Onoarea, după Neagu Djuvara…

Toate încercările pe care România le experimentează în aceste zile, parcă mai dramatic decât alte ţări, mă fac să reiau preocuparea de a găsi un răspuns la întrebarea: „de ce ne deosebim de celelalte ţări europene, chiar şi de foştii noştri colegi ex-comunişti?”. Reiau câteva din principalele deosebiri – suntem singurii care nu avem autostrăzi, avem însă cel mai scăzut nivel de trai, cele mai sumbre orizonturi, după ce în urmă cu câţiva ani ne legănam dulce cu sintagma „tigrii Europei de est…!”.
Am dat, cu totul din întâmplare, peste o carte a lui Neagu Djuvara, în care acesta reia un model drag istoricilor, acela cu „ce-ar fi fost dacă…”. Djuvara îl aplică la istoria concretă a românilor şi trage o concluzie – sunteţi liberi să fiţi sau nu de acord cu ea, anume că momentul 27 iunie 1940 (tocmai s-au împlinit de atunci 70 de ani) a fost clipa în care ne-am ratat soarta. În 27 iunie 1940, cele două Consilii de Coroană succesiv întrunite au dat verdictul renunţării fără luptă la Basarabia, ca act final al ultimatumului adresat României de Uniunea Sovietică. Armata a părăsit Basarabia, iar peste foarte puţin timp, Dictatul de la Viena ne-a răpit şi nordul Transilvaniei. Prin urmare, fără să fi tras un singur cartuş, România a pierdut în doar o lună mai mult de o treime din teritoriu. A urmat apoi războiul împotriva ruşilor, am trecut Nistrul, în pofida avertismentelor Marii Britanii, apoi i-am lăsat pe nemţi descoperiţi, alăturându-ne ruşilor. Câştigul? Am fost a patra naţiune ca număr de soldaţi angajaţi în luptele celui de-al Doilea Război Mondial, dar nu ni s-a acordat statutul de ţară beligerantă. Reamintesc că am reluat pe scurt afirmaţiile lui Neagu Djuvara. În continuare, prefer să-l citez.
„Să ne imaginăm ce se întâmpla dacă românii se băteau în iunie 1940 împotriva Uniunii Sovietice. Ce se întâmpla? În opt zile eram cotropiţi. Trupele române din Basarabia nu puteau rezista la o armată de 20 de ori mai puternică şi care erau atacate pe un front de 650 km. Dar opt zile rezistam. În acest timp, în cele opt zile, sute de mii de români basarabeni ajungeau în ţară. Scăpau. Una la mână. Noi îi avertizam pe nemţi să nu ne ia pe la spate, ca să zic aşa. Asta era clar. Ei, nemţii, nu puteau să-i lase pe ruşi să ne ia petrolul de la Ploieşti. Prin urmare, ştiam că, dacă nemţii ne atacau de pe Tisa, noi ne-am fi făcut că ne apărăm, am fi tras câteva focuri şi pe urmă ne retrăgeam. Am fi avut soarta Poloniei, adică ruşii ne-ar fi ocupat până la Prut şi nemţii din Apus până la Prut, pentru că aşa era înţelegerea lor. Îi lăsau până la Prut. Asta s-a ştiut după ce au ieşit arhivele cu faimosul Pact Ribbentrop-Molotov. Eu cred că acela a fost momentul când noi ne-am ratat soarta şi de atunci au venit toate greşelile în lanţ.
Antonescu a permis nemţilor să străbată România, ca să atace Iugoslavia pe la spate, când noi eram aliaţi cu Iugoslavia!?!? Noi n-o spunem în cărţi, dar este ruşinos. Ruşinos! Deci, nu ne iubesc nici sârbii, nici grecii. Din cauza noastră le-a mers mai rău.
Nu ne iubesc nici ruşii, fiindcă am îndrăznit noi, un popor mic, să mergem până la Stalingrad.
Nu ne iubesc nici nemţii, fiindcă i-am trădat la 23 august 1944. Aşa că ne-am aranjat cu toată lumea!
Pentru că n-am fost eroici la 27 iunie 1940!!!”