Dacă tot mă plângeam ieri de subiecte negativiste, uite că mi s-a îndeplinit dorinţa şi pot să vorbesc despre ceva pozitiv.
De luni bune de zile evitam părculeţul (singurul rămas, de altfel…) din centrul Devei, cel din faţa catedralei în construcţie. A ajuns un refugiu de homleşi culcaţi pe bănci, de tufişuri transformate în WC-uri lamentabile, de rahaţi de câini. Nu am nimic cu iubitorii şi posesorii de câini, dar dacă scăpai un picior în afara aleilor, probabilitatea de a călca în rahat de câine era de aproape 100 la sută.
Ei bine, de două zile, este în parcul cu pricina o foşgăială de nedescris. Deşi primăvara asta întârzie, vorba poetului, parcul din centru o va întâmpina (sper!) cu o altă faţă. Foşgăiala de care vorbeam e formată din mulţime de lucrători, care mai de care mai harnici (pe bune!), care curăţă zona verde, tund sau după caz, taie tufişurile devenite fără voia lor WC, reconfigurează aleile, pun borduri, mă rog, transformă în bine o arie de mult timp neglijată.
Realitatea este că unele zone verzi din Deva ar putea fi preluate de instituţiile care se află în imediata vecinătate. Cum tot e la modă să fii „eco”, mă mir cum Raiffesein Bank, de exemplu, se complace să aibă sediul într-un alt părculeţ (sau în ceea ce a mai rămas din el…) bătut de soartă. Ar fi chiar un semn de civilitate să scrie pe plăcuţe ceva de genul „ambient verde creat de Reiffeisen Bank”. Acum, a nu se crede că am ceva cu banca pomenită, dar zona aia este defavorizată. S-ar putea să se spună că e treaba Primăriei, doar parcul Opera (!) este şi el lângă BCR. Mă rog, poate greşesc eu şi băncile cu banii, primăriile cu parcurile. Mai puţin important cine îngrijeşte, rezultatul contează.
M-a mai distrat un aspect, faptul că Victor Ponta a făcut o comparaţie, spunând despre el şi Crin Antonescu cum că ar fi un fel de Che Guevara şi Fidel Castro, doar că dictatorul n-a fugit încă. Un cititor remarcase apetenţa lui Ponta pentru Che, dar de data asta, comparaţia mi se pare chiar deplasată. Dictatorul n-o fi fugit, dar lasă că nici Che cu Fidel nu sunt personificarea democraţiei. Aspect remarcat de Crin Antonescu…
Dar să nu judecăm atât de dur. E vineri, e week-end. Cum spune englezul, TGIF – Thanks God, is Friday!

Patetic, nu…?
Ieri dimineaţă, ascultam/mă uitam cu jumătate de ochi la ştirile TV, parcă pe Realitatea. Sindicatele avertizează: am putea avea un milion de şomeri (în curând)! Criza se adânceşte. Senatorii se adună să vadă dacă-l pot schimba pe Geoană, chiar dacă există o supoziţie de neconstituţionalitate (who cares? dacă Geoană a fost… să spunem neinspirat, va trebui să-şi ducă cumva crucea până la capăt; a scăpat, se pare, cel puţin pentru o vreme). Cod galben de ger. Bechtel concediază 30 la sută din angajaţi. Nu avem bani decât pentru 30-40 de kilometri de autostradă. La Miercurea-Ciuc a fost înfiorător de frig! Guvernul vrea o nouă taxă, serviciile medicale ar urma să beneficieze şi ele de coplată. Criza mai durează, cei din învăţământ (alţi mega-păcăliţi!) se pregătesc de grevă, negocierile cu ministrul Funeriu au eşuat. Şi, colac peste pupăză, românii nu mai au bani de înmormântări şi preferă crematoriul, mai ieftin. Un tip a prezentat preţurile la sicrie, altul cât costă să arzi un adult sau un copil. Încurajator, mai ales că onor crainica ne-a anunţat că vrem nu vrem, tot la ei ajungem…!
Ştiri proaste. Ceva mai târziu, m-am întâlnit cu o cunoştinţă. Nu mă mai uit la ştiri, sunt de-a dreptul deprimată, mi-a spus persoana.
Da, realitatea este că am renunţat la Gâdea şi la ora de foc, nu mai am răbdare să văd mereu şi mereu ce rău va fi mâine. Apoi, am deschis calculatorul şi am reluat titlurile editorialelor mele din ultimele două săptămâni. Cu o singură excepţie, un editorial despre o idee – coincidenţă! tot a ministrului Funeriu – toate sunt negativiste. Mă rog, unele au aşa, doar o tentă, dar oricum, nu au o parte pozitivă dominantă.
Teoria jurnalistică sună aşa: ştirile rele sunt ştiri bune! Nimeni nu-i interesat de ceea ce merge bine. Cum o să dăm ştiri festiviste într-o asemenea perioadă? Eu însumi, cât eram jurnalist, vânam ştiri care aduceau audienţă – ele erau aproape invariabil negativiste, cu o plăcere sadică de a relata catastrofe şi situaţii extreme.
Acum câţiva ani, nu am fost de acord cu cineva, parcă un parlamentar, care propunea ca 50 la sută din ştiri să fie pozitive. Nu sunt nici acum, ar însemna o cenzură. Dar sunt excedat de ştirile astea. Dacă s-ar construi autostrăzi, s-ar mări salariile, elevii nu şi-ar filma profesorii cu telefonul, oamenii ar avea bani de înmormântări, oare s-ar da ştiri pozitive? Cred că nu.
Nu judec, constat.

Din postura de pasionat de istorie, pot spune că sunt adeptul scenariului conform căruia dacii au fost cuceriţi de romani şi astfel s-au creat premisele pentru constituirea, peste multe veacuri, a unor formaţiuni prestatale cu populaţie relativ omogenă, în special lingvistic. La rândul ei, această populaţie a determinat, peste alte veacuri, formarea statului român. Logic, dacii nu erau români, după cum noi nu suntem nici daci şi nici romani.
Pe de altă parte, este cert că aici a existat o civilizaţie bine conturată, închegată, cu nimic mai prejos decât în alte părţi ale continentului. Dacii ne dau şi nouă partea de glorie – măcar antică. Galii lui Vercingetorix (în Franţa) sau ilirii de la Vindobona (Viena de astăzi) erau mai înapoiaţi – dacă ar fi să creăm paliere cam subiective, ce-i drept… Faptul că au ajuns în scrierile grecilor şi în poeziile lui Ovidiu, faptul că un împărat a venit cu armata pentru a înfrânge rezistenţa lor îi transformă pe daci în strămoşi mai mult decât onorabili, iar gestul ultim al lui Decebal spune ceva despre o onoare comparabilă, păstrând proporţiile, cu cea a samurailor.
Suntem între fericiţii care au urme (încă) evidente ale dacilor. Francezilor nu le-a rămas mai nimic de la gali. Sarmizegetusa Regia din Munţii Orăştiei, învestită cu atribute dintre cele mai diverse, de la cele concret istorice, la cele ezoterice, călcată de căutătorii de comori cu sau fără voie, Regia de la care ne revendicăm în parte (cealaltă parte, în opinia mea, este Ulpia Traiana Sarmizegetusa, nu întâmplător romanii i-au spus astfel) tinde să urmeze drumul invers faţă de cel al ruinelor incaşe, mazaşe, toltece, olmece etc. Dacă acelea au fost scoase la lumină dintr-o junglă, ruinele dacice sunt pe cale de a se pierde într-o junglă. Desigur că se pot adăuga, dincolo de semnificaţia proprie a sintagmei, oricâte eufemisme dorim – jungă a nepăsării, a abandonului etc.
Soluţiile nu sunt pompieristice şi cu atât mai puţin, simple. Recenta semnalare a distrugerii acelor piese din lemn ce marchează calendarul circular echivalează cu începutul pierderii unei forme intrate deja în conştiinţa publică – deşi specialiştii m-au asigurat că montarea stâlpilor în jurul calendarului respectă principiile care au stat la baza construirii lui de către daci.
Opinia mea este că importanţa complexului de la Sarmizegetusa în special şi din Munţii Orăştiei necesită o abordare la nivel naţional. Parcul natural Grădişte-Cioclovina, Romsilva, Ministerul Culturii, adică aceia care-şi dispută proprietatea, într-un fel sau altul, asupra siturilor arheologice sau a terenului pe care sunt acestea, nu sunt instituţii locale. Există un model, cel al Franţei, unde au fost implicate cele două camere ale Parlamentului, pentru punerea în valoare a sitului Alesia – am mai scris despre asta.
Ce-i drept, la ei consensul politic a fost obţinut după 7 (şapte) ani de tratative.

Rezumând, de ce figura lui Che Guevara, revoluţionar comunist, este atât de prizată de tineri?
Chiar dacă a fost „revoluţionar de profesie”, chiar dacă a făcut revoluţii din convingere şi nu din interes mercantil, Che Guevara a luptat pentru o orânduire (cea socialistă sau, la rigoare, comunistă), care şi-a arătat limitele şi predispoziţia pentru dictatură. De fapt, comunism fără dictatură nu s-a pomenit, pentru simplul fapt că partidele comuniste nu acceptă altă ideologie şi prin urmare, nici alte partide. Un singur partid duce invariabil la dictatură.
Mi se atrage atenţia, într-un comentariu, că până şi Victor Ponta (parcă la o reuniune de vară a tinerilor PSD) purta un tricou cu Che Guevara, preferându-l unuia cu Vasile Roaită (dovedit ca provocator al Siguranţei din epocă), sau altă figură a panteonului comunist.
Cred că apetenţa pentru El comandante se explică prin faptul că este perceput drept copilul teribil al revoltaţilor de pe planetă, rebelul fără cauză, luptătorul dez-ideologizat. Într-un cuvânt, Revoltatul. La mijloc nu este vreo nostalgie comunistă, ci eterna luptă şi revoltă a tinerilor împotriva Sistemului.
Revoltatul contra Sistem. Societatea polarizată, inechitatea flagrantă, faţă în faţă cu omul fără resurse, căruia nu i se poate lua însă visul, chiar transformat în utopie. Este o luptă la nivel de simbol între revoluţionarul pletos, neîngrijit, cu beretă şmecheră şi privire arzătoare, imagine rămasă de la fotograful cubanez Alberto Korda, se opune funcţionarului în costum Armani, genul „băiat de firmă”, specialist în finanţe-bănci şi limbaj de lemn neo-integrator, ce perorează despre binefacerile capitalismului şi-l are ca mentor pe Donald Trump. Introduşi într-un sistem pe care chiar dacă-l înţeleg, nu-l mai acceptă, tinerii se refugiază în imaginarul protestatar. Unii se mulţumesc cu tricourile, alţii cu videoclipurile, alţii dau foc la maşini prin împrejurimile Parisului. Desigur, simplific grosier, dar la nivelul României, precedentul comunist şi polarizarea nu ideologică, ci bogaţi-săraci, duce la decredibilizarea singurului sistem care a dovedit că poate crea bunăstare pe termen lung – capitalismul. Politologul Cristian Pârvulescu era chiar mai dur, spunând că piaţa, lăsată liberă, a dovedit că nu se poate întotdeauna autoregla, fiind necesară intervenţia statului, în doze acceptate de sistemul democratic.
Ştiţi însă că mi-a fost greu să aduc unui tânăr prieten argumente anti-comuniste? Nu că nu ar fi, dar sunt inoperante într-o societate ca cea românească. E greu să vorbeşti de libertate unor tineri care trebuie să-şi înceapă viaţa cu datorii de zeci de mii de euro pentru prima casă, tineri care replică, uneori sfidător: vouă v-a dat statul apartamente!

Am văzut de curând pe HBO un fragment din filmul „Che”, evident, despre revoluţionarul argentinian Ernesto Rafael Guevara de la Serna, pe scurt, Che Guevara. Mi-am amintit că de curând, o cititoare a editorialelor mele mi-a trimis un e-mail, mi-a lăsat adresa blogului său şi acolo am dat peste un videoclip al piesei El Comandante Che Guevara. Mirat puţin de popularitatea pe care o are în special printre adolescenţi Che Guevara, am răspuns la e-mail, întrebând în ce mod poate să inspire personajul rebelului de extremă stânga. „Pur şi simplu, îmi place personajul… e un om care a luptat pentru o cauză, indiferent ce părere au unii, a rămas totuşi o legendă”, acesta a fost răspunsul.
Sunt sigur că aţi remarcat numărul relativ mare de tricouri cu figura lui Che, sau beretele stil guerilleros pe care le poartă cei ce se doresc nonconformişti. Nu mă lansez într-o lecţie de istorie sau pledoarii anti-Che Guevara. Pe foarte scurt, impresionat de viaţa mizeră din America de sud, omul s-a dus spre stânga politică, a devenit ceea ce se numeşte „revoluţionar de profesie”. A intrat în contact cu celebrităţi literare, cum ar fi Jean-Paul Satre şi Simone de Beauvoir, cunoscuţi pentru simpatiile lor comuniste. A pus umărul serios la victoria revoluţiei cubaneze, a devenit apoi director al Băncii centrale cubaneze şi ministru al industriilor. A avut, să spunem, decenţa să se retragă din funcţii care nu i se potriveau, chiar dacă a imprimat economiei cubaneze un caracter integral etatist. Comandant al unei închisori, nu a ezitat să comande asasinate, majoritatea deţinuţilor de acolo fiind politici, deci, a aplicat principiul maniheist „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Plecat în Congo, să-l doboare pe Mobutu (vă amintiţi de el ca prieten al lui Ceauşescu, avea un nume pe care l-am reţinut pentru ciudăţenia sa, Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Waya Banga…). Revenit din Congo, înfrânt, Che pleacă în Bolivia, pentru o altă revoluţie mai mult sau mai puţin comunistă. Este capturat şi executat, la vârsta de 39 de ani.
Privit din perspectiva noastră, a celor care au experimentat comunismul, ideologie ce alunecă invariabil în totalitarism şi conţine în sine germenele autodistrugerii, Che Guevara poate fi judecat aspru, în postura de discipol poate mai puţin al lui Marx, cât mai ales a liderilor sovietici Lenin şi Stalin. Fără să-i cunoască povestea (unii, nu toţi, precizare pentru maniheişti…), o parte dintre tineri îl valorizează la nivel de simbol. M-am întrebat de ce.
Poate că joacă un rol figura sa charismatică, poate că este privit ca tip de revoluţionar idealist, ce luptă mereu pentru binele omului (Che a fost şi aşa ceva, a criticat dur ţările socialiste, atrăgându-şi reproşul Moscovei).

Prin anii ’70, copil fiind, îmi amintesc că odată cu venirea primăverii, locatarii de prin blocuri ieşeau să amenajeze zonele verzi. Eram prea mic ca să-mi dau seama dacă era vorba despre ceva impus, cerut de pe la partid (pentru cei mai tineri – Partidul Comunist Român, PCR), sau era ceva aşa, semi-impus, semi-liber-consimţit. Pot să vă spun însă, că nimeni nu părea supărat, se anunţa de la asociaţia de locatari că în cutare duminică este zi de amenajare a zonelor verzi (cum fiecare organiza, deci şi asociaţiile de locatari, nu scăpau grijii părinteşti a partidului, cred că ceva-ceva impunere era totuşi…). Se mai spunea la cine sunt lopeţile, greblele, hârleţele.
Unii se mai fofilau, că nu sunt acasă, că au altă treabă, mult mai importantă, dar majoritatea ieşea în faţa blocului unde locuia, acţiunea fiind văzută şi ca un fel de socializare primăvăratică, mai o bere, mai o ţuică, mai prilej de poveşti la soare (îmi amintesc că era invariabil o zi frumoasă, cu mult soare).
Ieşeau mai ales bărbaţi, în timp ce nevestele lor şi respectiv mamele noastre, ale copiilor, priveau de pe geam. Fiecare venea cu idei, se puneau bazele unui mare rondou de flori în mijlocul zonei verzi (tatăl meu îi spunea în glumă „mormânt”), se plantau florile, era tuns gardul viu, era întinsă sârma care împrejmuia zona verde, spre a o proteja mai ales de noi, de copii, să nu ne jucăm cu mingea pe-acolo.
Din când în când, erau plantaţi copaci, cel mai adesea plopi şi salcâmi, uneori sălcii plângătoare. Mai erau şi nişte copaci ornamentali, din care mâncam pe rupte nişte fructe mici, roşii şi foarte acre – „merişoare”. Nu ne plăceau, dar ne plăcea să profităm de neatenţia celor care „păzeau” zonele verzi şi să le luăm din pomi.
Pe la ora două după-amiază, se termina totul, parcările din faţa blocurilor erau măturate şi oamenii se duceau acasă, fără a privi activitatea ca pe ceva ideologizant.
Prea puţini se mai gândesc astăzi la zonele verzi. O mare parte din zonele verzi nu mai există, fie au devenit parcări, fie au fost ocupate de câte o clădire, construită mai mult sau mai puţin legal. Plopii au fost tăiaţi, pentru că nu rezistă mai mult de 25 de ani, se uscă pe interior şi se pot prăbuşi. Deşi erau foarte estetici, nimeni nu s-a mai gândit să planteze plopi. S-au mai plantat copaci, nu foarte mulţi, nu în multe locuri, dar plopi nu.
Zonele verzi sunt lăsate, multe, în paragină. Am mai dat exemplu propriul bloc, din mijlocul Devei – se face curăţenie, de către cei de la primărie, dar gunoaiele ajung la loc cu o viteză fantastică, îmi propun să mă uit cine poate arunca atât de multe hârtii şi blestemate de pet-uri, pur şi simplu, nu-mi explic.
Oricum, am epuizat spaţiul. Sunt sigur că aţi prins ideea…

Uite că sunt şi eu de acord cu câteva dintre măsurile unui ministru.
Daniel Funeriu vine şi spune că trebuie schimbat. În educaţie, adică. Se revine la un fel de admitere în liceu, se renunţă la teze unice. Deci, din nou modificări, în timp ce educaţia văzută ca prioritate naţională nu are timp să-şi tragă răsuflarea, după ce tocmai a fost instituită regula că educaţia este prioritate naţională. Probabil că prioritatea asta constă doar în modificări, atât de dese, încât să impună alte modificări, pentru că altfel ce s-ar mai face dacă totul a fost deja făcut…?
Să revin. Ideea mi se pare bună. Imediat după 1990, vechiul sistem comunist de admitere a fost considerat desuet şi au început modificările, aşa-zis europene (lasă că nici înainte nu eram scutiţi de schimbări şi manuale experimentale). Admiterea la liceu, prin examen, făcea o selecţie destul de riguroasă şi mai ales, stabilea o ierarhie relativ corectă a performanţelor unei şcoli. Nu dau exemple, ca să nu jignesc pe nimeni, dar cei de o vârstă cu mine îşi amintesc clar care erau liceele considerate de top.
S-a renunţat la admitere, au început fel de fel de simulacre de concurs, teama de a nu pierde elevi s-a transformat într-o toleranţă faţă de lipsa cunoştinţelor. „Să ajungă el aici, apoi mai vedem…” părea să fie logica în care a intrat majoritatea directorilor de şcoli. Unii s-au mişcat, cum se spune, cu talent – au intuit criza de elevi, degringolada din sistem şi şi-au creat un fel de pepiniere, de unde elevii veneau cu predilecţie spre liceul respectiv. Apoi, au început fel de fel de examene de capacitate, teze naţionale, unice şi mai ştiu eu cum. Bacalaureatul s-a dorit foarte complicat, apoi s-a simplificat, apoi nu a mai reprezentat nimic real, complicând la nesfârşit existenţa elevilor.
Facultăţile cu nervii tari au menţinut examenul de admitere. Culmea, asta în loc să descurajeze potenţialii studenţi, a făcut ca la facultăţile cu examen de admitere (unde nu conta doar media de la bac adică…) să aibă cotă de piaţă excelentă. Dar, mare parte a liceelor nu au învăţat nimic din asta, iar ministerul nici atât.
Cred eu că dacă Funeriu, care nu mi-a fost foarte simpatic, va reuşi să aducă schimbările astea la modul serios, apoi învăţământul se va stabiliza pentru cel puţin vreo cinci ani, s-ar putea să asistăm la o re-punere a performanţei pe locul ei. Faţă de învăţământul românesc de prin anii 90, cel de acum suferă. Calitatea pregătirii este precară, tinerii sunt derutaţi, iar marota este că aşa cere UE. Nu, cred că aşa ne scuzăm noi…

Pentru o mare parte a părinţilor din provincie, o facultate ca arhitectura, care cere aproape obligatoriu pregătire înainte de admitere, este prohibitivă. Situaţia poate să pară uşor extremă, dar taxele pentru cămin, cantină (sau blamatul fast-food), transport în comun, tren pentru venit şi plecat de acasă, în actualul context economic, reprezintă o realitate pe care orice părinte o ia în calcul şi socoteşte anii de facultate ai fiului/fiicei folosind vechile iniţiale milităroase AMR – au mai rămas… Aia mare a terminat, mai am doi ani cu cea mică şi gata, îmi spunea un cunoscut, bucuros că nu mai are mult şi scapă de cheltuieli, aparent insensibil că anii trec din viaţa lui. Sigur, soluţia există şi pentru cei din oraşe mici. Se poate renunţa la facultatea cu ştaif şi se alege o secţie IDD sau cursuri universitare de zi în facultatea privată din urbea de domiciliu, se ia cumva o diplomă şi apoi se urmăreşte integrarea în sistem. Pregătirea a fost însă mediocră, iar performanţa instituţiei sau a firmei care a angajat absolventul poate avea de suferit, comparativ cu a uneia dintr-un oraş mai mare. Iar de aici este deja o altă discuţie, cu trimitere spre şansele de prosperitate şi realizare profesională dintre Deva şi Bucureşti, de exemplu.
Poate fi mai complicat şi mai costisitor dacă studentul vine de la ţară. Risc să fiu sarcastic – e bine totuşi că piaţa nu răspunde cererii sau, la rigoare, nu încearcă să echilibreze inechităţile prin facultăţi înfiinţate la Urecheşti, să spunem.
Inegalitate de şanse? Binenţeles că da, a izbucnit un universitar de la o facultate bine cotată, dar dintr-un oraş mediu. Nu avem resursele care există doar în câteva centre importante. Ca să mă documentez, trebuie să merg la Bucureşti sau la Cluj. Timp, bani cheltuiţi, disconfort psihic, de care scapă în mare măsură colegul meu stabilit acolo. Nu sunt la fel de multe bursele de studii, nu există o la fel de mare tangenţă, văzută ca oportunitate de colaborare, cu instituţii similare occidentale. Se poate compensa, dar cere efort, bani.
Şi nici şansa nu ar trebui eliminată, poate cu numele schimbat în noroc.
(text apărut în revista „Dilema veche”, anul VII, nr. 310 – 21 ianuarie 2010)

La momentul în care am fost întrebat dacă pot scrie despre inegalitatea de şanse, prima replică venită a fost „vast program…“. Apoi, mi-am spus că mai am timp, că trebuie să evit capcana de tip „Dumnezeu nu ne-a făcut la fel…“, am dat câteva telefoane, am purtat nişte dialoguri şi am decis că da, pot începe.
Printr-o coincidenţă, în momentul în care m-am aşezat în faţa computerului, mi-a atras atenţia tonul ridicat al unei femei dintr-un sat gorjean, Urecheşti, intervievată de reporterii unei televiziuni de ştiri. Comasarea şcolilor, decisă pe motiv de necesitate a reducerii cheltuielilor, îi va pune copilul pe drumuri. Evident, nu doar pe al ei. Şcoala din Urecheşti va fi închisă şi copiii vor merge la şcoala din Drăguţeşti. Nu ştiu unde sunt cele două sate, aşa că m-a ajutat Google Earth. Cu gândul la distanţele măsurate în ore bune de drum dintre satele Apusenilor, pe care le cunosc mai bine, m-am liniştit totuşi, văzând că distanţa dintre Urecheşti şi Drăguţeşti este de doar şapte kilometri. Dar dacă nu există microbuz? Sau se va pune unul la dispoziţie? Este însă cert că aceşti şapte kilometri au cu totul altă relevanţă pentru elevul din Bucureşti, de exemplu.
Şi dacă tot am adus vorba despre Bucureşti, reportajul nu a făcut decât să-mi confirme justeţea unghiului de abordare a chestiunii. Pentru a nu transforma articolul în suport al consideraţiilor (şi frustrărilor) personale, prefer să redau opiniile culese. Este interesant că orgoliul pare să echilibreze şansele, printr-un soi de revoltă arţăgoasă şi confuzie deliberat asumată. Aveţi aceeaşi şansă? – întreb. Desigur, spun la unison o studentă în Bucureşti, plecată din Deva, dar şi mama unei (sper) viitoare studente la Bucureşti, actualmente elevă în Hunedoara. Oare? – insist. Întrebarea mea a fost socotită o invitaţie la evaluarea capacităţilor intelectuale, iar răspunsurile sunt susţinute de o logică elementară. Provincialii nu se simt inferiori celor din Bucureşti, iar cei din sate sau oraşe mici nu ezită în a-şi măsura inteligenţa cu cei din oraşele mari, să spunem Cluj, Timişoara sau Iaşi.
Totul se schimbă însă, dacă intrăm în registrul strict material. Pentru ce facultate se pregăteşte eleva din Hunedoara? Arhitectură. Are nevoie de pregătire? Are. De câte ori pe lună? De două ori, din acest semestru. Nu discut cât ia profesorul – ar face-o şi aici, şi acolo. Dar drumurile costă 400 de lei (noi), hotelul încă 300, mai trebuie şi mâncare, una-alta, nici nu le mai punem la socoteală. Se adaugă însă oboseala unui drum de cel puţin şase ore, cu maşina, sau nouă ore, cu trenul, pentru o fată care anul ăsta are şi bacalaureat. Nu mai e chiar atât de simplu…
(continuare în numărul viitor – text apărut în revista „Dilema veche”, anul VII, nr. 310 – 21 ianuarie 2010).

O să-mi clarific poziţia de la început – nu vreau Parlament monocameral. Nu doresc să atac Parlamentul ca instituţie. Nu mă adresez celor care fac confuzii grave şi nu înţeleg despre ce scriu în editoriale. Le doresc de pe acum să găsească formule dure şi dacă se poate grosolane, pentru a-şi exprima dezaprobarea. Exprim o opinie, nu vreau şi nu pot să o impun.
Şi acum, la temă.
Citesc despre dezertorii din PSD. Probabil că vor veni şi cei de la PC şi peste o săptămână (când va fi Congresul PNL), nişte liberali vor avea şi ei revelaţii politice. Dreptul lor. Doar că acei indivizi ne cred iremediabil tâmpiţi, din moment ce sunt în stare să declare, cu figuri candide, că ei nu se mai regăsesc în idealurile partidului (cazul unuia numit Viorel Balcan) sau că ei nu pleacă din PSD pentru că Traian Băsescu le-ar fi promis preşedinţia Academiei Române (cazul lui Răzvan Theodorescu, manipulator de forţă prin TVR în anii ’90 – mais qui s’excuse s’accuse, n-est ce pas, Monsieur Theodoresco…?).
Parlamentarii au fost aleşi în colegii uninominale, într-o dublă calitate – aceea de persoană cu oarecare notorietate, cu anumite calităţi, pe de o parte, şi de membri ai unui partid politic, pe de altă parte. A nu se confunda resorturile psihologice care funcţionează la alegerea unui primar, cu cele de la alegerea unui parlamentar. Există şi confuzii, unii parlamentari au făcut promisiuni de primar şi au păcălit, dar de regulă, electoratul ştie să facă diferenţa dintre primar/deputat, senator şi asociază un parlamentar cu partidul care-l propune, chiar şi în sistemul de vot uninominal.
Prin urmare, dacă un dezertor nu se mai regăseşte în idealurile partidului, el nu ar trebui să se mai regăsească nici în idealurile electoratului, care l-a trimis acolo, inclusiv pentru faptul că este PNL-ist, PDL-ist, PSD-ist sau UDMR-ist. Independenţii nu au avut câştig de cauză. Nimeni nu a votat vreun parlamentar independent, pentru că s-a înţeles că politica, aşa cum e ea, se face prin partide. Chiar şi prin vot uninominal, au ajuns parlamentari în colegii, indivizi susţinuţi de partide. Uneori, a contat mai mult simpatia faţă de un partid decât figura candidatului.
Sunt sigur că majoritatea aţi înţeles unde bat. Cei care rămân fără idealurile partidului sub flamura căruia au candidat şi dezertează ar trebui să fie excluşi, în secunda doi, şi din Parlament. Nu văd de ce consilierii locali au parte de acest tratament, iar parlamentarii cu idealuri trădate şi revelaţii ideologice, nu.