu propunerea de excludere din PSD, pentru că n-a respectat deciziile conducerii formaţiunii politice.
Iată însă că, ieri, s-a schimbat un pic modificarea. Victor Ponta a primit două lovituri consecutive, exact de la cine se aştepta mai puţin. De la mentorul său, Adrian Năstase şi de la tătucul partidului, Ion Iliescu. Care au declarat la unison că PSD nu va mai cere revocarea lui Geoană, situaţia rămânând aşa cum este. Motivul? În cazul revocării, PSD ar putea pierde conducerea Sentului. Luat prin surprindere de aceste declaraţii, Victor Ponta şi-a adus repede aminte că este şeful cel mare şi oficial al partidului şi a contraatacat. El a declarat că Iliescu şi Năstase au exprimat opinii personale, când au afirmat că PSD nu va insista pentru înlocuirea lui Mircea Geoană de la şefia Senatului, decizia partidului fiind alta. Ulterior, într-un comunicat de presă, el a lăsat-o mai moale, precizând că Geoană va fi chemat în faţa Comisiei de Arbitraj a partidului, care va propune sancţiunile care se impun, că PSD nu va mai cere revocarea din funcţie a acestuia, dar va persista în încercarea de înlocuire a sa cu Titus Corlăţean. După cum se vede, este o declaraţie prin care „micul Titulescu” încearcă să iasă cât mai puţin şifonat, după scatoalcele încasate de la cei doi grei ai formaţiunii social-democrate.
După toate aceste învolburări din PSD, ce ar mai fi de spus? Este oare vorba de un război intern în partidul rozelor sau – aşa cum a afirmat exoticul şi controversatul boss social-democrat Radu Mazăre, primarul Constanţei – doar de o „ţigăneală românească”?

Recensământul s-a încheiat. Cifrele postate pe site-ul Prefecturii Hunedoara arată că în aproape 20 de ani, mai exact de la recensământul din 1992, populaţia judeţului a scăzut constant şi masiv.  Acest lucru este valabil, fireşte, la nivelul întregii ţări, dar eu o să mă refer doar la judeţul nostru.
Astfel, dacă în 1992, în judeţ au fost înregistraţi 547.950 de locuitori, în 2002, populaţia de pe meleagurile hunedorene a scăzut la 485.712 persoane, în 2006, ea a ajuns la 477.269 de persoane, pentru ca acum, la recensământul de la finele lui octombrie, să se înregistreze în judeţ doar 410.383 de locuitori. Deci, în cei aproape 20 de ani trecuţi din 1992, populaţia judeţului Hunedoara a scăzut cu peste 137.000 de persoane. Fireşte, având în vedere cum s-a desfăşurat recentul recensământ, mulţi oameni declarând că nu au fost vizitaţi de recenzori, putem să mai punem la socoteală, în plus, câteva mii de suflete la nivelul judeţului. Dar asta n-ar rezolva mare lucru.
Privind cifrele de la recensămintele trecute, se vede clar că localităţile urbane sunt cele care au pierdut cei mai mulţi locuitori. De exemplu, din cei  75.329 de locuitori  pe care i-a pierdut judeţul din 2002 şi până acum, aproximativ 63.000 sunt din municipiile şi oraşele hunedorene. De relevat că Hunedoara a pierdut în ultimii 10 ani cei mai mulţi locuitori, populaţia municipiului scăzând de la 71.257 în 2002, la 57.524 de persoane. Municipiul de pe Cerna este urmat de Deva, care de la 69.257 în 2002, a ajuns la 57.567 de locuitori, Petroşani (45.195 locuitori în 2002 şi 35.239 acum), Lupeni, Vulcan, Petrila, Orăştie, Brad ş.a.m.d. Mai precizez doar că populaţia din cele şase localităţi urbane din Valea Jiului a scăzut cu 27.000 de persoane.
Şi acum, după ce am arătat cum stăm din punct de vedere demografic, să vedem ce înseamnă pentru judeţ şi pentru hunedoreni, în viitorul nu prea îndepărtat, această scădere a populaţiei. În primul rând – îmi spunea un parlamentar hunedorean şi un fost prefect -  judeţul va fi retrogradat, trecând de la rangul întâi, la rangul doi. Iar acest lucru duce, printre altele, la scăderea salariilor funcţionarilor publici şi a tuturor celor care lucrează în firme şi instituţii de stat. Apoi, va scădea şi numărul senatorilor şi deputaţilor “alocaţi” judeţului, ceea ce, fie vorba între noi, n-ar fi un lucru foarte rău. Mai mult, potrivit unui proiect de lege repus pe tapet, municipiile care au sub 40.000 de locuitori vor fi retrogradate la categoria oraşe. Deci, s-ar putea ca vreo câteva din actualele municipii din judeţ – este vorba de Brad, Orăştie, Lupeni şi Vulcan, îndeosebi, dar şi Petroşaniul are probleme – să redevină oraşe, dacă legea va intra în vigoare. Cel mai rău este însă faptul că oraşele cu o populaţie aşa mică nu prea atrag investitorii, îndeosebi pe cei mari, ceea ce înseamnă perspective slabe de creştere a locurilor de muncă, de dezvoltare şi întărire economică a judeţului. Aşa stând lucrurile, mă întreb, şi vă întreb şi pe dumneavoastră, cei care citiţi aceste rânduri: oare, în aceste condiţii, nu se justifică regionalizarea?

La începutul weekend-ului, am primit o veste proastă. Colegul şi prietenul meu (fiindcă eu aşa îl consider, prieten) m-a anunţat că,  începând cu acest număr, va înceta colaborarea cu cotidianul nostru. Mai exact, nu va mai scrie comentariile sale zilnice, publicate neîntrerupt – sub genericul “Fără băşcălie” – timp de peste cinci ani, în pagina a 5-a a ziarului şi în ediţiile sale online. Ulterior, am constatat că el a anunţat şi pe site, în spaţiul destinat comentariilor cititorilor, că se retrage şi nu-şi va mai susţine rubrica sa din ziar. Motivul? Îl redau exact aşa cum l-a scris colegul meu în spaţiul amintit de pe site-ul nostru: “Spre bucuria multora, atât timp cât redacţia acestui ziar permite un limbaj scabros în comentarii, limbaj care a coborât mult sub acceptabil, cred că e momentul să mă retrag, dând astfel cale liberă unui nou val de înjurături, care vor aduce rating unui ziar la care am ţinut şi căruia îi mulţumesc pentru faptul că m-a suportat atât de multă vreme”.
Deci, asta este. Aşa se întâmplă în multe redacţii, la multe alte locuri de muncă. Oamenii vin, pleacă, după un timp mai lung sau mai scurt. Nu-i nici o supărare, fiecare are dreptul să-şi aleagă priorităţile în profesie şi în viaţă, într-un moment sau altul.
Normal, nu aş fi scris aceste rânduri, deoarece în cele peste două decenii, în care am creat, lansat şi condus ziare, am fost pus de nenumărate ori în situaţia de a mă despărţii de colegi din redacţie sau de colaboratori. Şi, credeţi-mă, n-au fost puţini. Dar viaţa merge înainte, cu bune, cu mai puţin bune şi chiar cu rele.
O fac totuşi, deoarece vreau să subliniez unele lucruri. În primul rând, ţin să-i mulţumesc lui Alexandru Gruian, pentru tot ce a făcut în aceşti ani la cotidianul nostru. Pentru noi a fost un editorialist preţios şi onest. Un condeier talentat, cult, cu spirit de observaţie ascuţit şi – indiferent ce va zice unul sau altul – eu continui să cred că este un jurnalist cu coloană vertebrală. Iar dacă astăzi, MESAGERUL HUNEDOREAN este, din toate punctele de vedere, cea mai puternică şi mai influentă publicaţie a judeţului, fără îndoială că un mare merit îl are şi Sandu Gruian.
Din păcate, după cum se vede şi din comentariul său de pe site, se pare că Alexandru n-a rezistat psihic celor câtorva “postaci” care l-au înţepat  sistematic. Iar limbajul folosit de unii dintre aceştia, mai ales în ultima vreme, a fost mai mult decât suburban. Dar asta este, dacă ţi-ai asumat postura de editorialist-comentator, trebuie să înveţi să accepţi nu numai laudele, ci şi înjurăturile sau, mai rău, calomniile la adresa ta şi a celor apropiaţi ţie. Şi, legat de felul în care înţeleg să se exprime unii dintre cititori în comentariile postate pe site, redacţia nu că nu vrea, dar nu le poate filtra sau bloca din start, ci doar după ce ele au apărut. Şi cum nu vrem să cenzurăm opiniile cititorilor noştri, ne asumăm riscul să avem parte şi de mesaje din categoria suburban.
Acestea fiind zise, încă o dată, îţi mulţumesc, Sandu Gruian, şi să auzim numai de bine!

Nu mai aveam de gând să abordez subiectul reorganizării administrativ-teritoriale a ţării, decât, eventual, când propunerea preşedintelui Băsescu devenea proiect de lege şi era introdus în parlament. Am revenit cu acest subiect, văzând în cele trei zile libere de care am beneficiat şi noi la finalul săptămânii trecute – îndeosebi pe cele două televiziuni ale opoziţiei, ca să nu le spunem antibăsesciene şi antipedeliste – cât de puternic este combătută ideea reorganizării în varianta Băsescu. Extrapolând, am zice că situaţia ne aminteşte de zicala cu nebunul care aruncă o piatră în baltă şi deştepţii care se dau de ceasul morţii s-o aducă la suprafaţă. Numai că Traian Băsescu nu-i nebun şi nici cei care-l combat nu se dovedesc a fi prea deştepţi.
Apropo, însă, de prestaţia celor de la televiziunile amintite. Sunt întru totul de acord că presa, care are rolul de câine de pază al societăţii, trebuie să stea cu ochii pe cei aflaţi la putere, să-i tragă de urechi de fiecare dată când aceştia o iau razna. Există însă nişte reguli clare, care ţin de deontologia profesiei, pe care orice jurnalist, fie că este din presa scrisă, fie că este moderator sau prezentator de ştiri la televiziune, trebuie să le respecte. Or, ce fac acum fătucile acelea care apar în rol de moderatoare pe la televiziunile în cauză, numai profesionalism nu se numeşte. Cât despre deontologie, ce să mai vorbim! Când le vezi cum ţipă la invitaţii care încearcă să le contrazică opiniile, cum le bagă pumnul în gură, nelăsându-i să se exprime până la capăt, cum o ţin maţu-gaia cu câte un subiect pe care se vede de la o poştă că nu-l stăpânesc, te saturi şi schimbi canalul. Deci, s-ar putea întâmpla ca efectul să fie invers asupra omului neimplicat politic celui scontat de televiziunile respective.
Dar, să revenim la întrebarea din titlu: se face sau nu se va face reorganizarea administrativă? Şi dacă se va face, în ce variantă, cea băsesciană, cea uselistă sau cea udemeristă? Varianta propusă de preşedinte şi susţinută de premier are drept argumente reducerea drastică a birocraţiei şi economii substanţiale la bugetul ţării, absorbţia unor însemnate fonduri europene şi aducerea deciziei administrative mai aproape de cetăţean. Varianta propusă de USL – tot opt regiuni, dar judeţele să rămână în cadrul acestora, este asemănătoare cu varianta UDMR, numai că maghiarii vor 16 regiuni. Argumentelor useliştilor şi udemeriştilor – cum că aşa este bine în această etapă, că aşa este organizarea administrativă şi în Franţa sau Italia – le-a contrapus premierul Boc argumentul ştampilei în plus, adică al creşterii şi mai puternice a birocraţiei, prin crearea acestor suprastructuri administrative.
Aşadar, am putea spune că bătălia este pe viaţă şi pe moarte. Pe lângă opoziţia USL şi UDMR, varianta băsesciană a reorganizării administrative are oponenţi chiar şi în interiorul PDL. Va reuşi preşedintele, în atare condiţii, să-şi ducă planul la îndeplinire? Vom trăi şi vom vedea. Cât priveşte poporul, la care fac acum referire cei din opoziţie, aşa cum se întâmplă de obicei în astfel de situaţii, şi populaţia este împărţită. Nu în două, ci în trei categorii: cei care vor reorganizarea în varianta propusă de preşedintele Băsescu şi premierul Boc, cei care o contestă şi cei cărora puţin le pasă de aceste lucruri, deoarece ei oricum n-au nimic de pierdut şi nici de câştigat. Şi înclin să cred că cei mai mulţi dintre români se află în această a treia categorie.

După intervenţia preşedintelui Băsescu în şedinţa de miercuri a guvernului, şi cele afirmate în legătură cu reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, este clar că în viziunea şefului statului – asta-i sigur! – a premierului Boc şi a altor lideri PDL, singura variantă valabilă este cea cu constituirea a opt judeţe mari şi late, sau şapte judeţe şi Capitala cu zona sa metropolitană.
Argumentele preşedintelui vizavi de cele opt superjudeţe, constituite pe actualele regiuni de dezvoltare economică, argumente pe care le-am arătat în episodul de ieri, sunt la prima vedere corecte şi de necombătut. Mai ales că, aşa cum au fost expuse de Traian Băsescu, ele par a se ridica peste interesele partinice vizând doar interesul naţional. Numai că, aşa cum am arătat şi ieri, lucrurile nu sunt aşa de simple cum par. De abia enunţat, proiectul reorganizării administrative are deja o sumedenie de oponenţi, care vin la rândul lor cu o sumedenie de argumente, menite să demonstreze că el nu este viabil şi că nu trebuie realizat. Rămâne de văzut cine va avea câştig de cauză în final, şi dacă reorganizarea administrativ-teritorială a ţării se va face în următorul an, sau legea cu pricina se va împotmoli încă vreun deceniu prin birourile Parlamentului. Dar, despre asta vom mai vorbi cu siguranţă, deoarece nu-l vedem noi pe Traian Băsescu capabil să renunţe aşa uşor la un proiect pe care şi-a propus să-l pună în operă.
Cum am precizat în episodul precedent, astăzi vom încerca să abordăm acest subiect, legat de judeţul nostru. În ce priveşte judeţul Hunedoara, cu regret trebuie să o spunem, el va dispărea ca entitate administrativă de pe harta României. De fapt şi în cealaltă variantă de reorganizare, făcută publică cu vreo două săptmâni în urmă, în care se preconiza reducerea la jumătate a judeţelor, Hunedoara nu prea avea şanse să rămână judeţ. De ce? Fiindcă el urma să fie unit cu Alba şi nu prea vedem cum Deva sau Hunedoara îşi puteau revendica statutul de capitală a noului judeţ în faţa municipiului Alba-Iulia. Nu că acest oraş ar fi mai cu moţ decât Deva, de exemplu. Ba dimpotrivă, credem că la ora actuală, Deva este peste Alba-Iulia din punct de vedere urbanistic, economic şi din alte puncte de vedere. Numai că Alba-Iulia are alte atuuri de partea sa, tradiţia, istoria, este capitala Marii Uniri, ca să dăm doar câteva exemple.
Cât despre lupta politică dusă pe plan local, prin constituirea celor opt mari judeţe, ea se va concentra pe primării şi consiliile locale. Nu doar la noi în judeţ, ci în întreaga ţară. La noi, bătălia cea mai mare se va da, fireşte, pentru Deva, în primul rând, Hunedoara şi Petroşani, cele trei mari municipii. Apoi, pentru celelalte patru municipii şi şapte oraşe. Bineînţeles, că va creşte şi bătălia pentru primăriile de comune, mai ales pentru comunele mari, deoarece, cum subliniam şi în episodul trecut, va creşte substanţial puterea decizională la nivel local, multe din prerogativele actualelor consilii judeţene urmând să fie preluate de primării. În concluzie, dacă reorganizarea administrativă se va realiza în varianta celor opt superjudeţe, atunci va creşte importanţa alegerilor locale, bătăliile pentru posturile de primari şi consilieri locali fiind mai importante, din punct de vedere al electoratului, decât cele pentru consiliile judeţene sau pentru Parlament.

Mare tevatura, mare, cu reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, pe care preşedintele Băsescu şi premierul Boc, precum şi o parte din democrat-liberali par a fi porniţi s-o realizeze în cât mai scurt timp. Spun doar o parte dintre democrat-liberali, deoarece este clar că nu tuturor baronilor PDL, aflaţi acum la cârma consiliilor judeţene, le pică bine această reorganizare, care le ia caşcavalul din plisc. Chiar dacă, la o primă privire, reorganizarea administrativă în opt superjudeţe constituite pe schema actualelor regiuni de dezvoltare economică pare a avantaja partidul aflat acum la putere, este clar că printre cei care îşi vor pierde privilegiile de şefi judeţeni se vor afla şi destui pedelişti. Concluzia logică? Reorganizarea administrativă, dorită de preşedinte şi de cei aflaţi la vârful conducerii PDL, nu va putea fi realizată decât prin asumarea răspunderii guvernului, ea având oponenţi chiar în interiorul propriului partid.
Argumentele invocate de preşedintele Băsescu şi de premierul Boc, de toţi cei care susţin reorganizarea, sunt pertinente şi reale. Prin constituirea celor opt superjudeţe, se va reduce drastic birocraţia, ceea ce înseamnă bani mai mulţi la bugetul statului în primul rând. Gândiţi-vă câtă economie se va face prin dispariţia a 32 de consilii judeţene şi a prefecturilor. De asemenea, este vorba de absorbţia unor însemnate fonduri europene, cam 10 miliarde de euro, pe care le vom primi – afirmă actualii guvernanţi – numai în condiţiile reorganizării teritoriale. Potrivit unor surse oficiale, cei de la Bruxelles impun ca în urma reorganizării, să rezulte între opt, maximum 12 entităţi administrative regionale în România. Deci, schema celor opt superjudeţe constituite pe cele opt regiuni de dezvoltare, pare a fi cât se poate de plauzibilă. În plus, odată cu reorganizarea administrativ- teritorială, va creşte substanţial puterea decizională la nivel local, cele mai multe din prerogativele actualelor consilii judeţene urmând a fi trecute la primăriile municipiilor, oraşelor şi comunelor. Aşadar, votul cetăţeanului dat pentru alegerea primarului şi a consilierilor locali va avea o şi mai mare importanţă.
Totuşi, proiectul reorganizării administrativ-teritoriale are un număr însemnat de oponenţi. Primii care au sărit de fund în sus au fost, fireşte, reprezentanţii opoziţiei. Este clar că social-democraţilor, liberalilor şi conservatorilor, membri ai Uniunii Social Liberale, această reorganizare – în cazul în care ar fi pusă în practică înainte de alegerile de anul viitor – nu doar că le dă toată strategia peste cap, dar le diminuează şi şansele de a câştiga alegerile. Rezerve la acest proiect are şi UDMR, maghiarii având o altă variantă. De asemenea, este limpede că nici liota de funcţionari din cele 40 de consilii judeţene şi prefecturi, care vor rămâne fără locurile de muncă, n-are cum să fie de acord cu reorganizarea administrativă.
Dar, greul nu se rezumă doar la aceste aspecte. Bătălia va fi şi una legislativă, deoarece reorganizarea administrativă presupune modificarea multor acte normative, începând cu legea din 1968, privind organizarea administrativ-teritorială, continuând cu administraţia publică locală, cu legea statutului aleşilor locali şi cea a prefectului, precum şi cu legea finanţelor publice, prin care se stabileşte cum sunt împărţiţi banii în teritoriu.
În episodul de mâine, vom încerca să vedem cum va influenţa reorganizarea administrativ-teritorială judeţul Hunedoara, şi ce schimbări de strategii se vor produce în bătălia politică dusă pe plan local.

Se împlinesc în această săptămână, cinci ani de la apariţia în peisajul presei hunedorene a cotidianului MESAGERUL HUNEDOREAN. Au fost cinci ani de muncă zilnică, intensă, responsabilă, de cele mai multe ori stresantă, uneori chiar epuizantă, a noastră, a celor care am gândit şi am dat viaţă acestui proiect. A nucleului de jurnalişti, tehnoredactori şi specialişti în contabilitate-finanţe-marketing, care am moşit la naşterea acestui ziar şi în jurul căruia s-a strâns frumosul colectiv ce osârdeşte astăzi sub flamura MESAGERULUI. Iar, acum, la ceas aniversar, putem spune cu satisfacţia visului împlinit, că am muncit bine şi cu folos. Astăzi, MESAGERUL HUNEDOREAN se află în fruntea presei scrise hunedorene în ce priveşte audienţa, notorietatea şi influenţa în rândul cititorilor. Şi când spunem acest lucru, o facem cu toată responsabilitatea, bazându-ne pe date reale, susţinute de cea mai autorizată instituţie din ţară în materie de audit al presei scrise, nu de tot felul de sondaje făcute pe genunchi, la comanda te miri cărui politician. 
Normal ar fi fost, ca la acest moment al aniversării celor cinci ani de viaţă a cotidianului nostru, să ne bucurăm, şi să organizăm, aşa cum se obişnuieşte,  o recepţie, bun prilej de întâlnire într-un cadru sărbătoresc şi cordial, cu o parte dintre cititorii noştri, cu cei mai importanţi colaboratori, cu prieteni şi asociaţi. Din păcate, acest lucru n-a fost posibil. Asta şi din cauza crizei economico-financiare, care ne obligă şi pe noi la un regim mai auster. Dar în primul rând, din cauza tentativei unui cunoscut personaj politic din judeţ, încă aflat pe cai mari, de a pune mâna, mişeleşte, pe ziar.
După ce a strâns, în ultimii 15 ani de activitate politică, averi pe care un om normal, oricât de harnic, priceput şi norocos în afaceri ar fi, nu le-ar putea strânge într-o viaţă întreagă, după ce şi-a tras şi o televiziune, s-a gândit omul că este bine să  aibă şi un ziar, că tot urmează o bătălie electorală dură în anul viitor. Nici o problemă, la banii săi, putea să-şi facă liniştit ziar. Dar nu, el poftea la MESAGERUL, că  ăsta-i cel mai tare. Şi trebuia un ziar puternic, credibil, cu influenţă în rândul cititorilor, pe care să-l controleze total, iar colectivul redacţional să i se supună  necondiţionat. Or, acest lucru nu era posibil, câtă vreme la timona MESAGERULUI HUNEDOREAN se află cel care-l conduce acum. Deci, musai şi urgent, trebuia dat jos căpitanul. Şi cum tot avea experienţa execuţiei mişeleşti pe la spate – doar aşa l-a executat  şi pe prietenul şi tovarăşul său de partid, graţie căruia a ajuns pe actuala sa poziţie politică şi în administraţie! – a încercat să-l înlăture, în acelaşi mod parşiv, pe omul care a creat acest brand, şi se află de la început la cârma editorială şi administrativă a MESAGERULUI HUNEDOREAN. Un lucru însă n-a priceput acest „Napoleon“. Că-l are în faţă pe patriarhul presei hunedorene. Pe  omul care a dovedit-o nu o dată, în cele peste trei decenii de când munceşte în media din acest judeţ, că pentru el, singurul stăpân a fost, este şi va rămâne, Măria Sa, Cititorul. Şi tocmai în numele acestui crez, în cel al respectului pentru independenţa presei şi libertatea de exprimare a jurnalistului, i-am dat peste gheare mişelului. 
Acum, după ce lucrurile s-au lămurit, sperăm că înaltul personaj are atâta minte, încât să se potolească, să-şi vadă de  problemele lui – că are, har domnului, destule! – şi că nu ne va obliga la un război inutil, în care noi n-avem ce pierde, dar care, în mod sigur, pe el  îl va şifona rău de tot, dacă nu cumva, îl va răsturna de pe piedestal. 
Şi chiar dacă situaţia relatată ne-a umbrit oarecum bucuria aniversării celor cinci ani de viaţă ai ziarului, totuşi, nu putem încheia aceste rânduri, decât cu urarea  LA MULŢI ANI, MESAGERUL HUNEDOREAN!

Poate unii dintre cititori ar fi considerat că normal ar fi fost ca acest comentariu să-l dedic în întregime alegerilor din PDL şi victoriei lui Emil Boc asupra contracandidatului său, „buldogul” Vasile Blaga. Nu o fac din două motive. Primul dintre ele este că acest rezultat era demult previzibil. Mai exact, din momentul în care Traian Băsescu a intrat pe canalele de televiziune susţinându-l clar şi fără echivoc pe Emil Boc. De atunci – aşa cum a subliniat şi în comentariul dedicat declanşării oficiale a campaniei electorale interne din PDL – zarurile au fost aruncate. Iar tot ce s-a întâmplat până la Convenţia PDL de la finele săptămânii, indiferent de ce s-a tot vorbit pe la televizor şi s-a scris prin ziare, poate fi trecut la categoria „datul cu părerea”. Asta, deoarece numai cei total nepricepuţi în politica dâmboviţeană puteau crede că Blaga avea vreo şansă să câştige în confruntarea cu tandemul Băsescu-Boc. Al doilea motiv pentru care nu doresc să dedic întreg spaţiul din comentariul de astăzi alegerilor din PDL este că la ora apariţiei acestor rânduri, cititorii noştri sunt mai mult decât informaţi, probabil intoxicaţi sau, în cel mai bun caz, ajunşi la saturaţie cu subiectul în cauză. Subiect ce a fost transmis în direct timp de două zile, şi întors pe toate feţele, de televiziunile de ştiri şi de cele generaliste.
Cum pe lumea asta mai există şi alte lucruri importante, cel puţin pentru suflet şi minte, nu doar politica, mă voi referi foarte pe scurt la finala de sâmbătă noaptea a concursului Eurovision, finală desfăşurată la Dusseldorf şi organizată la superlativ de nemţi. Cu părere de rău, trebuie să consemnăm că reprezentanţii noştri – trupa Hotel FM, având în componenţă şi un englez trăitor în România, trupă în care ne-am pus oarece speranţe – s-au clasat doar pe locul 17, din 25 de ţări participante. Este, dacă bine îmi amintesc, cel mai slab loc ocupat de România la Eurovision în ultimul deceniu.
Nu mă apuc acum să trag în pianist. Băieţii s-au prezentat binişor – mai bine în semifinală, decât în finală, cred eu – melodia nu este rea, dar nici să te dea pe spate. A mai fost şi ghinionul că la această ediţie, comparativ cu precedentele, au fost foarte mulţi concurenţi redutabili şi melodii foarte bune. A mai fost şi votul dat pe criterii geografice – noi beneficiind în acest sens doar de votul Moldovei surori – aşa că n-ar trebui să facem din acest insucces, căci insucces se numeşte acest loc 17, un capăt de ţară. Dar nici să-i lăudăm pe cei de la Hotel FM, ba chiar să-i felicităm, aşa cum au făcut-o la finalul concursului cei doi prezentatori din studioul TVR1, şi să spunem că au fost foarte buni. Cu toate dezavantajele votului dat pe cumetrie şi pe vecinătate, dacă erau foarte buni, se situau măcar pe una din primele şase poziţii ale clasamentului. Dar aşa, cum poţi să te mai lauzi cu ei?

Ieri, s-a declanşat oficial, bătălia pentru preşedinţia PDL. Este vorba de o competiţie care a început, de fapt, cu câteva luni în urmă, dar care se desfăşura neoficial. Acum, că zarurile au fost aruncate, vom încerca să vedem ce şansă are fiecare din cei doi principali candidaţi la şefia PDL, să învingă la Convenţia Naţională a partidului din 14 mai. Vorbim doar despre cei doi, deoarece pe al treilea candidat înscris în această luptă, fostul ministru al Culturii, Theodor Paleologu, nu-l vedem decât în postura de outsider, menit să mai încurce lucrurile. Mai exact, să ia nişte voturi de la unul dintre cei doi candidaţi. Întrebarea-i de la care dintre ei le va lua? Deşi bănuim de la cine trebuie să ia voturile outsiderul, totuşi, nu băgăm mâna în foc pentru asta.
Aşadar, să vedem care ar fi în acest moment atuurile lui Emil Boc în bătălia purtată în interiorul partidului. În primul rând, faptul că, de când se află la conducerea PDL, partidul a câştigat toate competiţiile electorale, iar el personal la fel, când a candidat la Primăria Clujului. Un al doilea avantaj ar fi că balanţa atârnă net în favoarea sa, în ce priveşte numărul greilor din partid şi a organizaţiilor teritoriale care şi-au declarat susţinerea pentru el. Dar, din punctul nostru de vedere, principalul avantaj al lui Emil Boc în această confruntare este acela că are susţinerea pe faţă a preşedintelui Băsescu. Şi când facem această afirmaţie, nu credem că mai este necesar să şi explicăm de ce, orice om cât de cât familiarizat cu politichia autohtonă ştie că umbra matelotului apasă încă greu asupra partidului.
Care sunt şansele lui Vasile Blaga să iasă învingător în această confruntare? În opinia noastră, şi asta o spunem de la bun început, foarte mici. Asta, ca să nu spunem că nici o şansă, deoarece, este bine să credem că speranţa moare ultima. Dacă până la declaraţia publică a lui Traian Băsescu, în direct, la canalul naţional de televiziune, că îl susţine pe Emil Boc, lui Vasile Blaga i se puteau acorda şanse destul de mari în competiţia internă din partid, după această ieşire a preşedintelui, şansele acestuia au scăzut drastic. Chiar dacă Vasile Blaga a intrat în această bătălie pentru preşedinţia PDL, susţinând că activează în acest partid de 20 de ani şi că-l iubeşte ca pe propria lui familie. Chiar dacă susţine că a intrat în luptă deoarece este convins că partidul „are nevoie de o schimbare, de o rupere de ritm, de o nouă abordare, o nouă acţiune politică, a lucrului bine făcut“, nu credem că aceste declaraţii – până la urmă, de bun simţ – ale actualului secretar general al PDL, îi vor propulsa în fruntea partidului.
În concluzie, am spune că în bătălia pentru şefia PDL, demarată oficial ieri, câştigătorul poate fi nominalizat de pe acum. Dar, din respect pentru contracandidaţii săi, încheiem spunând: hai să nu zicem hop, până nu sare Boc!