Avem conducătorii pe care-i merităm…!?

Spun eu, jurnalist, că este periculos să-ţi formezi opiniile exclusiv din presă sau preluând clişee de comunicare. Lectura unor lucrări de specialitate, provenind din mediul academic, permite schimbări majore de optică. O să vă dau două exemple, pe al doilea voi insista mai mult, pentru că este subiectul editorialului.
În primul rând, mult vehiculata teorie maioresciană a formelor fără fond, devenită lait-motiv, este parţial falsă. Într-o societate care se modernizează, forma determină fondul. Sigur că am putea aştepta să avem şi fondul, dar aşteptarea asta ar putea fi mult prea lungă. Dacă vreţi, exagerând în scop didactic, este ca şi cum am pune pe masă o grămadă de nisip şi am aştepta să devină piramidă. Soluţia mai rapidă este să folosim o formă din cele cu care copiii se joacă.
Acest „avem conducătorii pe care-i merităm” este tot un clişeu, drag nouă, prin care ne asumăm, absolut democratic, vina de a accepta să fim conduşi cu entuziasm „într-o direcţie greşită” – aşa cum ni se spune în sondajele de opinie. Ei bine, părerea mea este că nu avem conducătorii pe care-i merităm, ci aceia pe care-i alegem în urma analizării mai multor factori. Unul dintre aceşti factori este informaţia primită chiar de la cei care ne conduc. Voi recurge din nou la o comparaţie.
Se spune despre unii naivi că-şi merită soarta. Parţial adevărat, parţial fals. Dacă „vina” de a fi cinstit trebuie neapărat asimilată cu naivitatea, atunci, asistăm la o răsturnare de valori. Cumperi ceva despre care cel care vinde îţi spune că este bun. Tu îl crezi, pentru că pare serios, competent, bine intenţionat, responsabil, apoi, constaţi că ai cumpărat un ştift. Eşti furios şi dezamăgit. Dar, eşti tu de vină, că ai fost de bună credinţă, sau cel care, deliberat, te-a indus în eroare?
Cred că sistemul de obţineri a încrederii în alegeri, fie şi supus inevitabilelor promisiuni electorale fără acoperire, nu scuză inducerea deliberată în eroare a electoratului. Sigur că oamenilor le place să creadă în lucruri frumoase şi în intenţii nobile. Cinste, adevăr, dreptate, o societate idilică, în care tătucul are grijă de naţie, în care cei ce „sug sângele poporului suveran” vor fi lichidaţi, eventual prin ţepe în Piaţa Victoriei, toate astea sunt la urma urmei valori convertite în instrumente de manipulare. Sună bine, merg pe linia minimei rezistenţe, dovedesc o cunoaştere a psihologiei maselor. Or fi şi masele astea de vină, că nu se învaţă minte!
Numai că, responsabilitatea aparţine şi celor care profită de poziţie pentru a induce în eroare, a manipula grosier şi a obţine astfel avantaje de pe urma bunei-credinţe a electoratului.
Când va lua sfârşit sistemul? Când oamenii vor învăţa că trebuie să devină cetăţeni, subiecţi ai politicii şi nu obiecte ale ei. Sper să nu fie nevoie să aşteptăm ca nisipul să se transforme în piramidă.