Într-o emisiune difuzată cu câteva zile în urmă pe postul public francez de televiziune France2, un umorist francez i-a propus prezentatorului emisiunii să-i prezinte salutul suprem. El a adăugat că nu este „Salutul Roman“ ci „Salutul Românesc“, pe care l-a executat în mijlocul scenei. Ridicându-se în picioare, acesta s-a aplecat uşor în faţă, a întins mâna şi a spus pe un ton rugător: „S’il vous plait, monsieurs!“. Oamenii din sală s-au ridicat în picioare şi, cu mâna întinsă, uşor aplecaţi, au rostit şi ei, pe un ton rugător: „S’il vous plait, monsieurs!“, după care au izbucnit în râs. Ieri, eurodeputaţii PSD au luat atitudine în Parlamentul European, criticând prezentarea la postul public de televiziune francez a acestui „salut românesc“ şi au cerut prezentatorilor emisiunii să prezinte scuze publice, iar autorităţilor audio-vizuale din Franţa să ia măsuri.
Merituoasă şi absolut firească atitudinea europarlamentarilor noştri faţă de emisiunea amintită. Numai că, din păcate, asta-i părerea cetăţenilor din majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană despre noi, românii. Că suntem nişte cerşetori, hoţi, violatori, în concluzie, nişte infractori. Iar dacă această imagine despre români li s-a inoculat atât de puternic în mintea locuitorilor din ţările vest-europene, de vină nu sunt autorităţile statelor amintite, nici mass-media, nici altcineva decât noi, românii. Mai corect, nu toţi românii, ci acel procent de cetăţeni români care comite fărădelegi şi acte antisociale peste hotare.
Nu este prima oară când abordez acest subiect în editorialele mele. Cum de prin 1992, toate vacanţele mi le-am petrecut în exterior, başca alte deplasări pe care le-am făcut afară, diferite alte prilejuri, am avut de nenumărate ori ocazia să văd cum ne fac de minune unii dintre compatrioţii noştri. Am fost pus, nu o dată, în situaţia de a-mi fi ruşine să arăt că sunt român. Iar lucrul acesta l-am simţit chiar şi săptămâna trecută, la Bruxelles, unde m-am aflat, alături de alţi colegi din presă, la invitaţia europarlamentarului Iuliu Winkler. În cele trei zile cât am stat în capitala Belgiei şi a Europei, am fost de câteva ori asediat de balaoacheşele conaţionale, care se vânturau prin zona ultracentrală a oraşului, cerşind şi furând din buzunare. Şi, subliniez, nu este prima oară când am avut parte de obrăznicia lor, vecină cu agresivitatea.
Referitor la cei care cerşesc pe străzile oraşelor europene, am remarcat cu lucru. Dacă în primii doi-trei ani după 1990 mai întâlneai la cerşit şi albanezi, sau cetăţeni din Macedonia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, cele trei ţări mai sărace ale fostei Iugoslavii, acum, doar românii mai stau cu mâna întinsă prin Europa. Ceilalţi au dispărut. Chiar şi albanezii, care sunt mult mai săraci decât noi, nu se mai ocupă cu cerşitul. Mă rog, se ocupă de alte alea – contrabandă, proxenetism, trafic de persoane, lucruri pe care le comit şi românii -, dar nu mai cerşesc.
Culmea este că, din cei aproape trei milioane de români care au împânzit Europa de la un capăt la altul, peste 85 la sută sunt oameni serioşi, muncesc de le sar capacele în construcţii, în agricultură, în servicii şi în alte domenii. Deci, nu ne fac de ruşine. Cel mult 15 la sută sunt infractorii şi cerşetorii. Din păcate, aceştia sunt cei vizibili, ei sunt mediatizaţi, nu cei 85 la sută care-şi văd de treabă. Şi uite aşa, un întreg popor este stigmatizat pentru faptele şi comportamentul unei etnii care are cetăţenia română şi ale unor compatrioţi certaţi cu legea. Şi, tot din păcate, deocamdată, nu cred că există o soluţie pentru ca noi, românii, să scăpăm de această imagine, de hoţi şi cerşetori.

Aşadar, în cazul Mutu, zarurile au fost aruncate. Ieri, tribunalul antidoping din cadrul Comitetului Olimpic Italian (CONI) a dat verdictul: atacantul român al echipei Fiorentina şi al naţionalei României este suspendat pentru nouă luni. Cum interdicţia lui Adrian Mutu de a mai juca a început din 29 ianuarie a.c., înseamnă că el va putea reintra pe teren în toamnă, după 29 octombrie. Deci, românul va pierde toate etapele rămase din actualul campionat italian, precum şi primele opt, nouă etape din campionatul viitor, care în Peninsulă începe la sfârşitul lunii august.
Fireşte că printre fanii „Briliantului”, cum este supranumit Mutu, pentru toţi cei interesaţi de fotbal, acest verdict n-avea cum să nu stârnească discuţii, polemici, unii considerând pedeapsa prea mare, alţii susţinând că a scăpat, totuşi, uşor, că putea fi mult mai rău.
Sussemnatul nu se numără printre fanii înfocaţi ai lui Mutu. Îi recunosc talentul, îi recunosc meritele, în anumite momente, la echipa naţională şi la echipele de club în care a jucat, într-un cuvânt, consider că este un fotbalist foarte bun. Dar, chiar cu riscul de a-mi face duşmani din rândul fanilor săi înfocaţi, eu cred că Adrian Mutu nu se ridică şi nici nu se va ridica vreodată, din punct de vedere fotbalistic, la nivelul lui Nicolae Dobrin şi al lui Gheorghe Hagi, ca să amintesc doar pe cei mai mari fotbalişti pe care i-a dat România până în prezent. Ca să nu mai vorbim de scandalurile în care a fost implicat până acum, scandaluri care n-au făcut decât să-i afecteze imaginea şi cariera.
Întrebarea care se pune acum în legătură cu Mutu este dacă el va reuşi să treacă şi peste acest necaz şi, după revenirea pe teren, să se ridice din nou la nivelul la care se afla în ultima vreme la Fiorentina. Impresarul său, membrii familiei şi alţi oameni apropiaţi lui susţin că Adrian Mutu va fi – ca să parafrazăm un cunoscut slogan istorico-literar – iarăşi ce-a fost, ba mai mult decât atât. Alţii, mai sceptici, susţin că această suspendare va fi sfârşitul carierei „Briliantului”. Sussemnatul crede că Adrian Mutu va mai juca fotbal şi chiar la un bun nivel, deoarece este la vârsta la care un fotbalist se află la apogeu din punct de vedere al experienţei, şi nici din punct de vedere fizic nu este prea uzat. Totuşi, el nu va mai fi cotat ca un star al fotbalului european, pe care se dau zeci de milioane de euro, ci ca un jucător bun, dar care creează probleme.

Cu o săptămână în urmă, aflat la un post de televiziune, preşedintele Traian Băsescu a lansat o „bombiţă”, care a produs oarece valuri în lumea politică autohtonă. Dar nu îndeajuns de mari pe cât ne-am fi aşteptat, dată fiind, totuşi, importanţa temei lansate de şeful statului.
Mai exact, preşedintele Băsescu a declarat că este partizanul unui prag electoral de 10 la sută, care să favorizeze crearea a două mari partide, care să alterneze la guvernare. Dar, cel mai corect, a declarat preşedintele, dincolo de prag, de neprag, este votul uninominal, într-un singur tur sau în două tururi, care să asigure intrarea în Parlament a celor care câştigă alegerile, nu cum s-a întâmplat la precedentele alegeri, în care au ajuns în parlament mulţi dintre cei aflaţi pe locurile doi şi trei. Şi acest lucru va crea două mari partide, care vor alterna la putere cu sprijinul unui partid mai mic, eventual. Cât timp vom sta tot în Coaliţii, aprecia Băsescu, nu vom avea guvernări coerente.
Care au fost reacţiile partidelor politice la această declaraţie a preşedintelui Băsescu? Social-democraţii au ridicat ambele mâini în sus, declarând, printr-un reprezentant al lor, că ei sunt de acord şi cu ridicarea la 10 la sută a pragului electoral şi cu modificarea votului uninominal. Singura lor rezervă ar fi că preşedintele n-a vorbit serios, şi că declaraţia lui a fost doar o nouă fumigenă. Nici liberalii, prin vocea liderului lor naţional, nu au arătat că i-ar deranja mărirea pragului electoral şi modificarea votului uninominal, gândindu-se că oricum, ei vor obţine peste 10 la sută din sufragii. Singura observaţie a liderului liberal a fost că acest prag va elimina din Parlament UDMR, ceea ce nu ar fi tocmai bine în actualul context.
În ce-i priveşte pe udemerişti, este clar că ei n-au cum să fie de acord cu acest lucru, ba s-au declarat chiar împotrivă, sub motivul că acest prag ar elimina din Parlament un partid care în spate are un milion de voturi. În ce priveşte opinia lui Traian Băsescu privind guvernele de coaliţie, liderul UDMR Marko Bela a subliniat că, într-adevăr, guvernele de coaliţie sunt grele, anevoioase, dar sunt utile, fiindcă mereu se negociază, iar partidele se controlează reciproc. Unde e un singur partid la putere, nu există acel control reciproc, ca între partenerii de coaliţie.
Culmea, cei mai vehemenţi contestatari ai ideii ridicării pragului electoral la 10 la sută s-au dovedit cei doi foşti preşedinţi, Emil Constantinescu şi Ion Iliescu. Primul a afirmat că eliminarea UDMR din parlament ar avea un „efect devastator” pentru ţara noastră, în relaţiile cu Ungaria, în primul rând, dar şi pe plan extern. Iar Ion Iliescu a declarat ideea actualului preşedinte „năstruşnică”, afirmând că nu putem să ne jucăm cu asemenea chestiuni, prezenţa UDMR-ului în viaţa politică în general, în guvern şi în Parlament, fiind un factor de stabilitate, de echilibru.
Până la ora când scriem aceste rânduri, dinspre PDL, partidul de suflet al preşedintelui Băsescu, n-a fost făcută publică nici o opinie referitoare la ideea acestuia de ridicare a pragului electoral la 10 la sută. Nu-i de mirare, deoarece, se înţelege, că democrat-liberalii sunt oricum de acord cu tot ce declară tătucul lor de la Cotroceni.
Buuun! Aşa grăit-a Traian Băsescu, aşa grăit-au reprezentanţii partidelor parlamentare, aşa grăit-au şi cei doi foşti preşedinţi ai României. Care-i părerea sussemnatului – ca simplu cetăţean alegător, dar şi ca persoană care-şi poate da cu părerea în acest spaţiu editorial – faţă de această problemă? În ce priveşte votul uninominal, Traian Băsescu are perfectă dreptate şi legea trebuie modificată. În ce priveşte ridicarea pragului electoral – făcând abstracţie de UDMR, deoarece consider că nu-i obligatoriu să intre în Parlament doar pentru că sunt cea mai mare minoritate naţională din ţară, totuşi, este prea mare pentru actuala etapă în care se află România. Poate un prag de şapte la sută ar fi mai potrivit, din toate punctele de vedere. Asta-i părerea sussemnatului, dacă greşesc, nu daţi cu piatra.

După o perioadă în care potrivit spuselor sale, a aşteptat să se aşeze lucrurile în interiorul partidelor aflate în opoziţie, iată că preşedintele Băsescu a convocat pentru consultări la Cotroceni toate formaţiunile politice parlamentare. Tema discuţiilor a fost revizuirea Constituţiei şi, în acest context, trecerea la parlamentul unicameral, aşa cum s-a dovedit că vrea poporul, prin votul dat la referendumul din toamna trecută.
Până aici, toate bune şi frumoase, toţi cei convocaţi prezentându-se la întâlnirea cu preşedintele. Numai că, apoi a urmat drăcovenia. Dorind probabil ca, prin invitarea la consultări şi a reprezentanţilor grupului independenţilor din Parlament, să-i legitimeze într-un fel pe aceştia ca forţă politică, egală în drepturi cu celelalte formaţiuni parlamentare, preşedintele s-a trezit contrat şi apoi lăsat cu ochii în soare de liderii celor trei partide aflate în opoziţie – PSD, PNL şi PC. Mai exact, delegaţiile celor trei partide i-au spus pe şleau lui Traian Băsescu că nu sunt de acord ca la aceste consultări să fie puşi pe picior de egalitate cu „trădătorii”, adică, cu persoanele din aşa-zisul grup al independenţilor. Şi, fără să mai stea pe gânduri, acestea s-au ridicat şi au părăsit sala.
Cum preşedintele Băsescu era hotărât să ducă până la capăt aceste discuţii pe tema revizuirii Constituţiei şi a hăcuirii Parlamentului – pentru a dovedi românilor că „pohta ce au pohtito”, adică parlament unicameral, pentru el este lege – a înghiţit în sec şi a acceptat să se reia dialogul cu reprezentanţii celor trei partide, a doua zi. Numai că, a doua zi, liderul liberalilor, Crin Antonescu, dându-şi seama că aceste consultări sunt doar de ochii lumii, nu s-a mai deranjat să vină la întâlnirea cu şeful statului, trimiţând la Cotroceni doi vicepreşedinţi ai partidului şi pe secretarul general.
Iar prezenţa delegaţiei PSD la Cotroceni s-a evidenţiat îndeosebi prin schimbul de replici ironice derulate între Victor Ponta şi Traian Băsescu, la începutul consultărilor.
Ca urmare, după aceste întâlniri, am tras două concluzii. Prima este că, în final, tot Traian Băsescu va fi cel care va forţa guvernul şi parlamentul să facă modificările legislative vizând modernizarea statului. Nu ştim dacă va şi reuşi în cei cinci ani cât se va afla la Cotroceni. Iar a doua concluzie este că – după ce s-a întâmplat în această primă întâlnire oficială dintre preşedinte şi aceşti „lupi tineri”, ajunşi lideri de partide, – Traian Băsescu nu va avea zile prea uşoare cu ei. Nici cu Victor Ponta, dar mai ales, cu Crin Antonescu.

Când scriu aceste rânduri, încă nu pot să afirm cu certitudine dacă Mircea Geoană va fi revocat de la conducerea Senatului. Asta, pentru că ieri, democrat-liberalii şi udemeriştii n-au reuşit să introducă pe ordinea de zi a Biroului Permanent al Senatului solicitarea de revocare a acestuia din funcţie, voturile social-democraţilor şi ale liberalilor fiind mai numeroase. Motivaţia reprezentanţilor PSD şi PNL în Birou a fost că această revocare este neconstituţională, ei argumentând cu o decizie a Curţii Constituţionale din 2005, când, tot PD a încercat să-l schimbe pe Nicolae Văcăroiu de la conducerea Senatului.
Acestea fiind datele problemei, normal ar fi ca pedeliştii şi Traian Băsescu (deoarece preşedintele îi împinge din spate) să se liniştească, să renunţe la iniţiativa lor, catalogată ca fiind anticonstituţională şi care, se pare, încalcă şi Regulamentul Senatului. Aşa ar fi normal, dar ce mai este normal în ţara asta, cine mai respectă legea? Vă închipuiţi cumva că preşedintele Băsescu şi ciracii lui din PDL, din moment ce deţin toată puterea în stat, se vor împiedica de ce scrie în Constituţie sau de regulamentele Senatului? Fiţi siguri că nu. Ca urmare, aşa cum au declarat deja, nu se vor lăsa cu una cu două şi vor încerca debarcarea lui Geoană, prin introducerea cererii de revocare a acestuia în plenul Senatului, unde democrat-liberalii, împreună cu udemeriştii şi „independenţii” au o majoritate consistentă. S-ar putea să le reuşească, s-ar putea să nu le reuşească. Oricum, astăzi va fi circ mare în Senat.
Făcând acum abstracţie, însă, de ce se va întâmpla cu Mircea Geoană, dacă va pierde sau nu preşedinţia Senatului, să ne întoarcem cu cinci ani în urmă şi să ne amintim cum i-a lucrat el atunci pe Ion Iliescu şi pe Adrian Năstase. Nu mai spunem cu sprijinul cui, deoarece se ştie cine a profitat din plin de scoaterea celor doi lideri de la conducerea PSD. Să ne amintim cum a ajuns el, cel etichetat „prostănacul”, pe cai mari şi cum, pentru nici o jumătate de noapte, s-a crezut preşedintele României. Atât a durat momentul de glorie al lui Geoană, nici o jumătate de noapte. Iar de atunci, a început rapid coborâşul. A pierdut şefia partidului şi, după cum îl cunoaştem noi pe Traian Băsescu, dacă asta şi-a pus în cap şi nu se va răzgândi, nu se va lăsa până nu-l va debarca pe Geoană din fruntea Senatului. Va fi, desigur, lovitura de graţie pentru fostul diplomat, care, ca politician, s-a remarcat mai mult prin eşecuri.

Precizam în încheierea comentariului de ieri că evoluţia Partidului Naţional Liberal pe scena politică românească depinde de mai mulţi factori.
În primul rând, evoluţia viitoare a PNL depinde într-o mare măsură de prestaţia pe care o va avea Crin Antonescu. În urma celor două congrese, Crin Antonescu nu doar că şi-a relegitimat şi, totodată, consolidat poziţia de lider suprem al liberalilor, dar şi-a impus, cu preţul schimbării statutului partidului, echipa de conducere şi proiectul cu care vrea să propulseze PNL ca principala forţă politică de dreapta din ţară. Şi, într-adevăr, dacă liberalii vor obţine peste doi ani, la alegerile locale şi parlamentare 30 la sută din sufragiile electoratului – aşa cum şi-a propus Antonescu – atunci, se poate spune că PNL este principala formaţiune politică de dreapta. Asta, pentru că PDL, chiar dacă se declară partid de dreapta, în opinia sussemnatului, nu are încă o doctrină clară de dreapta. De fapt, PDL nici nu are o doctrină, dacă ne gândim cum s-a format, din cine este constituit şi cum s-a transformat de seara până dimineaţa, din partid de stânga, în partid de dreapta.
Spuneam, deci, că evoluţia viitoare a PNL pe scena politică românească depinde în foarte mare măsură de prestaţia lui Crin Antonescu. Dacă actualul lider liberal va reuşi să dovedească, în primul rând liberalilor săi, apoi şi celorlalţi actori de pe scena politică naţională, că nu mai este cel etichetat până nu de mult ca fiind tare în gură, dar mai moale la fapte, atunci, lucrurile vor merge bine. Iar, ţinând cont de modul în care a gestionat situaţia în timpul campaniei pentru prezidenţiale, dar şi cum a reuşit să gestioneze şi să-şi impună voinţa şi în cadrul partidului, nu greşim dacă afirmăm că Antonescu s-a maturizat şi a crescut mult ca om politic, devenind unul din actorii importanţi de pe scena noastră politică. Prin urmare, în acest moment, n-avem nici un motiv să credem că el nu este capabil să-şi urmeze programul menit a ridica PNL la cotele pe care şi le-a propus.
Dar, pentru ca lucrurile să meargă bine la liberali, mai este nevoie ca echipa de conducere să tragă în aceeaşi direcţie cu liderul partidului şi să „cânte” la unison aceeaşi melodie. Şi nu doar echipa de conducere, ci şi ceilalţi fruntaşi liberali, rămaşi după recentul congres pe dinafara BPC, vor trebui să-şi depăşească resentimentele şi să înţeleagă că sunt condamnaţi să meargă împreună. Că doar aşa vor putea ridica partidul în ochii electoratului sau, în cel mai rău caz, vor menţine PNL cel puţin la actualele cote. Iar lucrul acesta este valabil, nu doar la nivel central, ci şi la nivel local, inclusiv în rândul liberalilor hunedoreni.

Aşadar, congresele PNL s-au încheiat fără să producă nici o surpriză în privinţa hotărârilor care se vor adopta, referitoare la schimbarea statutului partidului, şi a învingătorului în bătălia pentru şefia acestei formaţiuni politice.
Nu ştiu dacă cineva dintre cei care urmăresc viaţa politică de la noi şi, în acest context, ceea ce se întâmplă şi la liberali, a crezut cu adevărat că Ludovic Orban – şi cu atât mai puţin Viorel Cataramă! – au vreo şansă să-l învingă pe Crin Antonescu. Pentru sussemnatul era limpede că Antonescu îşi va impune proiectele fără probleme şi va fi reales cu un scor zdrobitor. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat.
Desigur, aceste două congrese au adus unele schimbări în formaţiunea liberală. În primul rând, au adus schimbări în statutul partidului. Nu multe, aşa vreo câteva, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale. Fireşte, cea mai importantă a fost cea privind votul pe listă. Pe celelalte nu le amintesc aici, deoarece, sunt convins, nici peneliştii cu carnet – cei mai mulţi dintre ei – nu sunt foarte interesaţi să le afle, darămite cititorii acestor rânduri.
A doua categorie de schimbări s-a produs în structura echipei de conducere. Unii dintre greii PNL au pierdut primele poziţii în ierarhia partidului, neintrând nici măcar în rândul celor 32 de membri ai Biroului Permanent Central al partidului. Este vorba de Tăriceanu, Orban, Meleşcanu, Motreanu, Haşoti, ca să amintesc doar câteva nume. Chiar dacă nu a fost schimbată în radical – nici nu se putea aşa ceva – în echipa aleasă de Crin Antonescu au apărut personaje noi şi în rândul vicepreşedinţilor partidului şi în cel al membrilor biroului central. De remarcat că liberalii hunedoreni – cu trei membri, Ruşanu, Moloţ şi Muntean – este bine reprezentat în conducerea centrală executivă a PNL.
Cum se ştie, proiectul propus de Antonescu liberalilor pentru următorii ani a avut şi contestatari. Mai exact, proiectul său de alegere pe liste a întregii echipe de conducere a partidului a fost combătut de câteva personaje importante ale formaţiunii politice – Tăriceanu şi Orban, în principal, dar şi de alţii – care, în final, au ajuns să fie scoase din echipa de conducere a câştigătorului.
Important este însă că – deşi o treime dintre participanţii la congres n-au fost de acord cu alegerile pe liste – la liberali, spre deosebire de ce s-a întâmplat la PSD, lucrurile s-au derulat într-un mod cât se poate de civilizat. Şi, după cum se pare, în urma acestui congres, nici nu se vor înregistra prea multe plecări din tabăra liberală. Vor fi, probabil câteva, dar nu atât de multe, încât să slăbească partidul.
Ce va fi în viitor, vom trăi şi vom vedea. Pentru că evoluţia PNL pe scena politică românească depinde, în continuare, de mai mulţi factori. Dar, despre aceste lucruri, în editorialul de mâine.

Scriam în comentariile precedente, referitoare la congresul PSD şi la luptele intestine din acest partid pentru putere, că este foarte greu pentru Mircea Geoană  să se menţină la cârma formaţiunii politice amintite. De asemenea, mai spuneam, după ce şi-a anunţat candidatura, că Victor Ponta este capabil să-l învingă pe Geoană, dacă va fi sprijinit şi de Ion Iliescu, pe lângă ceilalţi susţinători. După cum se vede, am intuit bine, astăzi, Ponta fiind preşedintele PSD, după ce l-a întrecut pe Geoană cu 75 de voturi, adică la mustaţă.
Dar, afirmam la finele editorialului precedent, că important pentru PSD nu este într-atât preşedintele şi echipa de la conducere, ci cum vor evolua lucrurile în continuare în partid, dacă apele se vor limpezi şi social-democraţii îşi vor strânge rândurile, pentru ca partidul să ajungă în cât mai scurt timp, cea mai puternică forţă politică din România. Adică, să ajungă ceea ce a fost pe vremea când era condus de Ion Iliescu şi, de ce nu?, de Adrian Năstase.
Va reuşi Victor Ponta şi eterogena sa echipă de conducere, formată din oameni de-ai lui Geoană, din baroni locali şi din personaje venite din linia a doua a partidului sau chiar de pe tuşă, să-i facă pe social-democraţi să strângă rândurile şi să meargă umăr la umăr în direcţia comandată de el?
Va reuşi să aplaneze concurenţa şi disputele dintre găştile formate în partid în jurul unui lider sau altul? Nu ştim ce să spunem. Asta, pentru că îl cunoaştem prea puţin pe Victor Ponta, care, pe lângă faptul că are un discurs coerent şi o logică de om echilibrat, nu a prea fost pus la încercare în situaţii mai grele din partid. Dacă avem în vedere relaţia lui cu Adrian Năstase – care l-a promovat şi în partid, şi pe funcţii publice, pe vremea când era premier şi care l-a împins şi acum să candideze pentru preşedinţia partidului – dacă avem în vedere şi situaţia sa de ginere al lui Ilie Sârbu, unul din greii PSD, credem că lui Ponta nu-i va fi deloc uşor să-i convingă pe cei care nu văd cu ochi buni ascensiunea sa, că este un preşedinte echidistant, care nu face jocurile nimănui şi va lucra doar în interesul partidului. În concluzie, vor urma zile grele pentru noul lider al PSD. Iar primele argumente, dacă vreţi, ale acestei afirmaţii, sunt demisiile din partid anunţate ieri de alţi trei parlamentari  social-democraţi şi lansarea, astăzi, a unui nou partid de stânga. Un partid care vrea să strângă în rândurile sale, în primul rând, pe toţi nemulţumiţii din PSD. Aşadar, întrebarea din titlu rămâne, deocamdată, actuală.

Mâine, începe mult mediatizatul congres extraordinar al PSD. De fapt, nu ştim exact ce se va întâmpla mâine, în marea sală de la Romexpo. Va fi circul anului, aşa cum afirmă Miron Mitrea pe blogul personal? Va fi o bătaie golănească între mai vechile sau mai noile găşti din partid, pentru accederea la conducere? Sau va fi chiar un congres, în adevăratul sens al cuvântului, ce se va desfăşura după reguli democratice şi la încheierea căruia apele se vor limpezi şi linişti, iar PSD va deveni un autentic şi puternic partid social-democrat? Sincer să fiu, după cum au evoluat lucrurile până acum, înclin să cred că la Romexpo va fi orice, numai congres democratic nu.
Vorbind, însă, de alegerile de mâine, trebuie să subliniem că – aşa cum am prevăzut şi am scris în comentariul precedent – după declaraţia lui Ion Iliescu, că se retrage din toate funcţiile din partid, Geoană a trebuit să facă pasul înapoi, în ce priveşte propunerea votului pe echipe. Aşa că ieri, şi-a depus candidatura la şefia PSD, fără nici o listă de nominalizări la alte funcţii.
Până la ora când scriu aceste rânduri şi-au mai depus candidatura pentru preşedinţia partidului Miron Mitrea, Cristian Diaconescu, Victor Ponta şi… primarul localităţii Amara. Aşa stând lucrurile, va fi foarte greu – dar nu imposibil! – pentru Mircea Geoană să câştige bătălia pentru prima poziţie în partid. Mai ales, după ce au fost făcute publice opiniile, pe cât de colorate, pe atât de picante, ale lui Vanghelie la adresa lui Geoană şi a colegilor săi din PSD.
Totuşi, până la urmă, problema principală a social-democraţilor nu este cine le va fi preşedinte şi cine va face parte din echipa sa de conducere. Problema principală, mai exact, marele pericol este spargerea partidului după acest congres. Iar premise pentru acest lucru sunt suficiente. Ele răzbat din scrisoarea deschisă a fostului pesedist Octav Cozmâncă, adresată participanţilor la congresul PSD, în care se reiterează necesitatea înfiinţării unui nou partid de stânga. Din faptul că Ioan Rus, Vasile Dâncu, Vasile Puşcaş şi alţi pesedişti din „grupul de la Cluj” au anunţat că nu vor participa la congres, în semn de protest că actuala conducere a „privatizat” partidul. Din declaraţiile altor fruntaşi social-democraţi, care au dat de înţeles că, în condiţiile în care Geoană şi Vanghelie vor rămâne în fruntea partidului, ei vor pleca din PSD. De fapt, îi mai vedeţi dumneavoastră pe Mitrea, Năstase, Iliescu rămânând ca simpli membri ai PSD, dacă Mircea Geoană va fi preşedinte? Deci, întrebarea care se pune acum este cea din titlu: PSD, încotro?

Niciodată n-am făcut uz, nici în scris, nici în cadrul unor conversaţii, de porecla „bunicuţa”, dată lui Ion Iliescu. Este drept, nu este singura poreclă purtată de fostul preşedinte al României, dar aceasta este cea mai des uzitată. N-am folosit-o, deoarece am considerat că Iliescu – indiferent de unele greşeli pe care le-a făcut, indiferent de faptul că, deşi a schimbat demult salopeta proletară cu costumul de social-democrat european, mai are câteodată reflexe de activist comunist – este şi astăzi, la vârsta sa înaintată, unul dintre cei mai lucizi, mai serioşi şi mai buni oameni politici din România.
O fac astăzi, şi chiar din titlul dat comentariului meu, tocmai pentru a sublinia cât de mult au greşit cei care l-au cadorisit pe fostul preşedinte cu porecla „bunicuţa”, considerându-l terminat din punct de vedere al luptei politice, numai bun de scos la reformă. Ieri, Ion Iliescu a dovedit încă o dată că este un politician extrem de abil, care ştie să te lovească în moalele capului când ţi-e lumea mai dragă. Ieri, „bunicuţa” i-a dat o lovitură „prostănacului”, de pe urma căreia s-ar putea ca acesta să piardă şi alegerile pentru preşedinţia PSD.
Prin anunţul că se retrage din toate funcţiile deţinute în partid, se pare că Ion Iliescu a întors cu 180 de grade soarta alegerilor din PSD. Anunţul preşedintelui de onoare, fondatorul partidului, a provocat nu doar emoţii, ci un cutremur în PSD. Reacţiile fruntaşilor de la nivel naţional ai partidului, dar şi ale celor de la nivel local, ale delegaţilor la congresul de sâmbătă au fost cele scontate de Ion Iliescu. Cei care susţineau votul pe echipe, promovat de Mircea Geoană şi acoliţii săi, au bătut imediat în retragere – inclusiv unele persoane din echipa acestuia – afirmând că, într-adevăr, Iliescu are dreptate, schimbarea statutului şi votul pe echipe este neavenit, va duce la constituirea de grupuri de interese în jurul unor lideri, care se luptă între ele pentru conducerea de partid. Deci, la slăbirea partidului şi, în final, la divizarea acestuia.
Prin urmare, potrivit declaraţiilor mai multor lideri social-democraţi locali, mai mult ca sigur că la congresul de sâmbătă nu se va mai pune problema votului pe echipe. Ceea ce îl pune pe „prostănacul” Geoană cu spatele la zid, el fiind obligat să-şi schimbe toată strategia făcută pentru câştigarea alegerilor în partid. Şi nu cred că mai are nici timpul, nici puterea necesară să o facă. Mai ales că va trebui acum să ţină piept nu doar contracandidaţilor săi, dar şi lui Ion Iliescu, simbolul acestei formaţiuni politice. Mai ales că deja s-au auzit voci în partid, care i-au cerut lui Mircea Geoană să se retragă din cursa pentru preşedinţia PSD.
Deci, nu cred că greşesc, dacă afirm că pălitura „bunicuţei” s-ar putea să-i fie fatală „prostănacului”. Lovitura dată ieri de Iliescu lui Geoană l-ar face pe acesta să piardă preşedinţia PSD. Dar, l-ar putea scoate şi din prim-planul politicii româneşti.

Cu cât se apropie ziua congresului PSD, cu atât se încinge lupta din interiorul acestui partid pentru funcţia de preşedinte şi nu numai, ajungându-se deja la o adevărată nebunie.
Deci, după ce se ceartă de vreo lună pe diferite motive – data congresului, locul unde se va desfăşura acesta, cum se vor derula alegerile, individual sau pe listă, ce modificări se vor face în statutul partidului ş.a.m.d.– iată că ieri lucrurile au dat de-a binelea în clocot. Înainte de începerea şedinţei Comitetului Executiv Naţional (CExN) al partidului, au fost auzite tot felul de declaraţii şi schimburi de replici dure între unii dintre candidaţii la preşedinţia partidului, precum şi între unii vicepreşedinţi sau lideri locali, aflaţi într-o tabără sau alta. Adevărul este că doi dintre contracandidaţii lui Mircea Geoană la preşedinţia partidului – Adrian Năstase şi Miron Mitrea – au tot clamat în ultimele zile, şi pe blogurile personale şi în presă, că Vanghelie şi ceilalţi susţinători ai lui Mircea Geoană trag din răsputeri sforile pentru menţinerea acestuia la cârma PSD.
Tot acest scandal din marele PSD a culminat ieri cu declaraţia lui Adrian Năstase – considerat a fi cel mai puternic şi viabil contracandidat al lui Geoană – că se retrage din cursa pentru preşedinţia partidului, pe motiv că nu doreşte să fie un figurant într-un scenariu care este şi prost scris şi, după părerea sa, duce la nişte soluţii greşite. Apoi a apărut declaraţia primarului Constanţei, insolitul Radu Mazăre, că şi-a îmbrăcat uniforma militară şi şi-a pus pe cap basca roşie, ceea ce înseamnă că şi-a depus oficial candidatura la preşedinţia PSD. În sfârşit, aseară, după încheierea şedinţei CExN, Victor Ponta şi-a anunţat şi el candidatura. Deci, după cum se vede, între cele câteva grupări din PSD, care gravitează fiecare în jurul câte unui lider, se duce o luptă aprigă pentru accederea la conducerea partidului.
După retragerea lui Năstase şi, dacă avem în vedere faptul că, tot ieri, în CExN, câştig de cauză a avut propunerea lui Mircea Geoană, ca modalitatea de alegere a viitoarei conduceri a PSD, la congresul de sâmbătă, să fie votul pe echipe, s-ar putea spune că acesta are cele mai mari şanse să rămână la cârma partidului. Deoarece, crede sussemnatul, nici Mitrea, nici Diaconescu şi cu atât mai mult Mazăre, nu-i pot periclita în mod serios poziţia lui Geoană, care porneşte în cursa de sâmbătă din pole-position. Poate Victor Ponta ar fi capabil de o surpriză, dar asta depinde cu ce echipă se va prezenta şi cât îl va sprijini Ion Iliescu.
În concluzie, este important şi cine va conduce acest partid, dar mai important este ce se va întâmpla în continuare cu PSD. Vor reuşi sau nu vor reuşi social-democraţii să-şi strângă rândurile după congresul de sâmbătă, iar PSD să devină un puternic şi autentic partid de opoziţie, care să stea permanent cu sula în coasta PDL şi a lui Traian Băsescu? Aceasta-i întrebarea!

Nu ştiu alţii ce cred, dar sussemnatul îl consideră pe Mihai Eminescu cel mai mare poet al românilor, un geniu al poeziei universale, cum puţini au fost în lumea asta. Şi, poate, cel mai precis şi mai frumos a subliniat acest lucru marele om de cultură, scriitor şi critic literar George Călinescu, din care îmi face plăcere să vă citez aici: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.“ Aud că în zilele noastre, unii care îşi zic poeţi, critici literari sau eseişti strâmbă din nas când li se vorbeşte de Eminescu, ba chiar îi contestă titulatura de poet naţional. Sunt opiniile lor, nu mă voi apuca să le contest acum şi aici. Dar nu pot să nu constat că asemenea opinii merg mână în mână cu continua degradare a vieţii culturale, artistice şi, mai ales, a ceea ce reprezintă educaţia, înregistrată în România din 1990 încoace.
Poate mai puţini dintre cei care citesc aceste rânduri ştiu că Eminescu n-a fost doar poet şi scriitor, ci a fost şi un foarte bun jurnalist. Am spune un foarte bun comentator şi analist al vieţii economico-sociale şi politice româneşti din vremea sa. Ca jurnalist cu o activitate de peste trei decenii în cârcă, recitind articolele scrise de Mihai Eminescu cu peste 130 de ani în urmă, mă înfior cât sunt de actuale. Parcă ar fi fost scrise în zilele noastre. Ia citiţi aici aceste trei fragmente, extrase din articole publicate de poet, în presa vremii şi vă veţi lămuri.
…„Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat prooroc mincinos. Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40 la sută; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme, încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti; că se va specula averea statului la bursă; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa – n.r.), care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cum că o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru. Dacă cineva ar fi prezis toate acestea, lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi, nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.”
…„Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti“.
…„Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei“.
Deci, spuneţi şi dumneavoastră, stimaţi cititori, nu sunteţi de acord cu sussemnatul că situaţiile şi aspectele relevate de Eminescu cu peste un secol în urmă sunt identice cu cele din zilele noastre?

În timp ce în PSD se încinge bătălia pentru şefia partidului, iar liberalii se pregătesc şi ei de congres, vorbind chiar de două congrese succesive, democrat-liberalii nu stau nici ei cu mâinile în sân. Să nu vă gândiţi că şi în PDL se întâmplă ca în PSD. Nu, la ei în această privinţă lucrurile sunt clare. Este disciplină de fier, nimeni nu iese din front şi nu comentează ordinele şefului. Adică, ale lui Traian Băsescu. Numai că, după ce s-au văzut cu sacii în căruţă, adică după ce au rămas la guvernare, mai puternici ca niciodată, pedeliştii s-au gândit că ar fi momentul să-şi limpezească lucrurile în partid din punct de vedere doctrinar. Ceea ce presupune oarece schimbări, începând cu statutul, denumirea şi sigla. Această problemă a fost discutată, ieri, în şedinţa Biroului Permanent Naţional al partidului. Mai mult, PDL are deja constituită o comisie de statut, al cărei rol este tocmai acela de a propune modificările statutare necesare în această direcţie.
Deci, la ce se gândesc democrat-liberalii? Până acum, au fost făcute publice două opinii în acest sens – cea a lui Vasile Blaga, unul dintre greii din PDL, şi a deputatului democrat-liberal Sever Voinescu – amândoi pledând pentru schimbarea numelui şi siglei partidului, concomitent cu o clarificare doctrinară. Astfel, atât ministrul Blaga, cât şi deputatul Voinescu au optat pentru schimbarea numelui partidului din PDL în Partidul Popular, urmând să fie schimbată şi sigla acestuia, concomitent cu modificările statutare care să ateste clar apartenenţa partidului la doctrina popular-europeană.
După cum se vede, dacă s-au liniştit în ce priveşte accederea la putere, democrat-liberalii se gândesc acum şi la o rebotezare a partidului, la schimbarea siglei şi la clarificarea din punct de vedere doctrinar. Ar fi, dacă bine ţinem minte, cea de-a patra schimbare de nume şi doctrină a acestui partid. Cu siguranţă că, în ce priveşte denumirea şi sigla, lucrurile nu sunt deloc greu de realizat. Nici în privinţa doctrinei, deoarece aşa-zisa doctrină popular-europeană este una cam heteroclită, regăsindu-se în ea mai multe nuanţe de centru-dreapta, cum sunt liberalismul clasic, creştin-democraţia, conservatorismul, sau social-creştinismul. Deci, actualii democrat-liberali, după ce-şi vor prinde în statut câteva idei conservatoare, creştine şi sociale, se vor încadra perfect în doctrina popular-europeană.

După cum cu siguranţă aţi remarcat şi dumneavoastră, cititorii interesaţi de viaţa noastră politică, în această perioadă, în PSD este vânzoleală mare. Social-democraţii au plecat de la guvernare – sau au fost scoşi, nici nu ştim exact cum să spunem – înainte cu o lună de scrutinul prezidenţial, cu gândul că vor reveni la putere, după ce liderul lor, Mircea Geoană, va câştiga alegerile pentru Cotroceni. Numai că, deşi au avut alături de ei o largă coaliţie de partide, Geoană şi ai lui au luat-o, din nou, pe cocoaşă, de la Traian Băsescu. Fapt care a trimis PSD încă vreo trei ani în opoziţie.
Fireşte că acest lucru cu greu poate fi înghiţit de membrii partidului, începând de la opincă, până la vlădică. Dacă soldaţii de rând ai formaţiunii politice nu prea au ce face decât să mârâie sau să înjure în gând, o parte a mahărilor din PSD – începând cu baronii locali şi continuând cu şefii de la nivel naţional – au început să învolbureze apele în partid. Mai întâi, a ieşit la atac, sărind la gâtul perdantului Geoană, cine altul decât Miron Mitrea. Avea şi motiv, el fiind unul dintre cei marginalizaţi de actualul preşedinte al PSD şi echipa sa de conducere. Apoi, a început să iasă la rampă, tot mai des, şi Adrian Năstase. Simţind că acum au şansa să urce mai sus pe scara ierarhică în partid, încă vreo câţiva ambiţioşi, care n-au prins poziţie de prim plan sub conducerea lui Geoană, s-au alăturat celor care au declanşat acţiunea de crucificare a acestuia.
Discuţiile sunt tot mai încinse în PSD. Se fac şi se desfac tot felul de combinaţii şi alianţe între diferiţii pretendenţi la şefie şi grupurile lor de susţinători. Rând pe rând, unii dintre cei care simt că actualul lider al partidului pierde teren, chiar dacă nu-l atacă pe Mircea Geoană făţiş, se delimitează încet, încet de el. În aceste discuţii a fost atras la un moment dat, chiar Ion Iliescu, fondatorul şi preşedintele de onoare al PSD. Însă, experimentatul politician nu s-a lăsat prins în capcană, chiar dacă printr-o declaraţie ruptă din context, în mass-media a apărut că el i-ar acorda sprijinul lui Adrian Năstase. Iliescu a revenit însă prompt, precizând că, în opinia sa, important pentru PSD nu este cine va fi preşedintele partidului. Ci, în perspectiva apropiatului congres, importante sunt problemele menite a transforma PSD într-un autentic şi modern partid de stânga, stabilirea strategiei sale viitoare a acestuia, ca principal partid aflat în opoziţie, pentru a accede din nou la putere.
Aşa stând lucrurile în PSD, întrebarea este ce va face Mircea Geoană? Va reuşi să reziste atacului dezlănţuit de Miron Mitrea, presiunilor făcute de cei care-l consideră nepotrivit pentru a conduce partidul, un permanent perdant? Va reuşi să strângă în jurul său suficienţi partizani, cu ajutorul cărora să evite debarcarea sa de la conducerea PSD? Oricum vor sta lucrurile în final, părerea sussemnatului este că nici unul dintre cei care şi-au anunţat până acum, direct sau voalat, intenţia de a prelua şefia partidului – Mitrea, Năstase, Diaconescu – în actuala etapă, nu vor reuşi să facă mai multă brânză ca Mircea Geoană. Păcat că Ion Iliescu este la o vârstă aşa înaintată. El ar fi singurul care ar putea repune PSD pe prima poziţie între formaţiunile politice din România.

Iniţial, tema editorialului de astăzi era alta, referitoare la frământările din PSD şi la posibilitatea ca Mircea Geoană să fie debarcat de la conducerea acestui partid. Dar, două informaţii venite pe canalele mass-media m-au făcut să renunţ la acest subiect şi să scriu despre doi dintre concetăţenii noştri care au primit recunoaştere şi laude  la scară internaţională, făcându-mă să mă simt bine ca român. Cei doi compatrioţi sunt Rada Mihalcea, o clujeancă de 35 de ani, rezident în SUA, unde, se înţelege, şi munceşte şi Dacian Cioloş, desemnat de ţara noastră pentru funcţia de comisar pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală în viitoarea Comisie Europeană.
Voi începe cu Rada Mihalcea, nu doar pentru că este femeie, ci pentru că este, cu siguranţă, o necunoscută pentru cei mai mulţi dintre cititorii noştri. Joi seară, la Casa Albă, preşedintele Barack Obama a primit în salonul de ceremonii 100 de tineri cercetători „americani“ de top, consideraţi cei de care depinde pe viitor supremaţia tehnologică şi economică a Americii, cărora le-a acordat premiul „Presidential Early Career Awards for Scientists and Engineers“, cea mai înaltă distincţie pe care un cercetător sau inginer o poate primi din partea preşedintelui SUA. Între cei 100 s-a aflat şi românca Rada Mihalcea. 
Pe scurt, cine este această tânără care face cinste ţării şi poporului din care se trage. Rada Mihalcea a absolvit în 1997 Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, iar un an mai târziu a plecat la doctorat în SUA. După ce a obţinut titlul ştiinţific de doctor în automatizări şi calculatoare, a devenit profesor asociat şi cercetător la University of North Texas. Mai precizez doar că automatista clujeancă este coautor al „textrank“, brevet ale cărui rezultate au fost incluse în algoritmul de căutare „Google Book Search“ şi că acest premiu vine după o suită de alte premii pe care ea le-a obţinut în decursul timpului. Ca urmare, Rada Mihalcea a fost inclusă în ediţia 2008-2009 a anuarului: „Who’s Who of American Women“, care reuneşte cele mai importante figuri feminine din politică, ştiinţă, administraţie, artă şi cultură.
Cel de-al doilea compatriot care m-a făcut să mă simt bine în pielea mea de român este Dacian Cioloş. Cum este un personaj cunoscut de pe vremea când a deţinut portofoliul de ministru al Agriculturii în Cabinetul Tăriceanu, dar mai ales din ultima perioadă, în care a fost destul de mult mediatizat, nu voi face referiri legate de biografia sa. Voi spune doar că acest candidat al României pentru importantul post de comisar european pentru agricultură a avut o prestaţie remarcabilă în faţa membrilor Comisiei pentru Agricultură a Parlamentului European, primind în unanimitate  avizul favorabil, de la grupurile politice din PE. De fapt, prestaţia lui Dacian Cioloş, aplaudată de toţi eurodeputaţii din comisie la finalul audierilor, a fost apreciată şi de numeroase publicaţii europene.
Sper că cititorii vor înţelege de ce m-am oprit astăzi asupra acestor doi compatrioţi. În puzderia de ştiri şi comentarii pe care le aflăm şi le publicăm aproape zilnic despre românii care comit furturi, tâlhării, violuri, crime şi alte fărădelegi în lume, realizările Radei Mihalcea şi ale lui Dacian Cioloş le-am simţit ca pe un balsam pe suflet.

Ieri, a fost instalat, oficial, în funcţie, noul prefect al judeţului Hunedoara, Attila Dezsi. Ca reprezentant al minorităţii maghiare din judeţul nostru, se înţelege că el a fost susţinut de UDMR, pentru accederea în această funcţie.
Vă daţi seama că nominalizarea maghiarului Attila Dezsi în cea mai înaltă funcţie administrativă din judeţ a produs unele învolburări în rândul  lumii politice locale, stârnind reacţii pro şi contra acestei numiri.
Printre cei mai dezamăgiţi de această numire au fost chiar reprezentanţii PDL din judeţ, care s-au considerat, pe bună dreptate, trădaţi de conducerea centrală a partidului prin această decizie. Reamintim că, din octombrie 2009, după ieşirea PSD de la guvernare, postul de prefect al judeţului era deţinut de un reprezentant al PDL. De aceea, cu atât mai năucitoare şi mai greu de înghiţit a fost această lovitură pentru mulţi dintre democrat-liberalii hunedoreni, cu cât, după câştigarea prezidenţialelor de către Traian Băsescu şi formarea Guvernului Boc IV, nimeni din rândul acestora nu-şi imagina că vor pierde conducerea Prefecturii.
Pe de altă parte, şi în judeţul Hunedoara sunt multe persoane animate încă de puternice sentimente naţionalist-patriotice. Fireşte că toate aceste persoane  consideră un sacrilegiu faptul că judeţul în care-şi doarme somnul de veci Avram Iancu, marele erou al moţilor, este condus de un prefect de etnie maghiară. Unii au declarat-o public, alţii o spun doar în particular.
Problema-i că indiferent cui îi convine sau nu-i convine, faptul este consumat, judeţul este condus de ieri de un prefect de etnie maghiară. Cum s-a ajuns aici? În primul rând, că în judeţul nostru trăiesc vreo 25.000 de cetăţeni de etnie maghiară. În al doilea rând, organizaţia UDMR Hunedoara este una dintre cele mai active şi mai bine cotate la nivelul conducerii centrale a partidului. În al treilea rând, Attila Dezsi avea experienţa a patru ani de muncă în prefectură – unul ca secretar general şi trei ca subprefect – şi a unui an ca inspector guvernamental, el făcând parte din corpul înalţilor funcţionari publici. Deci, era perfect calificat pentru această funcţie. Şi în al patrulea rând,  dar nu în cel din urmă – nu băgăm mâna în foc, dar se pare că aici au fost şi sugestii venite de la Cotroceni – conducerea PDL a hotârât să pedepsească într-un fel organizaţiile din judeţele în care s-au pierdut alegerile prezidenţiale. Or, judeţele Hunedoara şi Sălaj sunt singurele din Ardeal unde Traian Băsescu a pierdut alegerile, în amândouă fiind numiţi acum prefecţi maghiari.
Până la urmă, cred că toată această învolburare nu-şi are rostul. Că în România anului 2010, stat membru al Uniunii Europene, chiar nu-i deloc important pentru locuitorii unui judeţ ca Hunedoara, dacă pe prefect îl cheamă Gheorghe, Attila sau Klaus. Important este ca el să-şi îndeplinească în mod corect şi eficient atribuţiile de serviciu, să respecte şi să vegheze la respectarea legilor, să muncească în folosul locuitorilor acestui judeţ în egală măsură, indiferent că sunt de etnie maghiară, română, germană sau rromă. Şi, după cât îl cunosc eu pe prefectul Attila Dezsi, chiar dacă este tânăr, cred că nu-i va dezamăgi pe hunedoreni.

Ieri, a fost postată pe site-ul Preşedinţiei declaraţia de avere a preşedintelui Traian Băsescu. Prima remarcă este că această declaraţie de avere nu conţine prea multe modificări faţă de precedenta, făcută publică în vara anului trecut. A doua, că preşedintele a reuşit într-o jumătate de an să strângă 17.000 de lei, cu care şi-a mărit un depozit bancar. În rest, nici o modificare faţă de declaraţia din iunie 2009, ceea ce te duce cu gândul la faptul că Traian Băsescu s-a încadrat cu cheltuielile zilnice în banii rezultaţi din salariul său de preşedinte, reuşind chiar să economisească cei 17.000 lei. Cam puţin, zic eu, dacă ne gândim la gratuităţile de care beneficiază, prin lege, şeful statului, care i-ar permite să strângă ceva mai mulţi bani la teşcherea.
Dar, să trecem peste asta şi să vedem care este averea preşedintelui, conform celor înscrise în declaraţie. Are, împreună cu soţia, un apartament de 370 mp cu suprafaţă utilă de 250 mp şi un garaj de 30 mp. Mai deţine şi ceva teren în Bucureşti. La acestea se adaugă bijuterii şi ceasuri, achiziţionate până în 1989, în valoare de 55.000 lei şi tablouri, achiziţionate între 1989 şi 2000, în valoare de 17.000 lei. Tot potrivit declaraţiei amintite, Traian Băsescu mai deţine la diferite bănci depozite în valută (84.902 USD şi 26.819 euro) şi în lei (în total 476.590 lei). Şi cam atât.
Aşadar, cam asta ar fi averea preşedintelui Traian Băsescu la această oră. Una peste alta, luată în mare, ea nu depăşeşte 1.200.000 lei, adică 12 miliarde în lei vechi. Dacă ne raportăm la această sumă, putem afirma că preşedintele Traian Băsescu nu este un om sărac, dar nici bogat. Sunt foarte mulţi oameni în România care deţin la ora actuală averi de peste 300.000 de euro, cât este averea preşedintelui Băsescu, potrivit celor înscrise în declaraţia de pe site-ul prezidenţial.
Dacă ne raportăm la această declaraţie de avere, se poate spune că preşedintele se încadrează, din punct de vedere al veniturilor, în media-class, adică în pătura mijlocie a populaţiei. Deci, după cum puteţi constata, bătăiosul nostru preşedinte, este un om modest şi cinstit – mai ceva ca Ion Iliescu, cel sărac şi cinstit. Un personaj care, în cei aproape 20 de ani de când face politică, timp în care a tot deţinut funcţii de ministru, parlamentar şi altele, abia a reuşit să adune o avere de 300.000 de euro. Cam cât făcea, nu cu mult timp în urmă, un bişniţar sau un valutist de la colţul străzii, într-o jumătate de an. Acestea fiind datele problemei, vă întreb pe dumneavoastră, stimaţi cititori, oare puteţi crede aşa ceva?

Astăzi, este ajunul marii sărbători creştineşti a Crăciunului, o sărbătoare de care fiecare dintre noi, locuitorii acestei ţări, ar trebui să se bucure. Nu ştiu dacă acest Crăciun le aduce tuturor hunedorenilor binemeritate clipe de linişte sufletească, binemeritate momente de bucurie, în jurul bradului, în mijlocul celor dragi. Nu ştiu dacă în noaptea Naşterii Domnului şi mâine, în Ziua de Crăciun, toţi hunedorenii au pe masă tradiţionala oală cu sarmale, măcar un cozonac şi un pahar cu vin. Să dea Dumnezeu ca în judeţul nostru să fie cât mai puţini asemenea oropsiţi ai sorţii.
Oricum, sussemnatul le urează cititorilor MESAGERULUI HUNEDOREAN – celor care cumpără cotidianul nostru zi de zi, dar şi celor împrăştiaţi prin întreaga lume, care-l citesc doar pe Internet, celor care apreciază demersul nostru gazetăresc, dar şi celor care n-au fost întotdeauna de acord cu opiniile noastre, şi celor care ne-au bălăcărit sau chiar ne-au înjurat – să se bucure din plin de această magică zi a Crăciunului, în mijlocul familiei, al prietenilor sau al altor persoane dragi lor.
Încheiem peste câteva zile anului 2009. Un an, aş spune, deloc uşor pentru cetăţenii acestei ţări şi, fireşte, pentru noi, locuitorii judeţului Hunedoara. Un an marcat de permanentele conflicte politice, generate în primul rând de miza recent încheiatelor alegeri prezidenţiale. Un an în care criza economică ne-a lovit puternic, ea afectând marea majoritate a agenţilor economici, şi fireşte, cea mai mare parte a populaţiei ţării.
Nici pentru noi, cei care edităm acest ziar, anul pe care ne pregătim să-l încheiem n-a fost deloc uşor. Ba aş spune că a fost cel mai greu din cei trei ani de viaţă ai  ziarului. Dar, cu eforturi mai mari din partea tuturor celor care alcătuiesc colectivul redacţional şi, în primul rând, cu ajutorul cititorilor – tot mai mulţi de la o lună la alta! – am reuşit să-l  încheiem pe linia de plutire. Drept pentru care, în calitatea de diriguitor al MESAGERULUI HUNEDOREAN, mulţumesc cititorilor noştri, tuturor celor care, sub o formă sau alta, ne-au sprijinit în demersul nostru de a deveni ceea ce suntem astăzi: publicaţia numărul unu a judeţului Hunedoara.
Mai avem de străbătut câteva zile până la trecerea în anul 2010. Dar noi, cei de la MESAGERUL HUNEDOREAN, am intrat de astăzi în tradiţionala şi binemeritata, vacanţă a sărbătorilor de iarnă. Ne vom reîntâlni cu dumneavoastră în 5 ianuarie 2010. Până atunci însă, urăm cititorilor noştri, oriunde s-ar afla ei, să aibă parte de un Nou An îmbelşugat, liniştit şi fericit.

Încheiam editorialul din numărul precedent cu afirmaţia că din cel de-al IV-lea Guvern Boc vor face parte, în mod obligatoriu, Vasile Blaga, Adriean Videanu, Elena Udrea şi Radu Berceanu, adică cei patru oameni ai preşedintelui. Şi, după cum se vede treaba, nu m-am înşelat.
N-am avea nimic cu cei patru membri ai noului guvern pedelisto-udemerist, dacă ei ar fi dovedit până acum că sunt nişte miniştri care au înregistrat, nu performanţe, ci măcar niscaiva rezultate bune în timpul precedentelor mandate. Cu excepţia lui Vasile Blaga, care a mai făcut câte ceva, atât la Interne, cât şi la Dezvoltare, ceilalţi trei nu au dovedit mai nimic. Mă întreb, ce merite are Elena Udrea, în afară de faptul că pare a fi febleţea preşedintelui, ca să fie numită ministru al Dezvoltării şi Turismului? Ce a realizat ea ca ministru al Turismului în celelalte două Guverne Boc, în afară de faptul că şi-a expus toaletele pe la diverse evenimente şi este acuzată de comisia parlamentară că a „sifonat” banii publici pentru campania electorală a partidului? Dar Radu Berceanu  ce a realizat în cele două sau chiar trei  mandate de ministru al Transporturilor pe care le-a deţinut până acum? Absolut nimic! Se ştie care este situaţia infrastructurii rutiere şi feroviare din ţară. Desigur, nu este singurul vinovat de această stare deplorabilă a drumurilor şi căilor ferate, dar la fel ca şi ceilalţi şefi de la transporturi, nici el n-a făcut nimic pentru îmbunătăţirea situaţiei în acest important domeniu. Cât despre Adriean Videanu, ce să mai spunem? Câte a realizat ca primar al Capitalei, tot atâtea a realizat şi ca ministru al Economiei. 
Despre ceilalţi miniştri ai Cabinetului Boc IV, prea multe nu am ce spune. Despre unii dintre ei, cum ar fi Sebastian Vlădescu, de la Finanţe, Mihai Şeitan, de la Ministerul Muncii, Cătălin Predoiu, de la Justiţie, se ştie că sunt specialişti cu experienţă în domeniu. Pe ceilalţi nu-i ştiu, numele lor mie nu-mi spune nimic. Asta nu înseamnă că nu ar putea fi şi ei buni profesionişti, oameni care şi-ar putea duce cu succes la îndeplinire mandatele de ministru. Şi aici mă refer inclusiv la cei trei miniştri de la UDMR.
Nu pot încheia acest comentariu, fără să amintesc de doi dintre miniştrii Cabinetului Boc IV. Este vorba de „independentul” Gabriel Oprea, care a primit portofoliul Apărării Naţionale şi de Theodor Baconschi, ambasador al României la Paris, care a fost uns în ultima clipă ministru de Externe. Asta, în dauna celui care fusese nominalizat iniţial, diplomatul Bogdan  Aurescu, omul căruia toată lumea îi recunoaşte meritele, experienţa şi calităţile de diplomat, care-l făceau ca prim favorit pentru postul de şef al diplomaţiei româneşti.       
Este clar că în titularizarea celor doi pe posturile amintite, ultimul cuvânt l-a avut preşedintele Băsescu. De ce Baconschi şi nu Aurescu? Pentru că primul trebuia răsplătit pentru modul în care s-a descurcat la Paris, în turul doi al scrutinului prezidenţial, aducându-i preşedintelui Băsescu câteva mii de voturi. Iar „independentul” Oprea trebuia şi el răsplătit pentru serviciile aduse PDL şi preşedintelui, după dezertarea sa din rândurile social-democraţilor.
Aşa stând lucrurile cu noul guvern, n-avem decât să-i urăm succes şi să sperăm că premierul Boc şi miniştrii săi vor reuşi să scoată ţara din criză.

Deci, premierul desemnat ieri de preşedintele Băsescu este Emil Boc. Referitor la această nominalizare ar fi mai multe de spus. Un lucru ni se pare însă că trebuie reţinut: cu această nominalizare, Traian Băsescu dovedeşte că rămâne consecvent în a spune astăzi una şi a face exact invers a doua zi. 
După ce s-a văzut cu sacii în căruţă, preşedintele a ieşit la televizor şi a vorbit de conciliere naţională, afirmând că, dată fiind perioada extrem de grea care urmează, ar vrea un guvern care să aibă o susţinere solidă în parlament, format din miniştri capabili să rezolve numeroasele probleme cu care se confruntă ţara. În discuţiile pe care le-a avut cu partidele, miercuri după-amiază, preşedintele Băsescu – după ce a precizat să audă tot leatul că el nu mai are proiecte şi ambiţii politice, ci se gândeşte doar la binele ţării şi al românilor – a dat de înţeles că este dispus să facă orice, pentru a crea un guvern solid de dreapta sau, de ce nu?, chiar de uniune naţională. Frumos spus. Dacă mai vărsa şi o lacrimă, chiar că-l credeam pe domnul preşedinte. Numai că, fiind învăţaţi cu jocul lui de-a alba-neagra, am fost siguri că nimic din ce a vrut Traian Băsescu să ne facă să credem nu se va întâmpla. Că, de fapt, lucrurile erau stabilite de mult în privinţa premierului şi a guvernului, consultările cu partidele fiind un fel de teatru pentru aburit prostimea. Aşa că, ieri dimineaţa, când preşedintele Băsescu a anunţat nominalizarea lui Emil Boc ca prim-ministru, acest lucru n-a constituit nici o surpriză. Concluzia? Traian Băsescu ne-a dovedit că nici nu-i trece prin gând să-şi schimbe stilul de lucru cu partidele, cu parlamentul şi cu guvernul. Este clar că nu putea risca să nominalizeze un premier independent, cu personalitate, de care, la o adică, nu putea să se descotorosească. El are nevoie de un premier obedient, care să nu mişte în front şi să nu-i iasă din vorbă. Un premier  care să nu-i încurce nici din întâmplare ambiţiile sale de preşedinte-jucător.
În ce priveşte acest al IV-lea Guvern Boc, aflat pe cale de a se naşte, nu ne facem iluzii. Chiar dacă unii din miniştrii din precedentele  trei guverne Boc vor fi scoşi din schemă, cu siguranţă, oamenii preşedintelui – Blaga, Videanu, Berceanu şi Udrea – nu vor lipsi din acest Cabinet.

Am spus-o, nu o dată, că aceste alegeri prezidenţiale sunt foarte importante, nu doar pentru Geoană şi social-democraţii lui – care iată, au ratat şansa de a se instala la putere şi mai au de aşteptat cel puţin doi ani şi jumătate în opoziţie – ci şi pentru celelalte două partide: PDL şi PNL.
De fapt, sussemnatul continuă să creadă că în acest scrutin s-a jucat şi soarta acestor două partide. Iar acum, să mă explic de ce cred acest lucru. Dacă Mircea Geoană ieşea preşedinte şi Traian Băsescu era trimis la plimbare pe mare, iar social-democraţii făceau guvernul Johannis cu liberalii şi udemeriştii, PDL ajungea – datorită exodului fripturiştilor şi trădătorilor către PSD şi PNL, dar şi a presiunilor făcute de cei aflaţi la putere asupra primarilor  pedelişti – într-un an şi jumătate, doi ani, un partid de 5-6 la sută scor electoral. Asta, pentru că PDL este un partid fără o doctrină politică clară, foarte eterogen din punct de vedere al membrilor şi simpatizanţilor săi, un partid ajuns, oarecum artificial, la nivelul actual,  graţie preşedintelui Traian Băsescu. 
Dar cum Traian Băsescu a câştigat un nou mandat prezidenţial, situaţia descrisă mai sus este  valabilă pentru PNL. De fapt, ce opţiuni are acum PNL? Ori să intre la guvernare alături de PDL, dar fără să dea premierul, deoarece democrat-liberalii exclud categoric acest lucru. Ori să rămână în opoziţie alături de PSD. Din păcate pentru ei, nici una din aceste variante nu aduce vreun beneficiu liberalilor. Intrarea la guvernare cu PDL, pe lângă faptul că în perioada foarte grea care urmează va aduce doar ponoase PNL,   va crea posibilitatea preşedintelui Băsescu, şi nu doar lui, să repună iarăşi pe tapet problema fuziunii dintre cele două formaţiuni politice (PDL şi PNL), pentru a se crea în România un puternic partid de dreapta, care să fie o contrapondere la stânga, reprezentată de marele PSD. Şi, chiar dacă nucleul dur liberal nu va marşa la această idee, fiţi siguri că  sunt destui dintre actualii membri PNL, care vor fi de acord cu o asemenea fuziune. Prin urmare, chiar dacă după trecerea următorilor doi ani, PNL va rămâne un partid de sine stătător, datorită dezertărilor din rândurile sale, el va rămâne cu un bazin electoral de 7-8 la sută, în cel mai bun caz, de 10 la sută.
Dacă rămâne în opoziţie, PNL va ajunge tot în aceeaşi situaţie, datorită exodului spre PDL a oportuniştilor, fripturiştilor, dar şi a faptului că foarte mulţi dintre primarii liberali nu vor rezista presiunii pe care puterea o va exercita asupra lor şi vor sări, de musai ca de bună voie, în barca democrat-liberală.
De aceea, susţin că în aceste alegeri prezidenţiale, pe lângă soarta lui Traian Băsescu şi a lui Mircea Geoană, s-a decis şi soarta PNL şi a  PDL. După cum se vede, zarurile au căzut de partea PDL. Urmează să vedem ce va face în continuare Crin Antonescu, ce vor face liberalii?

După cum se prezentau lucrurile până ieri cu numărarea voturilor nule, mai mult ca sigur că onorabila Curte Constituţională nu va produce nici o surpriză şi va valida alegerile. De fapt, nici nu prea înţeleg ce au vrut să demonstreze cei nouă judecători ai CC cu această numărare a voturilor nule, fiind clar că nu aici s-a făcut diferenţa dintre cei doi candidaţi. Probabil că – dată fiind diferenţa foarte mică de scor, de sub un procent, dintre Traian Băsescu şi Mircea Geoană şi starea de nemulţumire instalată în rândul milioanelor de susţinători ai candidatului PSD, care acuzau numeroase fraude electorale – magistraţii Curţii Constituţionale şi-au spus că nu-i bine să valideze direct alegerile. Aşa că, pentru a dovedi şi faptul că nu stau ca nişte popândăi în înaltele fotolii constituţionale, şi pentru a închide gura protestatarilor, judecătorii CC au decis renumărarea voturilor nule. Care numărare, ne-am întrebat, ce ar putea să dovedească?
Însă nu despre asta mi-am propus să scriu astăzi. Ci despre tratativele care se duc în aceste zile pe faţă între unele partide, dar mai ales în subteran, între grupuri de oameni politici, de toate culorile, pentru formarea viitorului guvern. Deci, cum se prezentau lucrurile până ieri? Atât PDL, cât şi Traian Băsescu au declarat şi continuă să afirme că-i vor pe liberali alături la guvernare, prin care dreapta să conducă fără probleme ţara în următorii ani. Iniţial, Crin Antonescu a respins categoric o asemenea ipoteză. Dar, după două zile, lucrurile s-au mai schimbat şi în PNL, făcându-se auzite tot mai multe voci, care susţineau o refacere a Alianţei DA. Ca urmare, Antonescu a cerut vot de încredere în două dintre forurile de conducere a partidului, după care a făcut un pas înapoi în ce priveşte participarea la guvernare împreună cu PDL, declarând că acest lucru ar putea fi posibil, dar numai cu un prim-ministru liberal. Urmează ca în şedinţa adunării reprezentanţilor partidului să se decidă dacă liberalii vor merge alături de PDL la guvernare şi în ce condiţii. Deocamdată, ei nu mai abordează oficial această temă, până nu se face publică decizia Curţii Constituţionale.
Dacă liberalii, curtaţi intens de ambele tabere, se menţin, deocamdată, oficial pe poziţie, adică în opoziţie alături de PSD, udemeriştii n-au stat prea mult pe gânduri. Aşa cum au făcut-o de fiecare dată, repede au schimbat macazul. Au dat dracului şi majoritatea constituită în Parlament, au lăsat deoparte şi înţelegerea avută cu liberalii. Aşa că ieri, după o nouă întâlnire cu pedeliştii, Marko Bela a declarat că, deşi ar fi de dorit o coaliţie mai largă, cu participarea liberalilor,  dacă aceştia rămân în opoziţie, maghiarii vor merge la guvernare şi într-o formulă mai restrânsă, PDL-UDMR.  Mizând pe susţinerea independenţilor şi a minorităţilor naţionale, un guvern PDL-UDMR ar avea în Parlament o majoritate fragilă.
Deci, aşa cum era de aşteptat, udemeriştii s-au lipit la guvernare. Pot fi condamnaţi pentru asta? Din punctul lor de vedere, nu. Oamenii ştiu ce vor, au un obiectiv şi merg pas cu pas spre atingerea acestuia.

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt chemaţi să dea un răspuns la cererea PSD de anulare a turului doi al alegerilor prezidenţiale şi de repetare a scrutinului. În susţinerea acestei cereri, social-democraţii au depus la înalta instanţă o serie de dovezi, pe care ei le consideră incontestabile.
Între timp şi Biroul Electoral Central a trimis la Curtea Constituţională procesul verbal privind rezultatul alegerilor, document care îl atestă drept câştigător pe Traian Băsescu. Chiar dacă actul amintit n-a fost semnat de reprezentanţii PSD, PNL şi PNL din BEC, el este considerat legal din punct de vedere oficial.
Ieri dimineaţa, magistraţii asistenţi ai Curţii Constituţionale au examinat actele depuse de PSD, cu privire la fraudarea alegerilor. Surse oficiale afirmau că ieri, după-amiază, judecători CC au început discuţiile asupra contestaţiei depuse de social-democraţi. Este o misiune deloc simplă pentru cei nouă judecători constituţionali, mai ales că este pentru prima dată când CC se află în situaţia de a se pronunţa asupra unei cereri de anulare a unui scrutin. Şi nu orice scrutin, ci taman cel pentru preşedinţia ţării.
În cazul în care consideră că votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului, Curtea Constituţională poate dispune anularea alegerilor şi repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data acestei decizii. În cazul în care cei nouă magistraţi vor considera că dovezile furnizate de PSD nu sunt suficient de concludente, şi în urma primirii dosarului de la BEC, Curtea Constituţională urmează să valideze alegerile.
Aşadar, ce va decide Curtea Constituţională? Aceasta-i întrebarea pe care şi-o pune acum toată lumea. Chiar cu riscul de a fi contrazis în zilele următoare de verdictul magistraţilor constituţionali, sussemnatul afirmă că zarurile sunt aruncate. Nu se vor anula alegerile, deci Traian Băsescu va fi validat ca preşedinte al României. Dacă, totuşi, se va produce în premieră, această minune, şi peste două săptămâni, românii vor fi chemaţi, din nou, la vot, sunt la fel de sigur că tot Traian Băsescu va ieşi învingător. Şi încă la un scor mai mare. Ce mă duce la această afirmaţie? Experienţa şi, de ce nu?, nasul meu de jurnalist…

Se pare că încheierea celui de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale nu a dus şi la încheierea scandalului şi nebuniei de care am avut parte în tot acest an, dar mai ales în perioada campaniei electorale.
…Ieri, PSD a depus la Curtea Constituţională cererea de anulare a turului doi a alegerilor prezidenţiale. Vicepreşedintele PSD Dan Nica a declarat că, din verificările şi estimările PSD, voturile fraudate depăşesc 136.000, el precizând că fraudarea prezidenţialelor în turul doi, în favoarea lui Traian Băsescu, a avut un caracter naţional, sistematic şi premeditat. Reprezentanţii PSD au mai declarat că au camioane de probe în acest sens – şi din ţară şi din străinătate – care vor dovedi marea fraudă iniţiată  şi înfăptuită de Traian Băsescu şi PDL.
…Fireşte că liderii resping aceste acuzaţii, persiflându-i pe social-democraţi. Iar aseară, Emil Boc a ieşit pe posturile de televiziune, cerând partidelor politice să renunţe la „retorica electorală“ şi să permită revenirea la normalitate, arătând că alegerile prezidenţiale s-au încheiat, iar rezultatul trebuie respectat de către liderii politici.
…Între timp, în rândul liberalilor a intrat dihonia. Fostul lider liberal şi premier Călin Popescu Tăriceanu, după o discuţie telefonică cu Traian Băsescu, a ieşit luni în public, declarând că PNL ar trebui să ia în considerare intrarea la guvernare împreună cu PDL. Declaraţia sa a produs, am înţeles, oarece discuţii dure, luni seara, între el şi Crin Antonescu, care tocmai reafirmase că el, personal, şi liberalii nu vor face nici o înţelegere cu Băsescu şi ai lui. Numai că, ieri, şi alţi fruntaşi liberali s-au declarat în favoarea unei  guvernări împreună cu PDL. Ceea ce l-a obligat pe Crin Antonescu să-şi revizuiască primele declaraţii şi să admită că liberalii ar fi de acord să formeze din nou echipă la guvernare cu democrat-liberalii, doar cu condiţia ca ei să dea premierul. Asta, ca o garanţie că Traian Băsescu şi pedeliştii săi nu-i vor  înjunghia pe la spate, aşa cum au făcut-o cu toţi partenerii lor de până acum.
…Tot ieri, Marko Bela, liderul UDMR, a declarat că această formaţiune este dispusă să intre într-un guvern capabil să deruleze un program anticriză, lăsând să se înţeleagă că nu-i deranjează să meargă la guvernare doar împreună cu PDL. Nici nu ne aşteptam la altă reacţie din partea udemeriştilor, deoarece ei, cu excepţia guvernelor Boc, mai tot timpul s-au aflat la guvernare.
…Până una-alta, toată lumea aşteaptă decizia Curţii Constituţionale. Dar, între timp, în lumea politică este mare vânzoleală. Au loc întâlniri şi discuţii de taină, trădări, replieri, desfacerea de alianţe şi pregătirea unor noi coaliţii. Deci, nebunia continuă…

La această oră, lucrurile par a fi clare. Traian Băsescu a câştigat la mustaţă un nou mandat de preşedinte al României. Chiar dacă reprezentanţii PSD şi ai PNL acuză că acest al doilea tur de scrutin a fost viciat de numeroase şi evidente fraude electorale, declarând că vor contesta alegerile, nu cred că lucrurile mai pot fi întoarse.
Deci, Mircea Geoană a pierdut din nou, deşi a fost susţinut de o largă coaliţie de partide şi deşi exit-poll-urile difuzate la închiderea urnelor l-au dat câştigător. Am fost unul dintre cei care l-au votat pe Mircea Geoană, susţinându-l atât prin ceea ce am scris în ziar, cât şi în discuţiile avute cu diverse persoane. Cred şi acum că nu am greşit: Cred şi acum că Mircea Geoană – cu toate minusurile sale – ar fi fost un preşedinte mai bun pentru România decât a fost şi, probabil, va fi Traian Băsescu. Dar, spre părerea mea de rău şi, mai mult ca sigur, a celorlalţi 5.205.760 de români care l-au votat, Mircea Geoană este de acum istorie în ce priveşte alegerile prezidenţiale din acest an 2009.
Ca urmare, voi da Cezarului ce este al Cezarului şi voi respecta faptul că   românii care i-au dat votul lui Traian Băsescu au fost cu câteva zeci de mii mai mulţi decât cei care l-au votat pe contracandidatul său. Aşa că mă voi referi în continuare la învingătorul în alegerile de duminică. Ce va face în continuare Traian Băsescu? Îşi va schimba conduita de preşedinte jucător, cu tendinţe spre autoritarism, pe care a avut-o în primul său mandat? Va dovedi în continuare acelaşi caracter conflictual, care a dus în cei cinci ani de când se află la Cotroceni, la desfacerile de alianţe, la schimbările de guverne, la războiul permanent cu Parlamentul şi cu marea parte a presei? Va deveni, într-adevăr, Traian Băsescu un preşedinte al tuturor românilor, sau va fi acelaşi preşedinte care are grijă doar de camarila sa şi de partidul său? Va deveni un şef de stat respectat şi primit cu respect de omologii săi din ţările UE şi din alte mari state ale lumii, sau va fi şi în continuare ţinut în „carantină”, cum s-a întâmplat în primul său mandat?
Acestea sunt întrebările pe care majoritatea celor care nu l-au votat pe Traian Băsescu şi le pun acum. Nu ne rămâne decât să sperăm la mai bine în ceea ce priveşte viitoarea sa prestaţie în fruntea statului. Acum, că a primit şi al doilea mandat prezidenţial – ultimul la care are dreptul, potrivit legii, poate că Traian Băsescu va fi mai liniştit, mai senin. Nu-şi va mai depăşi atribuţiile conferite de Constituţie şi  va deveni un preşedinte mediator în viaţa noastră politică şi în societate. Un preşedinte care va strânge   în jurul său întreaga naţiune. Oare sperăm prea mult? Vom trăi şi vom vedea.