M-am întrebat ce-i poate determina pe oameni să accepte iniţiative de un populism devastator, în pofida tuturor semnalelor serioase, care spun că am putea să ne cufundăm într-o eroare greu corijabilă. Mă refer la parlamentul unicameral, la care s-a ajuns prin votul „românilor”. Nu contează câţi, nu contează cum au fost ei informaţi sau dezinformaţi sau că s-a mers pur şi simplu pe ideea (speculată la maximum, cu abilitate) că parlamentul şi politicienii sunt impopulari şi atunci trebuie daţi jos.
Există resorturi intime semnificative, care declanşează reacţiile de negare totală a sistemului. Am câştigat libertatea în 1989, inclusiv prin transformarea Marii Adunări Naţionale ceauşiste (un fel de parlament unicameral) în Parlament autentic, similar cu structurile româneşti pre-comuniste şi cu cele din alte ţări cu tradiţie democratică şi populaţie asemănătoare sau mai mare. Acum, dăm un pas înapoi, dirijând eficient ura naţiei spre parlamentari.
Au, categoric, păcatele lor. Dar în forma actuală, Parlamentul garantează democraţia şi nu este nici mai popular, nici mai impopular decât prin alte ţări europene. Cu toate astea, nivelul scăzut de trai al ţării este cel care o expune reacţiilor populiste de tip peronist.
Sistemul dual egalitate-libertate funcţionează mulţumitor în vremuri normale, când omul, trăind bine, nu este prea interesat de politică. Atunci, libertatea este bună şi inegalitatea nu deranjează. „Are ăla Jeep, nu-i nimic, am şi eu o maşină onorabilă, cu care pot merge unde vreau, că am bani la un nivel rezonabil”, aşa se gândeşte în vremuri de prosperitate. Este maniera prin care capitalismul a evitat previziunile marxiste, care spuneau că ţările dezvoltate vor fi primele care vor trece la comunism.
Pe vreme de criză, inegalităţile (mai ales cele exacerbate, ca în România – încă un aspect care ne leagă de America de Sud) devin amorsă de profundă nemulţumire socială. Ce-mi pasă mie de libertate, dacă nu am slujbă, nu am bani, nu-mi pot ţine copiii la şcoală, în timp ce uite, cutare sau cutare poate? Ce contează cei care spun că ura excesivă împotriva parlamentului, văzut ca ţap ispăşitor, ar putea avea ca efect apariţia unui deficit de democraţie şi deci, de libertate? Libertate să ce? Pauperizat, cât poţi fii de liber?
Pentru din ce în ce mai mulţi români (sic!), criza devine cronică şi nu reuşesc s-o depăşească. Frustrările, răbufnirile de nemulţumire şi disperare se înmulţesc. Cu puţină abilitate, ele pot fi dirijate spre ţinte false. Ungurii, parlamentul unicameral sau regionalizarea pot fi asemenea ţinte. Cred că nu sunt priorităţi ale momentului. Ungurii sunt o temă clasică, parlamentul unicameral a fost un vehicul politico-ideatic, iar o regionalizare în vremuri din astea ar fi ca împărţirea unei case moştenite, în timp ce casa arde.
Aştept şi opiniile dvs.

Nu ştiu unde aş putea încadra editorialul de azi – la bune, rele, amuzante sau enervante. Rămâne să stabiliţi dumneavoastră.
Este vorba despre acele explicaţii la programele de televiziune recepţionate în sistem digital. Apar în partea inferioară a ecranului şi sunt realizate, dacă ar fi să ne luăm după indicaţia scrisă cu majuscule, de PORT.ro. Un site adică, dar evident că explicaţiile aparţin unor oameni, nu suntem încă atât de electronizaţi.
Cum nu (mai) sunt un împătimit al televizorului, nu mai cumpăr programe tipărite şi nici pe Internet nu mă uit să văd ce se difuzează. Dau drumul când/cum, aşa că probabilitatea de a nimeri în mijlocul vreunei emisiuni este mare. Mă uit să văd despre ce film artistic e vorba sau ce tratează documentarul de pe Discovery/National Geographic. Am dat peste explicaţii de genul (citez din memorie): „După eşec, eroina îşi caută alt drum…”. Ăsta e chiar inteligibil, dar există şi ceva cam aşa: „Nu mai funcţionează. Toate eforturile sunt în zadar”. Sau explicaţia se opreşte la jumătate. Sau începe de la jumătate.
Scriind despre chestiile astea, îmi dau seama că nu mă enervează, ci mă amuză. Reprezintă un aspect absolut minor şi nu merită o atenţie mai mare decât un editorial de maximum 2.000 de semne. Poate nici nu trebuia să mă sesizez. Prin comparaţie cu Sarmizegetusa şi revizuirea Constituţiei, subtitrajul de la televizor este un subiect fără miză. Cu atât mai mult, cu cât s-a putut trăi foarte bine şi fără el, s-a putut trăi foarte bine şi fără televizor.
Dacă ar fi însă să generalizez, poate că pentru mulţi dintre cei ce petrec mult timp în faţa televizorului, explicaţiile alea contează. Poate sunt încă suficient de mulţi avizi după emisiuni stupefiante, la care te uiţi ca să vezi ce le mai trece unora prin cap sau cum se poate lungi/lăţi un subiect de genul alarmei cu bombă dintr-un avion. Sau din două. Care mergeau unul la Paris şi altul la Londra. Sau numai la Londra, cu escală la Paris. Sau doar la Paris. Era de la Carpatair. Sau de la Wizzair.

Da, d-le Ionete, să mai văd şi binele, nu…?
Dacă tot vorbeaţi de automatele care vând lapte şi au provocat „alinierea” preţurilor în favoarea cumpărătorului, vin şi eu tot cu un exemplu din piaţă, în cel mai bun sens al cuvântului.
La intrarea în hala agroalimentară din Deva, un bărbat între două vârste aliniază cărţi vechi, într-un fel de anticariat improvizat, oferindu-le spre vânzare. L-am remarcat acum vreo lună, când mi-au atras atenţia patru volume groase, cu coperţi maronii şi pagini îngălbenite. Era o istorie a României, reeditată prin 1960. M-am uitat repede la autori – printre ei, celebrul Mihai Roller, ce-i drept, în chenar negru. Roller, cel care transformase istoria României într-una prolet-cultistă. Cele patru volume costau două milioane. Să le iau, să nu le iau… Am ezitat. Până la urmă, nu le-am luat, dar i-am adus şi eu omului o plasă cu cărţi, pe care le-am apreciat ca ieşite din actualitate: repararea televizoarelor, nişte policieruri, cine ştie, poate interesează pe cineva… Dacă le vindeţi, puteţi păstra banii, i-am spus, dorind să-i mulţumesc cumva pentru efort. Am intrat în vorbă, după ce i-am privit atent standul improvizat, căutând din ochi un titlu atrăgător. Omul care vinde cărţi mi-a arătat alte două plase, primite de la cei care fie nu mai aveau loc în biblioteci, fie nu mai erau interesaţi, fie doreau un ban în plus. Mi-a spus că uneori vinde destul de bine, alteori mai rău – ca în orice afacere.
În ultimii ani, am cumpărat multe cărţi de la anticarii bucureşteni din Piaţa Universităţii, cărţi pe care le dorisem pe vremea când se vindeau „la pachet”. Mă atrag cărţile şi m-am bucurat de colecţia scoasă până acum vreun an de „Cotidianul”, preţuri perfect accesibile şi prezentare elegantă. La fel de benefice, chiar dacă în alt registru, mi se par colecţiile scoase de „Adevărul”. Seria Jules Verne, cumpărată în adolescenţă, îmi place şi acum în mod deosebit, aşa că republicarea ei m-a umplut de bucurie…deşi în stilul meu mai pesimist, m-am întrebat câţi o cumpără pentru a şi citi cărţile.
Bref, omul care vinde cărţi este o prezenţă tonică la intrarea în piaţă. Când nu este, mă întreb când îl voi găsi. Nu că n-aş găsi toate cărţile pe care mi le-aş dori în librării, nu din nostalgie, ci pentru simplul fapt că preţuiesc pe cineva care îşi poate petrece încă viaţa în lumea cărţilor. Îmi cer scuze de la bibliotecari şi de la librari, nu doresc în nici un fel să-i exclud.

Iniţiativa de salvare a Sarmizegetusei, venită de la Gheorghe Firczak, făcută fără îndoială cu bună credinţă, nu a produs totuşi efecte. De ce? Păi, citez chiar din comentariul postat ieri de domnia-sa (avantajul comentariilor on-line): „Eu nu am spus nici o clipă că proiectul propus de mine a fost respins din motive politice, nici presupuse nici nepresupuse, ci din cauza unor interese şi orgolii”. Permiteţi-mi să cred că acele interese şi orgolii pot fi, până la proba contrarie, (inclusiv) politice. În caz contrar, ce interese şi orgolii ar putea fi? mă mir eu, naiv. În acelaşi timp, pot accepta uşor ceea ce tot domnia-sa afirmă, anume că: „în timp ce eu am propus protejarea prin lege a monumentelor istorice, jaful continuă în Munţii Orăştiei”, deci, iată că nu doresc în nici un fel să eludez aspecte pe care Gheorghe Firczak le consideră a fi esenţiale.
Ceea ce vreau să spun de fapt în editorial, fără să lungesc o discuţie scrisă, este că nu se poate crea o masă critică în favoarea unor idei generoase. Sau cel puţin, nu la noi. Eu nu cunosc în detaliu modelele germane sau britanice, îl ştiu pe cel francez, dar cred că peste tot trebuie să existe un consens inclusiv politic – atenţie, consens, nu politizarea subiectului, care de obicei, duce la apariţia orgoliilor şi intereselor. Pe lângă consensul politic, implicarea mai multor instituţii în rezolvarea unei chestiuni de evident interes naţional este la fel de evident necesară. Doar că noi nu reuşim să montăm proiecte majore. La nivel naţional, acceptarea în NATO şi apoi în Uniunea Europeană au fost proiecte cumva rezultate din tendinţele la nivel continental şi mondial. Noi am urmat aceste tendinţe, ca un autoturism stricat, aflat la remorcă. Momentan, nu există un proiect România – ce vrem de fapt? A, da, ca să fiu în trend, vrem parlament unicameral şi 300 de parlamentari, cât mai repede şi dacă se poate, fără să se discute aprofundat chestiunea. Ce fel de economie vrem, cum ne poziţionăm faţă de temele majore ale lumii contemporane – există vreun institut care să se ocupe de asta?
La nivel local, singurul proiect major pus la punct cu sistemă este cel al conurbaţiei, indiferent ce se spune şi ce acuze se aduc susţinătorilor săi. Ca să vin şi cu un contra-exemplu, orgoliile şi interesele au făcut ca imediat după proiectul conurbaţiei, să se spună că nu-i bine, că trebuie mai mult, mai mare, mai stufos… nu conurbaţie, zonă metropolitană! Sub aparenţele de generozitate şi bune-intenţii, se disimulează intenţia de a mina un asemenea proiect, în fond, singurul care ar permite revitalizarea zonei. Dacă nu noi, atunci, nici alţii…
Ca să închei, pentru că nu mai am spaţiu, sunt sigur că multe nu s-au spus. Iniţiativa lui Gheorghe Firczak, bună, este singulară. Parcă şi Adrian Păunescu a dorit ceva, nu-mi amintesc bine. Dar, dacă vocile s-ar înmulţi, poate că s-ar mişca lucrurile. Dar interesele, orgoliile… Desigur, nu politice.

(Relativ) consecvent principiului de a nu da replici comentatorilor online ai editorialelor mele, în special din cauza anonimatului majorităţii acestora, pe de o parte, şi a limbajului folosit de unii (din fericire puţini), pe de altă parte, nu pot să nu remarc (cu oarecare plăcere), faptul că există o anume fervoare în a dezbate unele idei emise în acest colţ de pagină.
Deşi baricadele pe care ne-am aşezat au fost departe de a se suprapune, domnul Gheorghe Firczak nu a renunţat la eleganţa replicii, chiar dacă printre rânduri se citea, absolut omeneşte, nervozitatea sau iritarea. Polemicile, atâtea câte au fost, au rămas, cum spunea Octavian Paler, cordiale. Poate tocmai de aceea, lipsa unui răspuns al meu la un dialog pe care domnia-sa încerca să-l lege, l-a determinat să scrie un articol într-un alt cotidian, cu referire directă la poziţia mea faţă de cetatea dacică Sarmizegetusa Regia. Ergo, domnule Firczak…
Nu ştiu de unde deduceţi că m-aş considera un personaj providenţial în raport cu subiectul abordat. Dimpotrivă, în afară de a scrie despre el, nu prea pot face mare lucru. Tema nu este nici originală şi nici nouă – nu fac decât să mă înscriu în rândul celor care semnalează cazul. Unii au făcut mai mult, de exemplu Nunu Brilinsky.
Cât priveşte eforturile dumneavoastră de a aduce cumva cazul în ochii autorităţilor centrale, este absolut onorabil şi lăudabil. Politic, v-aţi asumat rolul care consideraţi că vi se potriveşte, nu am ce comenta nici pro şi nici contra. Din poziţia respectivă (în acest caz, cea de deputat), orice iniţiativă cu scop nobil nu poate fi a priori ejectată pe motiv de presupuse incompatibilităţi politice.
Ceea ce doream eu să scot în evidenţă este incapacitatea funciară a românilor de a se uni pentru o cauză. Cercurile de intelectuali din urbea noastră medie nu interacţionează. Orgoliile sunt mult prea mari, pentru ca o temă să fie dezbătută cu alţii, într-o societate civilă redevenită rudimentară (prin anii ’95-’99 se părea că lucrurile se vor schimba, din acest punct de vedere; s-au schimbat, dar în rău, cel puţin aşa mi se pare mie). De acord că intelectualii sunt în general egoişti, individualişti (a spus-o, nu de mult, Sever Voinescu, unul dintre apropiaţii lui Băsescu, încercând să facă partidele să nu se teamă de intelectualitate), dar cred eu că se exagerează. Dacă nu e ideea mea, atunci mai bine o combat până la anihilare – acesta pare să fie principiul călăuzitor (vă amintiţi expresia, nu…?) al acţiunii politice româneşti.
Şi nu numai politice…

Dacă tot mă plângeam ieri de subiecte negativiste, uite că mi s-a îndeplinit dorinţa şi pot să vorbesc despre ceva pozitiv.
De luni bune de zile evitam părculeţul (singurul rămas, de altfel…) din centrul Devei, cel din faţa catedralei în construcţie. A ajuns un refugiu de homleşi culcaţi pe bănci, de tufişuri transformate în WC-uri lamentabile, de rahaţi de câini. Nu am nimic cu iubitorii şi posesorii de câini, dar dacă scăpai un picior în afara aleilor, probabilitatea de a călca în rahat de câine era de aproape 100 la sută.
Ei bine, de două zile, este în parcul cu pricina o foşgăială de nedescris. Deşi primăvara asta întârzie, vorba poetului, parcul din centru o va întâmpina (sper!) cu o altă faţă. Foşgăiala de care vorbeam e formată din mulţime de lucrători, care mai de care mai harnici (pe bune!), care curăţă zona verde, tund sau după caz, taie tufişurile devenite fără voia lor WC, reconfigurează aleile, pun borduri, mă rog, transformă în bine o arie de mult timp neglijată.
Realitatea este că unele zone verzi din Deva ar putea fi preluate de instituţiile care se află în imediata vecinătate. Cum tot e la modă să fii „eco”, mă mir cum Raiffesein Bank, de exemplu, se complace să aibă sediul într-un alt părculeţ (sau în ceea ce a mai rămas din el…) bătut de soartă. Ar fi chiar un semn de civilitate să scrie pe plăcuţe ceva de genul „ambient verde creat de Reiffeisen Bank”. Acum, a nu se crede că am ceva cu banca pomenită, dar zona aia este defavorizată. S-ar putea să se spună că e treaba Primăriei, doar parcul Opera (!) este şi el lângă BCR. Mă rog, poate greşesc eu şi băncile cu banii, primăriile cu parcurile. Mai puţin important cine îngrijeşte, rezultatul contează.
M-a mai distrat un aspect, faptul că Victor Ponta a făcut o comparaţie, spunând despre el şi Crin Antonescu cum că ar fi un fel de Che Guevara şi Fidel Castro, doar că dictatorul n-a fugit încă. Un cititor remarcase apetenţa lui Ponta pentru Che, dar de data asta, comparaţia mi se pare chiar deplasată. Dictatorul n-o fi fugit, dar lasă că nici Che cu Fidel nu sunt personificarea democraţiei. Aspect remarcat de Crin Antonescu…
Dar să nu judecăm atât de dur. E vineri, e week-end. Cum spune englezul, TGIF – Thanks God, is Friday!

Patetic, nu…?
Ieri dimineaţă, ascultam/mă uitam cu jumătate de ochi la ştirile TV, parcă pe Realitatea. Sindicatele avertizează: am putea avea un milion de şomeri (în curând)! Criza se adânceşte. Senatorii se adună să vadă dacă-l pot schimba pe Geoană, chiar dacă există o supoziţie de neconstituţionalitate (who cares? dacă Geoană a fost… să spunem neinspirat, va trebui să-şi ducă cumva crucea până la capăt; a scăpat, se pare, cel puţin pentru o vreme). Cod galben de ger. Bechtel concediază 30 la sută din angajaţi. Nu avem bani decât pentru 30-40 de kilometri de autostradă. La Miercurea-Ciuc a fost înfiorător de frig! Guvernul vrea o nouă taxă, serviciile medicale ar urma să beneficieze şi ele de coplată. Criza mai durează, cei din învăţământ (alţi mega-păcăliţi!) se pregătesc de grevă, negocierile cu ministrul Funeriu au eşuat. Şi, colac peste pupăză, românii nu mai au bani de înmormântări şi preferă crematoriul, mai ieftin. Un tip a prezentat preţurile la sicrie, altul cât costă să arzi un adult sau un copil. Încurajator, mai ales că onor crainica ne-a anunţat că vrem nu vrem, tot la ei ajungem…!
Ştiri proaste. Ceva mai târziu, m-am întâlnit cu o cunoştinţă. Nu mă mai uit la ştiri, sunt de-a dreptul deprimată, mi-a spus persoana.
Da, realitatea este că am renunţat la Gâdea şi la ora de foc, nu mai am răbdare să văd mereu şi mereu ce rău va fi mâine. Apoi, am deschis calculatorul şi am reluat titlurile editorialelor mele din ultimele două săptămâni. Cu o singură excepţie, un editorial despre o idee – coincidenţă! tot a ministrului Funeriu – toate sunt negativiste. Mă rog, unele au aşa, doar o tentă, dar oricum, nu au o parte pozitivă dominantă.
Teoria jurnalistică sună aşa: ştirile rele sunt ştiri bune! Nimeni nu-i interesat de ceea ce merge bine. Cum o să dăm ştiri festiviste într-o asemenea perioadă? Eu însumi, cât eram jurnalist, vânam ştiri care aduceau audienţă – ele erau aproape invariabil negativiste, cu o plăcere sadică de a relata catastrofe şi situaţii extreme.
Acum câţiva ani, nu am fost de acord cu cineva, parcă un parlamentar, care propunea ca 50 la sută din ştiri să fie pozitive. Nu sunt nici acum, ar însemna o cenzură. Dar sunt excedat de ştirile astea. Dacă s-ar construi autostrăzi, s-ar mări salariile, elevii nu şi-ar filma profesorii cu telefonul, oamenii ar avea bani de înmormântări, oare s-ar da ştiri pozitive? Cred că nu.
Nu judec, constat.

Din postura de pasionat de istorie, pot spune că sunt adeptul scenariului conform căruia dacii au fost cuceriţi de romani şi astfel s-au creat premisele pentru constituirea, peste multe veacuri, a unor formaţiuni prestatale cu populaţie relativ omogenă, în special lingvistic. La rândul ei, această populaţie a determinat, peste alte veacuri, formarea statului român. Logic, dacii nu erau români, după cum noi nu suntem nici daci şi nici romani.
Pe de altă parte, este cert că aici a existat o civilizaţie bine conturată, închegată, cu nimic mai prejos decât în alte părţi ale continentului. Dacii ne dau şi nouă partea de glorie – măcar antică. Galii lui Vercingetorix (în Franţa) sau ilirii de la Vindobona (Viena de astăzi) erau mai înapoiaţi – dacă ar fi să creăm paliere cam subiective, ce-i drept… Faptul că au ajuns în scrierile grecilor şi în poeziile lui Ovidiu, faptul că un împărat a venit cu armata pentru a înfrânge rezistenţa lor îi transformă pe daci în strămoşi mai mult decât onorabili, iar gestul ultim al lui Decebal spune ceva despre o onoare comparabilă, păstrând proporţiile, cu cea a samurailor.
Suntem între fericiţii care au urme (încă) evidente ale dacilor. Francezilor nu le-a rămas mai nimic de la gali. Sarmizegetusa Regia din Munţii Orăştiei, învestită cu atribute dintre cele mai diverse, de la cele concret istorice, la cele ezoterice, călcată de căutătorii de comori cu sau fără voie, Regia de la care ne revendicăm în parte (cealaltă parte, în opinia mea, este Ulpia Traiana Sarmizegetusa, nu întâmplător romanii i-au spus astfel) tinde să urmeze drumul invers faţă de cel al ruinelor incaşe, mazaşe, toltece, olmece etc. Dacă acelea au fost scoase la lumină dintr-o junglă, ruinele dacice sunt pe cale de a se pierde într-o junglă. Desigur că se pot adăuga, dincolo de semnificaţia proprie a sintagmei, oricâte eufemisme dorim – jungă a nepăsării, a abandonului etc.
Soluţiile nu sunt pompieristice şi cu atât mai puţin, simple. Recenta semnalare a distrugerii acelor piese din lemn ce marchează calendarul circular echivalează cu începutul pierderii unei forme intrate deja în conştiinţa publică – deşi specialiştii m-au asigurat că montarea stâlpilor în jurul calendarului respectă principiile care au stat la baza construirii lui de către daci.
Opinia mea este că importanţa complexului de la Sarmizegetusa în special şi din Munţii Orăştiei necesită o abordare la nivel naţional. Parcul natural Grădişte-Cioclovina, Romsilva, Ministerul Culturii, adică aceia care-şi dispută proprietatea, într-un fel sau altul, asupra siturilor arheologice sau a terenului pe care sunt acestea, nu sunt instituţii locale. Există un model, cel al Franţei, unde au fost implicate cele două camere ale Parlamentului, pentru punerea în valoare a sitului Alesia – am mai scris despre asta.
Ce-i drept, la ei consensul politic a fost obţinut după 7 (şapte) ani de tratative.

Rezumând, de ce figura lui Che Guevara, revoluţionar comunist, este atât de prizată de tineri?
Chiar dacă a fost „revoluţionar de profesie”, chiar dacă a făcut revoluţii din convingere şi nu din interes mercantil, Che Guevara a luptat pentru o orânduire (cea socialistă sau, la rigoare, comunistă), care şi-a arătat limitele şi predispoziţia pentru dictatură. De fapt, comunism fără dictatură nu s-a pomenit, pentru simplul fapt că partidele comuniste nu acceptă altă ideologie şi prin urmare, nici alte partide. Un singur partid duce invariabil la dictatură.
Mi se atrage atenţia, într-un comentariu, că până şi Victor Ponta (parcă la o reuniune de vară a tinerilor PSD) purta un tricou cu Che Guevara, preferându-l unuia cu Vasile Roaită (dovedit ca provocator al Siguranţei din epocă), sau altă figură a panteonului comunist.
Cred că apetenţa pentru El comandante se explică prin faptul că este perceput drept copilul teribil al revoltaţilor de pe planetă, rebelul fără cauză, luptătorul dez-ideologizat. Într-un cuvânt, Revoltatul. La mijloc nu este vreo nostalgie comunistă, ci eterna luptă şi revoltă a tinerilor împotriva Sistemului.
Revoltatul contra Sistem. Societatea polarizată, inechitatea flagrantă, faţă în faţă cu omul fără resurse, căruia nu i se poate lua însă visul, chiar transformat în utopie. Este o luptă la nivel de simbol între revoluţionarul pletos, neîngrijit, cu beretă şmecheră şi privire arzătoare, imagine rămasă de la fotograful cubanez Alberto Korda, se opune funcţionarului în costum Armani, genul „băiat de firmă”, specialist în finanţe-bănci şi limbaj de lemn neo-integrator, ce perorează despre binefacerile capitalismului şi-l are ca mentor pe Donald Trump. Introduşi într-un sistem pe care chiar dacă-l înţeleg, nu-l mai acceptă, tinerii se refugiază în imaginarul protestatar. Unii se mulţumesc cu tricourile, alţii cu videoclipurile, alţii dau foc la maşini prin împrejurimile Parisului. Desigur, simplific grosier, dar la nivelul României, precedentul comunist şi polarizarea nu ideologică, ci bogaţi-săraci, duce la decredibilizarea singurului sistem care a dovedit că poate crea bunăstare pe termen lung – capitalismul. Politologul Cristian Pârvulescu era chiar mai dur, spunând că piaţa, lăsată liberă, a dovedit că nu se poate întotdeauna autoregla, fiind necesară intervenţia statului, în doze acceptate de sistemul democratic.
Ştiţi însă că mi-a fost greu să aduc unui tânăr prieten argumente anti-comuniste? Nu că nu ar fi, dar sunt inoperante într-o societate ca cea românească. E greu să vorbeşti de libertate unor tineri care trebuie să-şi înceapă viaţa cu datorii de zeci de mii de euro pentru prima casă, tineri care replică, uneori sfidător: vouă v-a dat statul apartamente!

Am văzut de curând pe HBO un fragment din filmul „Che”, evident, despre revoluţionarul argentinian Ernesto Rafael Guevara de la Serna, pe scurt, Che Guevara. Mi-am amintit că de curând, o cititoare a editorialelor mele mi-a trimis un e-mail, mi-a lăsat adresa blogului său şi acolo am dat peste un videoclip al piesei El Comandante Che Guevara. Mirat puţin de popularitatea pe care o are în special printre adolescenţi Che Guevara, am răspuns la e-mail, întrebând în ce mod poate să inspire personajul rebelului de extremă stânga. „Pur şi simplu, îmi place personajul… e un om care a luptat pentru o cauză, indiferent ce părere au unii, a rămas totuşi o legendă”, acesta a fost răspunsul.
Sunt sigur că aţi remarcat numărul relativ mare de tricouri cu figura lui Che, sau beretele stil guerilleros pe care le poartă cei ce se doresc nonconformişti. Nu mă lansez într-o lecţie de istorie sau pledoarii anti-Che Guevara. Pe foarte scurt, impresionat de viaţa mizeră din America de sud, omul s-a dus spre stânga politică, a devenit ceea ce se numeşte „revoluţionar de profesie”. A intrat în contact cu celebrităţi literare, cum ar fi Jean-Paul Satre şi Simone de Beauvoir, cunoscuţi pentru simpatiile lor comuniste. A pus umărul serios la victoria revoluţiei cubaneze, a devenit apoi director al Băncii centrale cubaneze şi ministru al industriilor. A avut, să spunem, decenţa să se retragă din funcţii care nu i se potriveau, chiar dacă a imprimat economiei cubaneze un caracter integral etatist. Comandant al unei închisori, nu a ezitat să comande asasinate, majoritatea deţinuţilor de acolo fiind politici, deci, a aplicat principiul maniheist „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Plecat în Congo, să-l doboare pe Mobutu (vă amintiţi de el ca prieten al lui Ceauşescu, avea un nume pe care l-am reţinut pentru ciudăţenia sa, Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Waya Banga…). Revenit din Congo, înfrânt, Che pleacă în Bolivia, pentru o altă revoluţie mai mult sau mai puţin comunistă. Este capturat şi executat, la vârsta de 39 de ani.
Privit din perspectiva noastră, a celor care au experimentat comunismul, ideologie ce alunecă invariabil în totalitarism şi conţine în sine germenele autodistrugerii, Che Guevara poate fi judecat aspru, în postura de discipol poate mai puţin al lui Marx, cât mai ales a liderilor sovietici Lenin şi Stalin. Fără să-i cunoască povestea (unii, nu toţi, precizare pentru maniheişti…), o parte dintre tineri îl valorizează la nivel de simbol. M-am întrebat de ce.
Poate că joacă un rol figura sa charismatică, poate că este privit ca tip de revoluţionar idealist, ce luptă mereu pentru binele omului (Che a fost şi aşa ceva, a criticat dur ţările socialiste, atrăgându-şi reproşul Moscovei).