Lamentabila plecare a Guvernului Boc
Am avut aceeaşi senzaţie în anul 1998, când a plecat Guvernul Ciorbea. Ca şi cetăţean, îmi pusesem mari speranţe în Victor Ciorbea, venit la putere după impopularul Văcăroiu. Mai eram pe deasupra şi mândru că e ardelean. Parţial, nu m-a dezamăgit. Spre deosebire de Guvernul Boc, Ciorbea chiar a avut curajul să înceapă o reformă, contestată de PDSR (denumirea de atunci a social-democraţilor), dar continuată după anul 2000. Reforma a fost însă oprită simbolic la Craiova şi Braşov, odată cu camioanele şi respectiv, avionul, care au blocat şoselele. Poate vă mai amintiţi…
Reforma Ciorbea a murit, iar Guvernul Ciorbea a fost blocat timp de vreo opt luni de Traian Băsescu, ministru al transporturilor, şi de partidul său, PD. În final, Ciorbea a demisionat, dar sfârşitul său a fost lipsit de glorie, s-a lamentat la nesfârşit, un fel de zbatere pe uscat, fără suficient sprijin din partea lui Constantinescu, sacrificat pentru că era premier, dar nu avea funcţie în PNŢCD. Cred că Victor Ciorbea putea pleca mai demn. Părea incapabil să priceapă jocul politic mizerabil în care fusese implicat de Băsescu şi făcea trimiteri deplasate. Am suferit, afectiv vorbind, în urma eşecului – pe deasupra, mai era şi ardelean…
Ardeleanul Boc pleacă şi el lamentabil, utilizând, din păcate, tone de demagogie. Mă întreb dacă într-adevăr le crede. Săracu’ Boc, toţi au fost răi, doar PDL-ul bun, ministrul Nica a fost schimbat ca incompetent, în timp ce Udrea sau Berceanu au performat ca la carte. În timpul discursului său de la dezbaterea moţiunii de cenzură, Boc o ţinea una şi bună cu Legea pensiilor, de la care, chipurile, i s-ar trage totul. Nu a contat ignorarea sistematică a Parlamentului şi ataşamentul disperat faţă de Băsescu, de natură să-l transforme într-un premier dispreţuit, fără personalitate, fără opinii proprii pe care să le susţină. Porta-vocea băsesciană poate că e un om bine-intenţionat, dar maniera în care se crampona de unul şi acelaşi subiect l-a făcut să apară drept un premier de nouă luni, pe care istoria îl va păstra, doar pentru că a fost primul care a condus un guvern căzut prin moţiune de cenzură.
Apoi, a apărut Băsescu, din păcate nu preşedintele ţării, ci preşedintele din umbră al PDL, care i-a certat rău de tot pe cei de la PNL şi PSD şi a lăsat să se înţeleagă că din funcţia aia el face favoruri (cum de altfel, s-a exprimat acelaşi Radu Berceanu, consecvent în miştocăreală, că, cică îl roagă pe preşedinte – nu, nu l-au rugat, i-au cerut să-şi respecte prerogativele). Băsescu uită că funcţia este cea de preşedinte al românilor, nu preşedinte Gică-contra al celor care nu fac ce zice el.
Eu, unul, nu-mi mai doresc preşedinţi-jucători şi scandalagii, ignoraţi de Europa. Ţara trebuie condusă de Guvern, care are un premier. Parlamentul să-l schimbe dacă nu e bun. Preşedintele să-şi vadă de treaba sa, iar poporul să nu uite că vapoare cu doi căpitani nu există, oricât s-ar chinui Băsescu să ne convingă că ba da, există.
