După cum au remarcat unii dintre cei rămaşi interesaţi de politica locală, propunerea de susţinere a lui Remus Cernea pentru un loc în Camera Deputaţilor, în Colegiul Ţara Haţegului (rămas fără primul său deputat uninominal, Ioan Timiş) mi se pare că poate fi interpretată ca simptom al unei crize. La fel ca Petru Mărginean, cel care a lansat această propunere, zic şi eu că nu-l cunosc pe Remus Cernea. Nu-l cunosc, la prima vedere mi s-a părut simpatic şi nu pot spune nici un cuvânt rău despre el.
Pentru partide politice cu notorietate însă, susţinerea unui candidat „necunoscut”, fie ea şi la nivel de intenţie, denotă o aşa-numită „lipsă de cadre”. Să fiu bine înţeles – lipsă nu de orice fel de cadre (am auzit expresia „e prost, da-i prostul nostru”…proştii ăştia ne duc de râpă…), ci de buni profesionişti, care şi-au câştigat reputaţia şi în alt mod decât în acela de a fi yes-man politic. Politica de promovare practicată începe să-şi arate roadele nefaste, din ce în ce mai mulţi se extrag din sistem, preferând postura de spectatori. La rigoare, chiar Remus Cernea poate fi privit ca unul dintre ei – se vrea un independent, dezamăgit de prestaţia partidelor politice. Iar acum, ar putea ajunge în situaţia (teoretic, cel puţin) de a fi susţinut de nu mai puţin de trei astfel de partide. Personal, nu cred că acest lucru se va întâmpla, fie chiar şi numai din cauza orgoliului.
O opinie personală – nu cred în independenţi. Nu se pot bate eficient cu mecanismele de partid şi sfârşesc de multe ori prin a intra într-o tabără sau alta, inclusiv în urma unor stimulente materiale. Recent, s-a văzut cât de independenţi au fost „independenţii” dezertori de pe la alte partide.
Pe de altă parte, nu spun noutăţi afirmând că în unele cazuri, partidele şi-au propus parlamentarii în total dispreţ faţă de electorat, recrutarea făcându-se de prin medii pe unde un om cu scaun la cap nu s-ar fi gândit să caute. La această stare de fapt, au contribuit şi cei care sunt masă de manevră – de exemplu, oamenii care spun un „da” entuziast Partidului Poporului. De unde se vede că a dori un electorat slab informat şi manipulabil este o soluţie perversă.
Aş prefera o competiţie cu câţiva candidaţi foarte buni (inclusiv Remus Cernea), nu un candidat scos la luptă de toţi, chipurile împotriva PDL, în realitate, susţinut din motivul lipsei de personaje credibile.

Nu ştiu dacă criza pe care o traversăm are sau nu precedent în istoria postdecembristă a României. În 1993, o inflaţie galopantă făcea ca leul să se deprecieze de la o săptămână la alta, cu valori considerabile. Aşa am ajuns de la salarii de câteva mii de lei, la salarii de milioane de lei în câţiva ani.
Ceea ce sperie acum este nu doar criza, ci lipsa de încredere că aceia ce conduc ţara ar mai putea face ceva pentru redresarea situaţiei. Responsabilitatea celor trei partide rămase în Opoziţie a devenit foarte mare.
Dacă independenţii grupaţi în acel partid fără identitate, UNPR, minorităţile care navighează în siajul puterii şi UDMR, care girează intervenţiile pompieristice ale lui Emil Boc, apărându-se prin profesionalismul miniştrilor săi, pe care încearcă să-i disocieze cumva de executiv, continuă să se amăgească cu posibila reuşită a unei reforme care pare să nu ducă nicăieri, atunci PNL, PSD şi PC ar trebui să aibă maximum de responsabilitate.
Cu toate imperfecţiunile sale, mecanismul democratic funcţionează prin pluripartidism. Populaţia nu va aprecia deloc un joc politicianist. Dispreţul pentru „electorat” are un preţ concret, aşa cum manelizarea, văzută ca formă a manifestării gustului fiecăruia, are preţul ei. Şi ce dacă se cântă în draci manele? Fiecare ascultă ce vrea… Perfect adevărat, dar atunci să nu ne plângem că populaţia îndobitocită de manele, Elodii şi Magde trimite adeziuni la un partid zis al poporului, despre care nu ştiu dacă are cu adevărat 20 la sută în sondaje, dar care ar putea avea. Să nu uităm că de teama lui Vadim Tudor, Ion Iliescu a fost aproape plebiscitat în anul 2000, în cel de-al doilea tur al prezidenţialelor. Eu unul m-am săturat de manevre obscure, prin care votăm orice de frică.
Indiferenţa cu care asistăm la orice aiureală în ţara asta duce la derapaje atât periculoase, cât şi idioate. La televiziuni care îşi spun respectabile şi la care se uită milioane de oameni, vine Garcea de la Vacanţa Mare, ca să dea lecţii de economie? Aşa este contracarat DD? Printr-un populism de acelaşi semn?
Dacă partidele menţionate vor continua cu incoerenţa programatică şi cu promovarea în afara meritocraţiei, intelectualii (atât de dispreţuiţi în politică) vor rămâne în continuare în afară. Până şi Băsescu a rămas fără cei pe care la început i-a păcălit cu atât de mult talent. Cred că România se află într-un punct de cotitură, în care virajul spre un partid peronisto-dâmboviţean este mai aproape decât ne putem aştepta, iar efectele vor fi catastrofale.

Au apărut acum vreo două săptămâni în Deva, destinate fiind colectării materialelor refolosibile – pet-uri, sticlă, hârtie, metal. Dacă aceia care vor dori să comenteze mă vor întreba dacă ştiu cât costă, le spun de pe acum – nu ştiu cât costă, dar dacă ei ştiu, pot să spună. Nu ştiu nici ce firmă le aduce, nici cine le exploatează, am văzut şi eu, ca tot deveanul, că au apărut acolo.
Ideea în sine este cum nu se poate mai bună. Interesat de protecţia naturii, inclusiv prin reciclarea principalelor deşeuri rezultate din activităţile curente, am fost chiar curios să văd în ce măsură populaţia a receptat amplasarea lor – puţin cam ostentativă, dar poate că e bine aşa, cel puţin, nu trec neobservate. Cele pentru pet-uri sunt deja pline, poate şi pentru că au existat înainte containere în care s-au adunat sticlele de plastic.
Ceea ce mă preocupă este cât de performant funcţionează circuitul materialelor reciclabile în România. Este extrem de important, pentru că amplasarea recipientelor colorate este un prim pas, fără îndoială, esenţial. În foarte multe situaţii însă, salvarea aparenţelor este preocuparea de bază a românilor. Imaginea o fi ea o componentă a relaţionării cu societatea (în acest caz…), dar dacă nu este dublată de profunzime, cu alte cuvinte, dacă nu are fond, nu prea are nici valoare. De ce filozofez atât de mult pe tema unor recipiente pentru materiale refolosibile? Pentru că sper ca hârtia, sticla, pet-urile sau metalul să ajungă într-adevăr la centre de reciclare şi nu la groapa de gunoi a oraşului, spre mulţumirea batjocoritoare a celor care cred că au mai păcălit un segment al „electoratului” – amărâţii de ecologişti…
Am mai scris despre dispariţia depozitelor de preluare a hârtiei uzate, care s-au tot mutat, până au ajuns într-o zonă necunoscută a oraşului, unde eu încă nu le-am depistat. Dacă până la dispariţia lor adunam, din proprie iniţiativă, vreo 20 de kilograme de hârtie doar din cumpărături diverse, pe care le predam la un depozit de lângă cimitirul de pe strada Eminescu, ulterior, aceeaşi cantitate de hârtie o aruncam la tomberon. Până şi homleşii care mai cărau hârtie cu căruciorul au dispărut – cred că era prea departe şi pentru ei să meargă pe jos până la marginea oraşului, unde am auzit că s-ar fi mutat depozitul.
Acum, suntem în rând cu Europa – avem recipiente colorate! Mai avem nevoie de bun-simţ, ca să aruncăm hârtia la hârtie, pet-ul la pet-uri şi sticla la sticle şi nu orice oriunde, precum şi de certitudinea că da, efortul nostru este respectat până la capăt.

Duminică după-amiaza, stau acasă şi mă uit la o emisiune pe TVR 2, realizată de studioul TVR Cluj. Au ei acolo un tip solid, simpatic, pe la vreo 40 de ani, Dan Păvăloiu, care a făcut mai multe emisiuni ECO sau turistice, una dintre ele numită „Natură şi aventură”.
De data asta, era la Padiş, în Munţii Apuseni, stătea de vorbă cu un alt tip, i-am uitat numele, în orice caz, reprezenta un ONG, care se ocupă de turism rural. Omul era de prin partea locului, dar cunoscător şi umblat. Peisaj cam sumbru, era înnorat, pe marginea unui lac, o imagine mai degrabă fotografică, lipsită de culori. Cei doi vorbeau despre impresiile extraordinare ale străinilor care ne vizitează, despre plăcerea lor de a vedea sate care arată cam cum arătau cele din vestul Europei acum 50 de ani. Mă rog, nu m-a prea entuziasmat acest gen de călătorie în timp, dar să continuăm.
S-a mai discutat despre pofta autohtonă de a construi case care să semene cu cele din Tirol. Aici am fost 100 la sută de acord cu cei doi – ce specific naţional mai vrei să pui în valoare, dacă tu eşti un fel de tirolez second-hand? În mult-lăudata zonă de turism rural Bran, majoritatea caselor arată ca în Austria, mâncarea este de la Metro, serviciile seamănă cu cele de la hotel. Nu mai e turism rural…
Ţară frumoasă, locuri de excepţie, ce merge totuşi rău, se întrebau cei doi. Nu a întârziat mult răspunsul. S-a dovedit că acel loc idilic, pe malul lacului, a fost ales după lungi căutări. Interlocutorul lui Dan Păvăloiu se plângea că pe malul apelor sunt mormane de rumeguş de la exploatări forestiere, că e multă mizerie. Apoi, am văzut drumul pe malul lacului, printre copaci, poetic, ce mai, Dan Păvăloiu era însoţit de un pădurar care dorea să-l scoată mai la înălţime, să vadă panorama. La un moment dat, ajung ei lângă o grămadă imensă de pet-uri şi cutii de conserve ruginite. Când spun imensă, mă refer la un loc de vreo 20 de metri lungime şi cinci lăţime, plin-ochi cu mizerie.
„Asta este”, a spus pădurarul, asta fac turiştii şi localnicii… „Hai să mergem, să nu mai vedem, mai sus sunt locuri minunate…”.

Am în minte imaginea autoturismului care a lovit, cu câteva zile în urmă, un cărucior cu copil, împins de mama sa, chiar pe o trecere de pietoni. Poate vă amintiţi, femeia înnebunită de spaimă a văzut cum căruciorul este realmente spulberat de maşină. Din fericire şi contrar aşteptărilor, copilul nu a avut nimic.
Nu vreau să spun că şoferul autoturismului respectiv nu a avut nici o vină, dar v-aţi uitat cu atenţie unde s-a petrecut scena? Într-un sens giratoriu. Cu puţin timp înainte de acest accident, televiziunile transmiteau o scenă asemănătoare, petrecută tot într-un sens giratoriu.
Cum stau mult timp la volan, am remarcat cât de periculoase sunt trecerile de pietoni amplasate exact la ieşirea din sensurile giratorii – în mai multe oraşe româneşti, dar şi în Deva. Cele mai periculoase din acest punct de vedere mi se par sensurile de la Lido şi IPH, unde sunt şi mulţi pietoni, iar traficul auto este aglomerat. Să-mi argumentez punctul de vedere…
Într-un sens giratoriu, atenţia unui şofer este solicitată la maximum. În funcţie de banda pe care intră în sens, trebuie să fie atent şi la autovehiculul din faţă, şi la cel din spate, pentru a evita o eventuală intersectare a traiectoriilor, la momentul ieşirii din sens. Şoferii ştiu cu siguranţă la ce mă refer. Iar la momentul părăsirii sensului giratoriu, le apare în faţă trecerea de pietoni…
Forţa centrifugă îngreunează manevrele, mai ales dacă sensul este cu rază mică sau în pantă. Viteza de intrare în sens trebuie să fie foarte mică, în jur de 25 – 30 de kilometri pe oră, pentru a putea să te încadrezi corect pe bandă. Dar, însăşi traiectoria curbă din sensul giratoriu impune, ca regulă dinamică de deplasare, accelerarea uşoară pe a doua parte a curbei – adică, exact spre ieşirea din sens, acolo unde găseşti trecerea de pietoni! Dacă în spate, foarte aproape, ai un alt autovehicul, chiar în cazul unei viteze mici, apare o manevră incomodă şi periculoasă, dacă pe trecerea de pietoni se află cineva – frânarea. Evident, frânezi, ca să nu loveşti omul. Există riscul coliziunii din spate sau al aglomerării sensului giratoriu, pentru că eşti nevoit să aştepţi până trece omul strada! Chiar la ieşirea din sensul giratoriu, apare un alt viraj, cel la dreapta, care modifică din nou caracteristicile de mişcare. Iar dacă şoferii sunt indisciplinaţi, nici pietonii nu sunt chiar floricele, mai ales cei din categoria care traversează agale, privindu-te în sictir.
Opinia mea este că soluţia simplă ar fi decalarea trecerilor de pietoni din sensurile giratorii, prin plasarea lor la vreo 20 de metri distanţă, evident, după ieşirea din sens. Şoferii şi pietonii ar fi astfel mai protejaţi.

Parafrază la o spusă mai celebră, cea cu nimeni nu e de neînlocuit. Cu varianta mai sinistră, cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.
Acum, n-aş putea spune că nu este o doză de adevăr în ambele ziceri, mai mult sau mai puţin populare. Toţi cei care recurg la ele lasă să se înţeleagă cum că înlocuitorul este musai mai bun. Doar că efectele pot fi şi perverse.
Hai s-o luăm sistematic. Da, nimeni nu e de neînlocuit. Depinde însă când şi cu cine este înlocuit. Dacă nu găseşti înlocuitori la timp şi cel puţin de aceeaşi valoare, atunci, panta posibil ascendentă pe care se aflau proiectele poate deveni descendentă. Un ministru bun poate fi înlocuit, dar asta nu înseamnă neapărat că nou-venitul este performant.
La nivel de ţară, totul se poate înlocui. Chiar şi guvernul. Sau mai ales guvernul. Doar că, tactica adoptată de către cel prezent seamănă izbitor cu stilul strămoşesc de luptă, conform căruia erau pârjolite recoltele şi otrăvite fântânile în faţa duşmanului, după care, lumea lua calea codrului. Eram mândri, noi, şcolarii, de înţelepciunea poporului român, doar că la un moment dat, cineva ne-a spus că poporul român întors din codru găsea recoltele pârjolite şi fântânile otrăvite, aşa că o vreme, cam făcea foame şi sete. O fi şi adevăr şi exagerare în toate astea, cert este că asistăm la un val fără precedent de disponibilizări, reduceri salariale, închideri de firme, blocări de posturi, reduceri de cheltuieli, şmechereală când e vorba de dat explicaţii presei sau la oamenilor. Nici nu mă mai interesează ce-a făcut avocatul Chitic, se vede de la o poştă că preşedintele se refugiază pe unde poate din faţa caniculei.
Să vorbeşti din nou de concedierea a peste 8.000 de oameni de la CFR, mi se pare culmea cinismului, guvernanţii îi tratează pe toţi statistic, nu sunt oameni, ci numere în schemă. Radu Berceanu excelează, dar alţii i-o iau pe urme.
În context, despre redresare nu mai vorbeşte nimeni. După ce s-a recunoscut minciuna în scop electoral – pentru care, prin alte părţi, respectivii ar fi fost de mult plecaţi – s-a trecut la ignorarea oricăror semnale din partea opiniei publice, atâta cât a mai rămas.
Personal, cred că acest guvern şi-a epuizat rezervele de credibilitate şi potenţialul de profesionalism – dacă l-a avut vreodată. Problema este că pentru a ieşi din criză (pentru care ieşire nu avem speranţe), a pârjolit totul şi i-a înlocuit pe toţi, prin simpla concediere. Tot cu titlu personal, cred că o altă echipă, din care PDL să nu mai facă parte, ar aduce cel puţin o brumă de speranţă. Dar nu prea multă, că recoltele sunt pârjolite şi fântânile otrăvite. Iar românii pleacă spre cei care le-au păstrat. Sunt curios cu cine vor fi înlocuiţi.

Mă bucur când editorialele pe care le scriu suscită interes şi comentarii din partea cititorilor. Le urmăresc şi uneori le răspund. În timp, mi-am dat seama că există tipologii ale celor care comentează. Am să încerc aici o clasificare, fără pretenţii de exhaustivitate, nu doar din comentariile postate la editorialele mele, ci şi la alte articole.
1. Anonimul şmecher. Porneşte pe ton aparent politicos şi sfârşeşte pe un ton miştocăresc colocvial, pe măsură ce prinde curaj şi realizează că poate scrie orice, fără a purta vreun tip de răspundere. Are pseudonime (nick-uri) variate, de la cele personalizate, care chipurile îi dau o identitate, până la cele „haioase”. Surprins de propria înţelepciune, postează de mai multe ori, cu pseudonime diferite. Nu ezită să jignească. Niciodată, un asemenea tip nu ar avea curajul să-şi dea numele adevărat.
2. Neavenitul. Acest tip de comentator nu înţelege despre ce este vorba, nu poate pătrunde sensul lucrurilor. Nu poate accepta că există mai multe opinii, el se enervează pur şi simplu că cineva poate avea o altă părere decât a sa. În majoritatea cazurilor, comentariile lui sunt jignitoare. Suferă de acelaşi simptom ca anonimul şmecher – nu are curajul asumării celor scrise.
3.  Postacul de partid. El este convins că toţi sunt în slujba cuiva. Dacă-l critici pe Băsescu, eşti cu Geoană sau cu Antonescu. Dacă zici de Geoană, eşti cu Ponta. Dacă-ţi asumi simpatiile tot nu-i bine, chiar dacă opiniile sunt corecte.
4. Postacul profesionist. Categorie aproape simpatică. Convins că este spiritual, aruncă la întâmplare câte ceva, replică la vreun articol sau la vreun comentariu, de cele mai multe ori, mai degrabă nostim decât miştocăresc.
5. Anonimul interesat. Omul chiar participă cumva la viaţa comunităţii, se preocupă, postează, pentru că se regăseşte în cele scrise sau pur şi simplu, simte nevoia să le completeze. Poate avea opinii pro sau contra autorului articolului, dar are grijă să le argumenteze. Anonimatul său este conjunctural, determinat nu atât de dorinţa de a se ascunde, ci de chiar specificul Internetului. Nu în puţine cazuri, cei care postează sub diferite pseudonime mi-au scris cu numele real pe adresa de e-mail publicată în ziar. Opiniile lor se constituie uneori în fericite completări aduse articolului.
6. Comentatorul cu răspundere. Sunt foarte puţini. După moda blogurilor, nu doar că scriu cu numele real, dar îşi pun şi fotografia. Sunt revoltaţi de realitate şi sunt pregătiţi să o înfrunte. Cu acest gen de oameni se pot face revoluţii.

Am citit articolul din „Mesagerul hunedorean” referitor la gratuitatea parcărilor din municipiul Deva. Realitatea este că am argumente şi pro, şi contra.

Să fie gratuite? Românii, şi aşa cocoşaţi de taxe şi umiliţi prin scăderi de salarii ar merita ceva reduceri, măcar la taxa de parcare, dacă nu la altceva. Ar fi o favoare pe care le-ar arăta-o municipalitatea. La urma urmei, ar fi în avantajul nostru, inclusiv al meu. De ce nu aş vrea ceva gratis? Sau poate că e doar o stratagemă?
Pe de altă parte, în majoritatea oraşelor europene, mai ales în cele mari (cu care ne tot propunem să semănăm…), parcările sunt o mare problemă şi nici vorbă să fie gratuite. Ba chiar dimpotrivă. Să vă dau câteva exemple. În Viena, două ore de parcare costă 2,80 euro. Amenda minimă este de 30 de euro. În Nottingham, de exemplu, parcarea costă 2,40 lire sterline pentru două ore, dar atenţie, după două ore nu ai voie să prelungeşti, trebuie să muţi maşina în alt loc, de pe altă stradă. În Franţa, majoritatea locurilor de parcare sunt cu taxă, şi nu este deloc ieftină. La Salzburg, în centrul oraşului, şase ore de parcare costă nu mai puţin de 20 de euro. La fel este şi la Veneţia. În general, peste tot parcările se plătesc, unul dintre scopuri fiind şi decongestionarea arterelor centrale ale oraşelor. Câteodată se reuşeşte, de cele mai multe ori, nu.
Desigur că Deva nu este nici Veneţia şi nici Salzburg, dar parcă o taxă modică ar permite municipalităţii să amenajeze parcări în locuri în care să nu încurce atât de mult circulaţia. Înainte de a scrie editorialul, am întrebat câţiva cunoscuţi ce ar prefera. Majoritatea au spus că o taxă aşa cum este cea de acum, de un leu/3 ore, nu este prea mare, cu condiţia ca ea să fie folosită transparent pentru ameliorarea circulaţiei. Din discuţiile amicale a mai reieşit şi faptul că unele terase de vară sunt greşit amplasate, parcarea de la IPH este eronat proiectată, mai mult încurcă decât ajută, iar slalomul de pe bulevard este deranjant. Nu în ultimul rând, faptul că spaţiile rezervate taximetrelor sunt în continuă creştere. Au fost şterse de mult timp plăcuţele care indicau câte locuri de taxi sunt rezervate, aşa că de multe ori, parcările şi chiar şoseaua sunt complet blocate.
Ca să nu mai vorbim de comportamentul la volan al taximetriştilor, în special al celor foarte tineri…
Oricum, sunt nişte opinii. Am înţeles, tot de prin articole, că există o sumă mare, provenită din fonduri europene, destinată regândirii traficului în Deva.

Când vorbim de „lume bună”, înţelegem de obicei prin acest termen ori protipendada de la hotelurile de 5 stele sau, pe stil nou, „vedetele” care apar prin reviste gen Click, care îşi fac un titlu de glorie numărând de câte ori bea apă Botezatu şi cât de mari sunt silicoanele diferitelor pipiţe autohtone sau de aiurea. Există şi o lume bună a muntelui, care din fericire, pare să se conserve. La cabana Pietrele din Munţii Retezat, nimeni nu pune nici un fel de muzică – nici manele, şi nici altceva. E adevărat, nu prea este curent, dar sunt baterii. Cu toate astea, se respectă o politeţe elementară – de ce să deranjez cu muzica mea? Oricât este de bună, ar putea să nu placă tuturor, aşa că mai bine e linişte…
Pe munte, există încă mulţi oameni care ştiu că se salută, indiferent dacă-l cunoşti sau nu pe respectivul cu care te intersectezi pe traseu. Majoritatea tinerilor pe care i-am întâlnit cunoşteau politeţea muntelui. Recunoşti imediat cocalarul, după cum scuipă şi după plasele pe care le cară, după mutra uşor tâmpă pe care o face când întâlneşte pe cineva care îl salută. În lumea bună de pe munte dispar diferenţele, orice funcţie ai avea şi oricâtă avere. Atenţie, am spus în lumea bună, asta nu înseamnă că nu sunt şi neciopliţi. Rămân discuţiile nesfârşite despre trasee şi păţanii, despre Porţile Închise sau Spălătura Păpuşii. Politica rămâne undeva departe, jos, te simţi apropiat de toţi şi nu ţi-e teamă că vei rămâne fără săpun la spălător. Încă nu se fură – cel puţin în Retezat, printre cei din lumea bună. M-am referit la Retezat, pentru că aici cunosc mai bine situaţia. Muntele e curat şi primitor. Au reapărut turiştii străini –cehi, polonezi, ruşi. Exact ca înainte de Revoluţie, cu precizarea că atunci veneau şi nemţi din RDG. În acest an, Parcul Naţional Retezat împlineşte 75 de ani  la înfiinţare şi printr-o coincidenţă, primul loc cu Internet întâlnit la coborârea de pe munte a fost exact sediul Administraţiei Parcului. Îi mulţumesc directorului parcului şi totodată, prietenului meu Zoran pentru amabilitate şi îi doresc succes…

Unul din editorialele mele precedente face trimitere la o carte a politologului Daniel Barbu, anume „Politica pentru barbari”. Autorul demonstrează cu argumente unul dintre motivele pentru care România este incapabilă să fie sincronă cu ţările din Uniunea Europeană. Românii, spune Daniel Barbu, nu au învăţat să fie cetăţeni şi prea puţini au interesul să-i înveţe. Majoritatea îi doresc masă de manevră electorală, subordonaţi nu unor principii, ci unor conjuncturi politice. Prin urmare, nu profesionalismul, ci numirea pe criterii arbitrare primează. Cu alte cuvinte, nu legea, ci legea bunului plac.
Ministrul Daniel Funeriu vine să confirme strălucit afirmaţiile. Nu poate să o facă decât în mod strălucit, având în vedere că domnia-sa a făcut studii în străinătate. Spune ministrul Educaţiei că inspectorii vor fi evaluaţi inclusiv pe baza loialităţii faţă de programul de guvernare. Acum, să detaliem, cât ne permite spaţiul.
Programul de guvernare este al Guvernului Boc. Guvernul Boc este – normal într-o democraţie – un guvern politic. Guvern politic care, conform sondajelor, nu mai reflectă neapărat opţiunile cetăţenilor, ci doar aritmetica parlamentară. Dar, cum cetăţenii noştri nu sunt chiar cetăţeni, ci doar „electorat”, este cu totul nefiresc să ţină cont cineva de opţiunile lor. Nu contează – cel puţin la nivel formal Guvernul Boc poate emite legi, bazându-se pe aritmetica parlamentară şi pe interpretările constituţionale ale preşedintelui. Legile sunt mai presus de programul de guvernare, odată ce au trecut de Parlament şi au fost promulgate de preşedinte. Aşa că domnul Funeriu, în cel mai bun caz, trebuia să fie mai atent la nuanţe. Inspectorii de specialitate nu trebuie să fie evaluaţi în funcţie de loialitatea faţă de programul de guvernare – ceea ce îi transformă în anexe politice – ci faţă de lege. Legea este apolitică. Ea poate fi modificată de un alt guvern sau chiar de cel care a emis-o, dar rămâne lege, atribut al statului ca mecanism instituţionalizat menit să pună în aplicare legislaţia – cum bine observa unul dintre comentatorii mei.
Deci, Daniel Barbu are dreptate. Un ministru, şi nu oricare, ci taman cel al Educaţiei (spiritul democratic se educă şi el, nu-i aşa…?) introduce formule discutabile într-un sistem şi aşa politizat până la sufocare. Legea trebuie respectată, domnule ministru, nu programul de guvernare. Guvernul viitor poate va decide că legile emise de guvernul ăsta sunt geniale şi va dori să le menţină. Cui vor trebui să fie loiali inspectorii? Legii sau programului de guvernare al Executivului Boc? Sau îi transformăm în anexe politice de tip busolă?