Potrivit surselor oficiale din PSD şi PNL, mâine după-amiază, în Sala Unirii de la Parlament, va fi semnat protocolul care pune bazele „marii alianţe” de stânga-centru-dreapta. Documentul va fi semnat de cei doi preşedinţi ai PSD şi PNL, care vor deveni co-preşedinţi ai noii structuri politice.
Este vorba, dacă încă nu v-aţi prins încă, de alianţa dintre Partidul Social Democrat şi Alianţa de Centru Dreapta, care este, la rândul ei, o mai „mică alianţă” dintre Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator. Cel mai probabil, noua alianţă se va numi Uniunea Social-Liberală.
Interesant este că, potrivit aceloraşi surse, această nouă alianţă, pe care o tot clocesc şi o răsclocesc de ceva vreme cei doi tineri lideri ai PSD şi PNL, nu va avea organisme comune de conducere, activitatea politică urmând să fie gestionată doar de cei doi co-preşedinţi, Victor Ponta şi Crin Antonescu. Mai trebuie remarcat faptul că protocolul comun conţine principiile după care se vor stabili candidaturile comune la alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale, dar şi mandatele într-un eventual guvern comun.
Aşadar, iată că, aşa cum şi-au propus, şi chiar mai repede decât probabil s-au aşteptat preşedintele Băsescu, Boc şi democrat-liberalii, sau analiştii politici, cei doi tineri lideri ai PSD şi PNL au reuşit să formeze această alianţă. Au reuşit treacă peste orgoliile personale, peste divergenţele de natură doctrinară, peste divergenţele rezultate din interesele şi opiniile membrilor staf-urilor de conducere din cele două partide, şi să formeze o uniune politică al cărei declarat scop este scoaterea de la guvernare a Cabinetului Boc şi chiar a preşedintelui Băsescu de la Cotroceni.
Dacă vor şi reuşi să facă acest lucru pe parcursul acestui an, aşa cum şi-au propus, sau măcar la alegerile din 2012, rămâne de văzut. Sunt destul de numeroşi – chiar şi în interiorul PSD şi PNL – cei care nu dau mari şanse acestei uniuni politice să funcţioneze, aşa cum a fost ea gândită de artizanii ei, considerând-o un fel de struţo-cămilă. „Stai să vezi când începe împărţirea ciolanului. Mai întâi la locale, când se vor decide candidaturile pentru primari, preşedinţi de consilii judeţene şi consilieri. Apoi la parlamentare, când se vor nominaliza candidaţii pentru Senat şi Cameră. Atunci să vezi ce se va alege din această alianţă”, îmi spunea un democrat-liberal, încrezător în steaua lui Traian Băsescu, a lui Boc şi a blondei Udrea.
Ce se va întâmpla în viitor cu această nouă structură politică, creată în principal prin voinţa şi ambiţiile celor doi tineri lideri politici, Antonescu şi Ponta? Lideri care, după accederea în fruntea partidului, au reuşit nu doar să se impună în faţa greilor din formaţiunile lor, dar şi să conducă partidul cu mână forte. Cum am mai spus, vom trăi şi vom vedea. Deocamdată, meritul celor doi este că au reuşit să formeze această uniune politică. Cum vor acţiona în continuare, cum vor reuşi să rezolve sau să treacă peste toate divergenţele ce vor apare în interiorul propriilor partide, dar şi între cele trei formaţiuni politice, rămâne de văzut. Să aşteptăm, deci…

Chiar dacă unii îl consideră prea dur, supratitlul acestui comentariu mi s-a părut cel mai potrivit pentru toate gafele şi prostiile pe care le-a făcut actualul guvern de când se află la cârma ţării. Şi sunt numeroase, n-are rost să le amintesc aici, deoarece ele sunt cunoscute de cititori. Mă voi referi doar la ultima tâmpenie pe care este pe cale să o pună în operă Guvernul Boc: desfiinţarea a 182 de unităţi sanitare – spitale, sanatorii, clinici, unele urmând a fi transformate în secţii exterioare ale unor spitale mai mari, iar altele în cămine pentru bătrâni.
Aparent, dacă ne luăm după declaraţiile guvernanţilor, ai putea crede că măsura este necesară şi salutară. Este vorba, susţin cei din guvern, prin vocea ministrului Sănătăţii, de acele unităţi sanitare care nu se pot susţine din punct de vedere financiar şi care nici nu-şi justifică eficienţa din punct de vedere medical. Mai exact, după datele făcute publice pe site-ul Ministerului Sănătăţii, în situaţia amintită s-ar afla 182 de unităţi sanitare cu paturi, dintre care 111 urmează să fie transformate în secţii exterioare, iar 71 în cămine de bătrâni. În ce priveşte căminele de bătrâni, guvernanţii susţin că este vorba de un program de interes naţional – intitulat „Dezvoltarea reţelei de cămine pentru persoanele vârstnice“ – iniţiat de stat, fără implicarea autorităţilor locale şi a ONG-urilor, şi finanţat în totalitate din bugetul de stat, care urmează să fie finalizat până la finele anului 2013.
Foarte frumos şi promiţător arată acest proiect, din punct de vedere teoretic. Dar ştiţi cum vine vorba, teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Şi, ca să dovedim că această ultimă găselniţă a guvernului portocaliu, denumită reorganizarea sistemului sanitar, este o mare prostie, vom da doar exemplul spitalului din Haţeg, care este propus să devină cămin de bătrâni. Nu este vorba aici de patriotism local, nu este vorba nici de a-i cânta în strună primarului Nicolae Timiş sau preşedintelui Consiliului Judeţean, Mircea Ioan Moloţ, care susţin că spitalul din Haţeg nu poate fi desfiinţat din motive absolut obiective. Trecem şi peste faptul că acest spital asigură asistenţa sanitară întregii populaţii din Ţara Haţegului şi nu numai, că este unul din cele mai bine dotate din punct de vedere al aparaturii medicale, că are secţiile necesare unui spital general, cu medici primari şi specialişti de primă mână, că numai în anul trecut, în acest spital au fost trataţi peste 50.000 de pacienţi. Dar nu putem trece peste marea tâmpenie ca respectivul spital să fie transformat în cămin de bătrâni.
Pentru orice om care ştie cât de cât ce condiţii trebuie să îndeplinească, cum trebuie să arate, unde trebuie situat un cămin de bătrâni, este clar că nu în ditamai clădirea cu şapte etaje, aflată în centru oraşului. Mai mult, aceste cămine destinate persoanelor vârstnice nu este deloc indicat să găzduiască mai mult de 30-40 de locatari, nu câteva sute de persoane în cazul de faţă. De regulă, ele funcţionează în zone mai retrase, liniştite şi nu este deloc recomandat să aibă mai mult de un etaj. Şi ar mai fi multe de spus despre cum trebuie să fie aceste cămine destinate persoanelor vârstnice. Aşa că, oricum ai lua-o, spitalul din Haţeg nu îndeplineşte nici un criteriu pentru a fi transformat în azil de bătrâni. Iar cine a decis acest lucru ori habar n-are ce înseamnă un cămin de bătrâni, ori este rău intenţionat.

La mulţi ani, de la mesagerii voştri!

Suntem în Ajun de Crăciun, iar peste o săptămână, intrăm într-un nou an. Cum MESAGERUL HUNEDOREAN are astăzi ultima sa apariţie pe 2010, urmând să revină în casele dumneavoastră din 4 ianuarie 2011, putem spune că, într-un fel, noi ne-am cam încheiat conturile cu acest an. Chiar putem trage o concluzie despre ce a însemnat anul 2010 pentru noi, cei care ne-am asumat rolul de mesageri, ce încercăm să vă informăm zilnic prin paginile ziarului şi prin ediţiile sale on-line, în primul rând, cu „tot ce mişcă” în judeţul Hunedoara, dar şi cu cele mai interesante lucruri înregistrate la nivel naţional şi în lume.

Cum am caracteriza anul pe care ne pregătim să-l încheiem? Din punctul nostru de vedere, 2010 a fost anul cel mai greu din cei 20 pe care i-am parcurs noi, românii, din 1990 încoace. A fost dificil nu doar din cauza crizei economice pe care o simţim încă din plin, ci şi din cauza dezamăgirilor provocate de clasa noastră politică, de cei pe care i-am ales să ne conducă destinele. Care nu doar că se dovedesc incompetenţi să scoată ţara din marasmul economico-financiar în care se zbate, dar – începând cu preşedintele ţării, continuând cu premierul şi miniştrii săi, cu cei aflaţi în parlament şi terminând cu cei care ne conduc pe plan local – ne-au dat şi în acest an nenumărate dovezi ale ipocriziei politice, dovezi că, odată ajunşi pe un fotoliu la un nivel sau altul, nu-şi mai văd decât de propriul lor interes. A fost anul în care cel care scrie aceste rânduri a spus-o public pentru prima oară în viaţa sa, cu regret, este drept, că se simte tot mai inconfortabil în pielea de român, declaraţie care i-a deranjat pe unii dintre cititori.

Deci, ca să nu mai lungim pelteaua, este clar că anul 2010, cu tot ce ne-a adus el nouă, celor care trăim pe plaiurile mioritice, n-a fost bun pentru români şi pentru România. Iar povestea cu Spaţiul Schengen vine să pună capac la toate dezamăgirile noastre. Ce aşteptăm de la anul 2011? Ca tot omul, să ne fie mai bine! Şi, cum am putea încheia acest editorial, decât să vă urăm tuturor cititorilor noştri, Sărbători fericite şi La Mulţi Ani!

În episodul de astăzi al analizei asupra candidaţilor înscrişi în cursa electorală pentru locul de deputat în Colegiul nr. 3 Haţeg, mă voi referi la reprezentanta Partidului Naţional Liberal, fostul ministru al Muncii, Mariana Câmpeanu.
Am precizat de la început că Mariana Câmpeanu, candidata PNL în aceste alegeri parţiale, este unul dintre cei patru competitori care pot câştiga bătălia electorală. Atuurile ei faţă de ceilalţi contracandidaţi sunt excelenta sa pregătire profesională, experienţa politică, dar şi cea din administraţie. Nimeni nu poate contesta prestaţia Marianei Câmpeanu ca ministru al Muncii, în Guvernul Tăriceanu. Şi ca să fiu sincer până la capăt, opinia mea este că a fost unul dintre cei mai buni miniştri din acel guvern. Deci, cred că ar fi un bun parlamentar din punct de vedere al contribuţiei pe care şi-ar putea-o aduce, în comisii şi în plen, la realizarea şi adoptarea legilor, îndeosebi a celor din domeniul său de activitate. Un alt avantaj al Marianei Câmpeanu rezidă din faptul că Ţara Haţegului (dar şi zona Călanului) este considerată un fief liberal. Şi normal ar fi ca toţi membrii şi simpatizanţii PNL să-l voteze pe candidatul acestui partid.
Ar fi frumos să fie aşa, dar din păcate pentru ea, în actualele condiţii, când gâlceava dintre liberalii hunedoreni este în toi, şansele acesteia să profite de voturile simpatizanţilor liberali şi chiar a unora din membrii acestui partid s-au diminuat. Reamintim doar că din această cauză – a gâlcevei prelungite dintre liberalii hunedoreni şi a faptului că actuala conducere a organizaţiei judeţene a PNL, dar şi cea de la centru, au decis să meargă pe mâna Marianei Câmpeanu la alegerile de la Haţeg, în dauna unui candidat local – PNL Hunedoara a pierdut doi importanţi membri, pe primarul Haţegului, Nicolae Timiş, şi pe cel al comunei Baru, Daniel Răducanu. Doi oameni care de ani buni îşi desfăşoară cu succes activitatea politică şi administrativă în Ţara Haţegului. Şi care, culmea, au devenit adversarii candidatei liberale în această bătălie electorală.
Cred însă că principalul dezavantaj al Marianei Câmpeanu faţă de adversarii săi nu pleacă de la faptul că o parte dintre voturile liberalilor se vor duce la Timiş şi la Răducanu, ci din realitatea că ea nu este om al locului. Iar de când cu alegerile uninominale – aşa „şchioape” cum sunt ele – electoratul preferă să pună ştampila pe un om de-al locului, cu gândul că acela oricum are mai mare interes să lucreze în Parlament pentru zona din care provine şi, în plus, îl întâlneşte mai des pe acasă, decât pe cel care locuieşte în Capitală.
Ca să închei, totuşi, într-o notă optimistă pentru distinsa candidată liberală, voi spune doar atât: curaj, doamnă, că niciodată nu se ştie de unde sare iepurele!

Subliniam în primul episod al acestei analize că, în opinia sussemnatului, din cei opt competitori în întrecerea electorală pentru postul de deputat în Colegiul nr. 3 Haţeg, doar patru se vor bate, aproape de la egal la egal şi cu şanse reale de a ieşi învingători în scrutinul din 5 decembrie.
Despre doi dintre candidaţi – foştii liberali Nicolae Timiş şi Daniel Răducanu – mi-am exprimat opiniile în episoadele precedente, aşa că astăzi voi încerca să evaluez şansele unui alt important competitor. De fapt, este vorba de o candidată, Liliana Ţolaş, cea care reprezintă PSD în această bătălie electorală.
Deci, care ar fi şansele social-democratei Liliana Ţolaş să iasă învingătoare în alegerile din colegiul amintit? Cred că la fel de mari ca şi ale primilor doi candidaţi, de care am făcut vorbire până acum. Şi când afirm aceasta, nu mă gândesc doar la faptul că Liliana Ţolaş, persoană cu vechi state de serviciu în rândul social-democraţilor, este foarte cunoscută în judeţ, şi mai cu seamă în Ţinutul Pădurenilor, inclus şi el în acest colegiu electoral. Ci şi la ambiţia ei şi la capacitatea de a face faţă cu brio unei asemenea campanii electorale. Totuşi, îndrăznesc să afirm că atuurile Lilianei Ţolaş în această bătălie electorală sunt două, mari şi late. Primul ei avantaj constă în forţa pe care i-o dă partidul. Afirma, deunăzi, unul dintre liderii judeţeni ai PSD că, dacă social-democraţii ar reuşi să convingă doar 70 la sută dintre membrii şi simpatizanţii PSD din acest colegiu electoral să meargă la urne şi să voteze candidatul partidului, Liliana Ţolaş ar câştiga detaşat alegerile. Şi, sunt convins că omul avea dreptate.
Un al doilea avantaj al candidatei social-democrate în aceste alegeri rezidă din faptul că liberalii, până mai ieri foarte puternici în Ţara Haţegului, au făcut ce au făcut şi au reuşit în final să bage în luptă trei candidaţi. Este vorba, reamintesc, de Mariana Câmpeanu, candidata PNL, de independentul Nicolae Timiş, primarul Haţegului, până cu câteva zile în urmă liberal de frunte şi de Daniel Răducanu, şi el liberal de frunte din zonă, care a demisionat din partid şi din conducerea Primăriei Baru, pentru a-i reprezenta pe democrat-liberali în aceste alegeri. Şi ştiţi cum se zice: când doi se bat, al treilea câştigă. Iar în cazul de faţă, când voturile liberale se împart la trei, are foarte mari şanse să iasă câştigător al patrulea candidat, adică taman Liliana Ţolaş.
În episodul de mâine, vom continua această analiză cu reprezentanta PNL, fostul ministru Mariana Câmpeanu şi, dacă spaţiul ne permite, vom încerca să comentăm şi despre şansele unora dintre cei trecuţi la categoria outsideri.

Afirmam, ieri, în prima parte a analizei referitoare la bătălia pentru funcţia de deputat în Colegiul Haţeg, că din cei opt candidaţi, doar patru au şanse reale să câştige această competiţie electorală, patru putând fi catalogaţi drept outsideri. Nu-i mai amintesc aici, deoarece am făcut-o în episodul de ieri al comentariului, în care mi-am prezentat şi opinia despre Nicolae Timiş, primarul oraşului Haţeg, cel acreditat, conform sondajelor, cu cele mai mari şanse să câştige alegerile din 5 decembrie, el păstrând, în acest fel, în familie, locul de deputat de Haţeg, vacantat prin decesul fratelui său.
De bună seamă, un alt candidat foarte puternic este Daniel Răducanu, reprezentantul PDL la aceste alegeri parţiale. Fost liberal de frunte al judeţului,  el şi-a dat demisia din PNL şi, automat, din funcţia de primar al comunei Baru,  trecând în corabia democrat-liberală, pentru a putea candida la postul de deputat de Haţeg. Daniel Răducanu a făcut această mişcare după ce liberalii  din conducerea judeţului au refuzat – la fel cum au făcut-o şi cu primarul Nicolae Timiş – să-l nominalizeze drept candidatul lor la aceste alegeri.
Nu vrem să comentăm acum despre modul în care au gândit conducerea liberală a judeţului şi cea de la centru candidaturile pentru aceste alegeri, dar un lucru este cert: liberalii hunedoreni au pierdut doi primari puternici, cu mare influenţă în zonă, care au adus şi vor mai aduce multe voturi în respectivul colegiu electoral.
După cum văd eu lucrurile până acum, cred că nu mă hazardez când afirm că bătălia pentru Colegiul Haţeg se va da între independentul, fost liberal,  Nicolae Timiş şi celălalt fost liberal, Daniel Răducanu, candidatul PDL. Punând în balanţă mai multe lucruri, am putea spune că şansele celor doi sunt aproximativ egale, deşi despre primarul Haţegului afirmam ieri că pleacă în această cursă electorală din pole position. Chiar dacă nu este atât de cunoscut ca primarul Haţegului, nefiind nici pe departe atât de mediatizat ca acesta, Daniel Răducanu are şi el foarte multă experienţă politică, este şi el un bun organizator, un om care are şi experienţa oratoriei, pricepându-se cum să le vorbească oamenilor pentru a le atinge  coarda sensibilă. În plus faţă de Nicolae Timiş, are în spate un partid puternic. Un partid care, chiar dacă a cam scăzut în ochii electoratului, fiind totuşi la guvernare, are posibilitatea să mobilizeze în această campanie electorală importante resurse financiare, logistice şi de altă natură, menite a-i convinge pe alegători să-l voteze pe candidatul său.
În episodul de mâine, vom căuta să vedem cum stau şi alţi candidaţi, din cei opt care aspiră să ajungă în fotoliul de deputat în Colegiul Haţeg.

La finele săptămânii trecute, a început oficial – pentru că neoficial a început mult mai devreme! – bătălia electorală pentru postul de deputat în Colegiul electoral nr. 3 Haţeg, post rămas vacant după decesul regretatului parlamentar Ioan Timiş.
Acum, când s-a intrat în linie dreaptă, să vedem care ar fi şansele celor opt competitori rămaşi în cursă, după ce Mihail Rudeanu, independentul susţinut de PUNR, a fost eliminat de Biroul Electoral Judeţean, pe motiv de nereguli la listele de semnături. Şi între cine se va da, de fapt, adevărata bătălie în aceste alegeri parţiale.
Din cei opt candidaţi rămaşi în cursă, şase reprezintă şi sunt susţinuţi de partide politice, iar doi sunt independenţi. Aşa stând lucrurile, mulţi ar fi tentaţi să creadă că în acest scrutin, apartenenţa la un partid sau altul are mai puţină importanţă, deoarece alegătorii se vor orienta după OMUL înscris pe buletinul de vot, după percepţia lui faţă de un candidat sau altul, nu după sigla partidului. Totuşi, am convingerea că nu este chiar aşa şi că partidele joacă un rol important în campaniile electorale şi în susţinerea unui candidat. N-o să mă apuc acum să aduc argumentele care să-mi susţină această afirmaţie, deoarece sunt convins că toţi cei care citesc comentariul de faţă ştiu exact la ce mă refer. Prin urmare, cred că nu greşesc când afirm că bătălia electorală adevărată se va da între patru candidaţi. Este vorba de independentul Nicolae Timiş, de reprezentantul PDL, Daniel Răducanu, de reprezentanta PSD, Liliana Ţolaş şi de cea a PNL, Mariana Câmpeanu. Să mă ierte ceilalţi patru candidaţi – adică Emil Danci (PNŢCD), Bela Fulop (UDMR), Mircea Părăian (PNG-CD) şi independentul Remus Cernea – pentru faptul că nu-i acreditez cu şanse în această competiţie electorală, dar chiar nu cred că pot să-şi depăşească statutul de outsider şi să producă vreo surpriză de proporţii. Afirm aceasta, deoarece, pe de-o parte, cunosc mentalitatea alegătorului de la noi şi, pe de alta, ştiu şi cum funcţionează „maşina de campanie electorală” a partidelor mari. Dacă rezultatele votului mă vor contrazice, atunci cu atât mai mult, cel care va produce surpriza merită felicitat.
Dacă este să mă refer strict la situaţia relevată în acest moment de sondajele de opinie, pot spune că primarul Haţegului, Nicolae Timiş, porneşte din pole position, ca să folosesc o expresie din circuitele automobilistice. Şi cred cu adevărat că Nicolae Timiş este unul dintre candidaţii cu şanse reale la ocuparea funcţiei rămase vacante prin decesul fratelui său. De ce? Omul are destulă experienţă politică, este un bun organizator în asemenea situaţii, are o mare putere de muncă, multe realizări notabile în ce priveşte dezvoltarea şi modernizarea oraşului Haţeg şi comunelor aparţinătoare. Ar mai fi şi altele, dar mă opresc aici. În plus, victoria obţinută în bătălia cu liberalii săi, care au încercat să-l scoată din cursă, i-a dat atât încrederea în şansa sa, cât şi avântul, ambele necesare, într-o asemenea bătălie electorală.
Totuşi, asta nu înseamnă că actualul primar al Haţegului va defila în această bătălie electorală, câştigând-o „en fanfare”. Dimpotrivă, el are trei adversari foarte puternici, care sunt sprijiniţi din punct de vedere financiar, logistic şi propagandistic de partidele lor. Oricare dintre ei poate răsturna pronosticurile, ieşind învingător.
În episodul de mâine, voi încerca să evidenţiez şansele celorlalţi candidaţi de a câştiga bătălia electorală pentru Colegiul Haţeg.

Ieri, senatorul PNL Puiu Haşotti, unul din liderii marcanţi ai liberalilor şi, oricum, una dintre vocile autorizate ale partidului, a evidenţiat principalele cauze ale actualei crize politice din România. Noi ne vom opri acum doar la una din problemele abordate în public de către parlamentarul amintit.
El a declarat că minorităţile naţionale (altele decât cea maghiară – n.n.) au o reprezentare prea mare în Parlament, iar deputaţii din grupul minorităţilor naţionale, ajunşi în forul legislativ în urma unor voturi mai puţine chiar decât cele necesare pentru alegerea unui consilier judeţean, sunt de fapt masă de manevră a puterii. Ca să dea un exemplu elocvent din punctul său de vedere, liberalul a precizat că recenta moţiune de cenzură împotriva Guvernului Boc n-a fost adoptată, datorită celor 18 deputaţi minoritari, care au votat împotriva acesteia. Ca urmare, a declarat senatorul liberal, este necesară schimbarea legii electorale, în care minorităţile să fie reprezentate, dar alegerea acestora să se facă după alte criterii, nu ca până acum.
De fapt, senatorul Haşotti nu este primul liberal care lansează ideea modificării legii electorale în ce priveşte alegerea reprezentanţilor minorităţilor în parlament. Şi alţi lideri liberali, dar şi unii social-democraţi, dacă bine ţinem minte, au vorbit despre această necesitate. Acestea fiind zise, întrebarea este de unde până unde li s-a pus pata celor din opoziţie pe minoritari. Păi, vă spunem noi de unde. Din faptul că, de regulă, reprezentanţii minorităţilor votează cu puterea. Şi atunci când eşti în opoziţie şi vezi că pierzi la mustaţă o acţiune din parlament împotriva celor de la putere, pentru că minoritarii au votat cu majoritatea, normal că te simţi ca dracul. Numai că reprezentanţii partidelor aflate acum în opoziţie uită că şi ei, când s-au aflat la putere, au fost ajutaţi de deputaţii minorităţilor. De fapt, „vinovaţi” de posibilitatea ca reprezentanţii minorităţilor să intre în parlament cu un număr de 2.400-2.500 de voturi – şi acelea culese din întreaga ţară, nu dintr-un colegiu sau măcar circumscripţie electorală – sunt social-democraţii. Pe vremea când partidul era condus de Ion Iliescu, iar maestrul combinaţiilor era Viorel Hrebenciuc, opoziţia de dreapta fiind în ofensivă puternică, aceştia au scos iute-iute din căciulă problema reprezentativităţii minorităţilor, asigurându-şi în Camera Deputaţilor acest număr de voturi-tampon.
În concluzie, au sau n-au liberalii dreptate să ceară schimbarea legii electorale în privinţa minoritarilor? Părerea sussemnatului este că au dreptate. Nu spun că minoritarii n-ar trebui reprezentaţi în parlament. Dar accesul în forul legislativ suprem să se facă după criterii mai apropiate de realitatea existentă în ţară şi mai echitabile în comparaţie cu accesul celorlalţi parlamentari.

Astăzi, când aceste rânduri ajung sub ochii cititorilor, Adrian Păunescu este deja sub pământ, în locul unde-şi va dormi somnul de veci.  
Vâzând cum acum, după ce a trecut în nefiinţă, poetului îi este recunoscut statutul de mare personalitate a culturii române, de mare şi prolific poet şi jurnalist, de mare patriot, chiar de om politic, fiind elogiat şi plâns de toată lumea, nu pot să nu mă gândesc la faptul că noi, românii parcă suntem blestemaţi. Nu ne recunoaştem geniile, marii oameni zămisliţi din rândul naţiei noastre, decât după moartea lor. Aşa s-a întâmplat cu Eminescu, poetul nepereche al neamului românesc, cu mulţi, mulţi alţi oameni mari pe care i-a dat de-a lungul veacurilor acest popor.
Am avut privilegiul să-l cunosc personal pe Adrian Păunescu. Dar mai întâi l-am cunoscut ca poet, ca jurnalist, citindu-i poeziile şi articolele. Apoi, l-am cunoscut la Cenaclul Flacăra. Pe stadionul de sub poalele Cetăţii, la prima descindere a cenaclului în Deva. Am fost atunci – la fel ca miile de oamenii  care au umplut stadionul, cântând şi recitând, timp de aproape opt ore, împreună cu cei de pe scenă – de-a dreptul vrăjit de ceea ce se petrecea acolo. Am mai fost, după o vreme la un alt spectacol al Cenaclului Flacăra în Deva, la sala sporturilor. Vă spun sincer, nu mi-a mai plăcut, ceva se schimbase. Păunescu nu mai era cel de la începuturile cenaclului, mi s-a părut mai arogant, mult mai plin de el şi pornit în a face un fel de militărie cu miile de tineri veniţi la spectacol. Mai mult, am simţit că în spectacolul, condus  energic de pe scenă de poet, îşi făcuse loc parşiv izul propagandei comuniste, cu trimiteri mai mult sau mai puţin directe la marele cârmaci al ţării şi poporului, Ceauşescu. De atunci, n-am mai urmărit nici un spectacol al cenaclului Flacăra, nici pe viu, nici la televizor.
În schimb, l-am citit şi l-am apreciat mereu pe poetul Adrian Păunescu. Pe bardul de la Bârca, aşa cum i se mai spunea într-o vreme. Multe din volumele sale, şi din cele editate în perioada comunistă şi din cele publicate după 1990, îşi au locul şi azi în biblioteca mea. Şi mai cred că poezia sa de dragoste şi cea socială ilustrează cel mai bine talentul, dar mai ales, sufletul poetului Adrian Păunescu.
Spuneam că am avut privilegiul să-l cunosc personal pe poet. Iar cele câteva ocazii în care am avut prilejul să conversez cu poetul, mi-au întărit în minte ceea ce, de fapt, ştiam: puternica sa personalitate, cultura vastă, ascuţimea spiritului. Şi m-au făcut să mă simt bine, poate chiar mândru, că fac şi eu parte din această generaţie a lui Adrian Păunescu. O generaţie care a dat României numeroase valori, în toate domeniile. Valori care, după cum se vede, şi din păcate, au început să plece, rând pe rând, în eternitate.
Ca orice om, Adrian Păunescu avea şi păcate. Unele din păcatele sale erau cunoscute. Pe altele şi le-a recunoscut în mod public poetul. Dar toate păcatele sale, asumate sau nu de poet, n-au reuşit până acum şi, cu atît mai mult, nu vor reuşi să-i ştirbescă, nici de aici înainte, corola de bard naţional, de personalitate polivalentă a culturii româneşti, de iubitor neostoit al neamului şi al ţării sale.

Sâmbătă s-au desfăşurat lucrările Congresului al V-lea al Partidului România Mare, eveniment politic foarte puţin mediatizat. Ca urmare, congresul peremiştilor a trecut aproape neobservat de opinia publică, chiar dacă au apărut câteva informaţii pe fluxurile agenţiilor de ştiri sau, pe ici-pe colo, prin presa scrisă sau cea audio-tv.
Nici noi nu ne-am fi aplecat asupra acestui subiect, dacă erau alte „cestiuni mai importante” la ordinea zilei. Dar cum bătălia dintre opoziţia de stânga-dreapta şi cei de la putere s-a dezumflat ca o băşică spartă – asta, chiar dacă social-democraţii şi liberalii ameninţă cu o nouă moţiune, în al cărei succes nici ei nu cred – ne-am gândit că ar fi bine să vedem ce s-a mai întâmplat prin partidul tribunului.
Deci, să vedem ce ar fi de subliniat în urma desfăşurării congresului PRM? Nu faptul că C.V. Tudor a fost reales în fruntea partidului, el fiind de altfel unicul candidat la preşedinţia formaţiunii respective ar fi de remarcat. De acest lucru, suntem siguri, nu se îndoia nimeni. Ci faptul că, din cele 1.180 de voturi valabil exprimate, doar 1.050 au fost favorabile lui Vadim Tudor, 130 de voturi fiindu-i potrivnice. Mirarea-i cum de s-au încumetat cei 130 de delegaţi la congres să taie peste numele tribunului? Să fie aceste 130 de buletine contra lui Vadim un prim semnal că lucrurile în PRM încep să se schimbe şi până la următorul congres de alegeri ele să evolueze în aşa măsură, încât fondatorul PRM să fie debarcat de la cârma partidului şi trimis la pensie? Nu-i credem pe cei care populează – cel puţin la această dată! – Partidul România Mare, în stare să-l răstoarne pe C.V. Tudor de la conducerea acestei formaţiuni politice. Dar nici nu credem că voturile împotrivă au fost o şmecherie a tribunului, ca să arate că în partidul său este democraţie. Suntem convinşi că toţi cei care au spus veto, pur şi simplu au vrut să se răcorească, nemulţumiţi de situaţia în care se află partidul şi de modul cum este el condus de „el lidero maximo”.
Ce ar mai fi de remarcat? Faptul că în conducerea executivă a partidului au intrat prea puţine nume noi, venite de eşalonul doi, majoritatea vicepreşedinţilor şi secretarilor executivi păstrându-şi poziţiile. Trebuie, totuşi, să subliniem că printre puţinele personaje nou intrate în conducerea executivă a PRM se află şi conjudeţeanul nostru Costel Avram, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara. Ceea ce înseamnă că C.V. Tudor l-a iertat definitiv după figura pe care i-a făcut-o cu ceva ani în urmă, când a demisionat din PRM şi a trecut la PSD.
De asemenea, este de reţinut declaraţia făcută de Vadim Tudor la congres, cum că PRM va colabora cu PSD, „pentru a împiedica o fraudă electorală viitoare”, dar şi ideea ca PRM şi PNG-ul lui Gigi Becali să meargă pe liste comune la alegeri, pentru a atrage un număr mai mare de voturi. În legătură cu această ultimă idee, se vede treaba că lui Vadim Tudor i-a intrat în cap că Gigi Becali îi poartă noroc, după ce, graţie voturilor aduse de suporterii stelişti din toată ţara, cei doi au ajuns parlamentari europeni.

Aşa cum, de fapt, am bănuit şi am şi afirmat în editorialul precedent, moţiunea de cenzură nu a trecut în Parlament. Cu toată mobilizarea de forţe a celor trei partide din opoziţie – PSD, PNL şi PC – şi cu toată presiunea făcută în stradă de zecile de mii de oameni aduşi în Capitală de sindicate, Guvernul Boc, susţinut de PDL, UDMR, UNPR şi de reprezentanţii minorităţilor, a reuşit să rămână la putere.
Cum spuneam, nu este nici o surpriză că opoziţia n-a reuşit să trântească guvernul. Surpriză era dacă reuşeau să-l trimită la plimbare. Prin urmare, nu prea am ce comenta referitor la acest aspect al problemei. Dacă totuşi, am purces la scrierea acestor rânduri, o fac pentru a sublinia câteva lucruri observate pe parcursul zilei de ieri, atât în timpul dezbaterilor din Parlament, cât şi la manifestaţiile de stradă din afara lui.
Spuneam că nici Victor Ponta, nici Crin Antonescu şi nici colegii lor de partid nu credeau cu adevărat în succesul moţiunii de cenzură. Şi mai spuneam că, dacă moţiunea n-avea nici o şansă să treacă, în schimb, depunerea ei şi toată această tevatură legată de ea erau un bun exerciţiu de imagine, în primul rând pentru liderul PSD şi pentru partidul pe care-l conduce, dar şi pentru liderul liberalilor şi partidul său. Iar această opinie mi-a fost confirmată, ieri, văzându-l pe Micul Titulescu, flancat de alţi doi-trei lideri social-democraţi, mărşăluind pe bulevardele Capitalei, cu tricolorul la gât, în fruntea coloanelor sindicaliste.
Nici în ce-l priveşte pe celălalt lider al acestei opoziţii de stânga-dreapta, preşedintele liberal Crin Antonescu, n-am avut parte de vreo surpriză. Acesta şi-a rostit de la tribuna Parlamentului discursul său deja cunoscut: spumos, garnisit cu volute oratorice şi săgeţi acide la adresa adversarilor politici. Care discurs, dacă era mai concentrat, credem că avea mai mare impact asupra celor care au stat să-l urmărească.
Ce ar mai fi de subliniat referitor la această moţiune de cenzură? Şmecheria folosită de democrat-liberali şi aliaţii lor de la guvernare, de a fi prezenţi în sală, dar fără să participe la vot. Procedând aşa, cei de la putere s-au asigurat că nu se va produce nici un accident nedorit, care să ducă la căderea guvernului, dat fiind numărul mic de voturi necesar pentru succesul moţiunii.
În încheiere, voi spune că, în opinia sussemnatului, este mai bine că guvernul nu a căzut. De ce? În primul rând, că opoziţia nu rezolva nimic cu demiterea Guvernului Boc, din moment ce numirea unui nou premier se află la mâna preşedintelui Băsescu. Iar numai naivii pot crede că Traian Băsescu ar fi numit un premier propus de PSD sau PNL. Deci, iarăşi am fi asistat la jocul de-a pisica şi şoarecele dintre preşedinte şi opoziţie. Iar în situaţia în care se află ţara, numai de asemenea pierdere de timp nu aveam nevoie.

După cum se prezintă lucrurile până acum pe scena noastră politică, moţiunea de cenzură a opoziţiei, formată din PSD-PC şi PNL, n-are nici o şansă să treacă. Nici măcar din greşeală. Şi când fac această afirmaţie, mă gândesc întâi la faptul că, de această dată, parlamentarii democrat-liberali, ai UDMR, cei aşa-zişi independenţi, grupaţi în UNPR, precum şi reprezentanţii minorităţilor, care susţin actualul guvern, vor strânge rândurile şi vor vota ca la carte, nedând nici o şansă moţiunii opoziţiei să treacă. Dar, mai mult ca sigur, vor fi şi parlamentari social-democraţi şi chiar liberali care vor trăda, votând împotrivă. Asta, deşi liderul PSD Victor Ponta susţinea că el ştie mai mulţi parlamentari PDL nemulţumiţi de activitatea Guvernului Boc, care vor susţine moţiunea de cenzură. Nu ştiu dacă Victor Ponta chiar crede acest lucru, sau se îmbată cu apă chioară. Părerea mea este că, atât Ponta, cât şi Crin Antonescu ştiu că moţiunea lor n-are nici o şansă, dar au depus-o, pentru că în momentele grele în care se află ţara, trebuie să arate şi ei că fac ceva pentru români, pentru cei care le-au dat votul lor, trimiţându-i în Parlament. Şi, în plus, dă bine şi la imagine, nu?
Dar, haide, totuşi, să presupunem că moţiunea de cenzură va trece şi guvernul cade. Cu asta ce rezolvăm? În primul rând, preşedintele Băsescu nu va da puterea pesediştilor şi liberalilor, ci va nominaliza tot un premier de la PDL sau girat de acest partid. Şi guvernul condus de acel nou premier va primi învestitura în Parlament, deoarece nici unul dintre aleşii neamului, indiferent din ce partid face parte, nu vrea alegeri anticipate, adică nu vrea să-şi încheie mandatul la jumătatea sa. Să mergem mai departe cu supoziţiile şi să presupunem, prin absurd, că Traian Băsescu va da puterea opoziţiei actuale, adică, celor de la PSD şi PNL, invitându-i să facă ei guvernul. Credeţi că vor reuşi să-l facă? Şi dacă îl vor face – având un program de guvernare cu un puternic accent social, fiindcă liberalii vor fi doar vioara a doua în acel guvern – credeţi că vor reuşi să scoată ţara din criza în care încă se mai află?
În opinia sussemnatului, Boc şi guvernul său vor cădea în urma acestei moţiuni într-o singură situaţie: dacă preşedintele Băsescu vrea acest lucru. Este o ipoteză care trebuie luată în calcul. Şi de ce ar vrea Traian Băsescu să trântească Guvernul Boc? Pentru a mai da, cât de cât, satisfacţie populaţiei tot mai nemulţumite de modul în care este guvernată ţara. Nemulţumire care se răsfrânge puternic şi împotriva preşedintelui, care scade vertiginos în sondaje. Şi cum Băsescu este omul surprizelor, poţi lua în calcul şi această ipoteză. Dar, repet, nu cred că preşedintele Băsescu îl va sacrifica pe Emil Boc în acest moment. Poate mai încolo. Fiindcă, deocamdată, nu are nici un interes.

În ultima perioadă, premierul Boc şi miniştrii săi ne-au tot bombardat cu măsurile pe care le vor lua pentru a opri declinul economic şi a sprijini firmele să iasă cât de cât la liman din situaţia grea în care se află în prezent. Situaţie în care tot guvernele conduse de tandemul Băsescu-Boc le-a băgat, prin măsurile aberante luate din 2009 şi până acum. Dar, cum de-a lungul acestor aproape doi ani, am tot auzit tot felul de promisiuni pe această temă, am auzit de nenumărate ori că vom face şi vom drege, fără să se facă, de fapt, nimic concret şi logic pentru stagnarea degringoladei economico-financiare în care a ajuns ţara, nu mi-am pus speranţe nici în promisiunile din ultimele zile.
Citind însă, ieri, comunicatele primite pe mail de la Guvern, am avut o plăcută surpriză. În newsletter-ul biroului de presă al Guvernului erau consemnate măsurile adoptate de Executiv, în şedinţa de ieri, pentru sprijinirea mediului de afaceri, a firmelor, de relansare economică: eliminarea, începând de astăzi, a impozitului minim, blocarea executării firmelor care au de încasat bani de la stat şi compensarea automată a creanţelor dintre stat şi firme, sprijinirea reală a celor care creează locuri de muncă. În sfârşit, după aproape doi ani de când se află la conducerea Guvernului, premierul Boc aplică primele măsuri reale de sprijinire a mediului de afaceri, a firmelor, de relansare economică. Cred că nu greşesc dacă afirm, că în situaţia de coşmar în care ne aflăm, aceste măsuri sunt foarte importante pentru economie, pentru ţară.
Este clar pentru oricine că eliminarea impozitului minim vine ca o binecuvântare pentru companiile şi firmele care încă nu au fost ucise de acest aberant impozit, clocit de mintea nepricepută a unui ingineraş ajuns vremelnic mai marele peste finanţele ţării. O altă măsură, aş spune extraordinar de bine venită, este cea privind blocarea executării silite a firmelor care au datorii la stat, dar care au şi de recuperat bani de la stat, aceasta, coroborată cu introducerea compensării automate a creanţelor dintre stat şi firme. De asemenea, sprijinirea reală a firmelor care înfiinţează locuri de muncă şi investesc anumite sume, prin deduceri de până la 50 la sută a cheltuielilor, este un alt factor de sprijinire a relansării economiei româneşti.
Deşi luate atât de târziu – după ce vreme de aproape doi ani, Boc şi miniştrii săi din cele patru guverne au dat mai mult cu bâta-n baltă – cred că nu greşesc deloc când afirm că ele sunt nu doar mai mult decât necesare, dar şi foarte bune. Acestea fiind zise, nu-mi mai rămâne decât să sper, la fel ca milioane de români, că actualilor guvernanţi, conduşi de tandemul Băsescu-Boc, le-a venit mintea la cap şi aceste prime măsuri vor fi urmate de altele, care să scoată ţara din criza economico-financiară, socială şi morală în care se află.

Aşadar, a plecat din Guvernul Boc şi Vasile Blaga, puternicul titular al portofoliului Administraţiei şi Internelor. Ministrul şi-a dat demisia de onoare, în urma garagaţei făcută de subordonaţii săi în faţa Palatului Cotroceni.
Pe seama acestei demisii, circulă deja tot felul de zvonuri. Cică omul a făcut-o, deoarece n-a vrut să-i destituie – sau să-i oblige să demisioneze – pe principalii săi subordonaţi, şefii Poliţiei, Jandarmeriei şi de la serviciul de protecţie internă al ministerului. Pe de altă parte, se afirmă că demisia ministrului Blaga a survenit în urma presiunilor făcute de preşedinte, care de mai multă vreme vroia să-l scoată din guvern, iar acum, a prins momentul potrivit. Nu ştiu care este adevărul, poate o fi pe undeva pe la mijloc, dar părerea mea este că, în urma întâmplării de la Cotroceni, era cât se poate de normal ca ministrul Blaga să-şi dea demisia. Aşa se procedează în orice ţară democratică şi civilizată.
Am fost un susţinător al preşedintelui Băsescu, ca atâţia alţi români. Am scris nu o dată editoriale pro-Băsescu, am primit chiar şi mulţumiri (în scris, nu doar verbale) de la dânsul, în urma unui asemenea comentariu, pe vremea când era ministru al Transporturilor şi doar vicepreşedinte al Partidul Democrat. Astăzi, nu mă mai număr printre susţinătorii săi, din motive pe care nu este momentul să le arăt acum. Nu sunt un susţinător al preşedintelui Băsescu, dar trebuie să recunosc că de această dată, şeful statului a avut dreptate. Trec peste faptul că deplasarea celor câteva mii de poliţişti din diferitele structuri ale MAI la Palatul Cotroceni a fost ilegală. Înţeleg, deplin nemulţumirea şi supărarea poliţiştilor, care s-au văzut cu salariile ciuntite şi cu alte drepturi anulate. Dar nu pot să înţeleg, nu pot să accept lucrurile care s-au întâmplat acolo, scandările triviale, pe care nu le mai amintesc, deoarece cu siguranţă le ştiu deja toţi cei care citesc aceste rânduri. De fapt, ca s-o spun pe aia dreaptă, poliţiştii care au manifestat la Cotroceni s-au comportat ca nişte infractori, nu ca nişte oameni ai legii. Iar replica preşedintelui a fost pe măsură, dovedind atât prin duritatea reacţiei la adresa poliţiştilor manifestanţi, cât şi pe presiunea pusă pe ministrul Blaga, că – asta, ca să răspund şi la întrebarea din titlul precedentului meu editorial – Traian Băsescu mai are încă destul „sânge în trotinetă”.
Aşa stând lucrurile, fiindcă tot se bate monedă pe răsturnarea Guvernului Boc prin moţiune de cenzură şi, în ultimul timp, şi pe suspendarea preşedintelui, părerea mea este că actuala opoziţie social-democrată şi liberală n-are nici o şansă să-l dea jos nici măcar pe actualul premier, darmite pe Traian Băsescu. Ar fi bine să mă înşel, însă, după cum merg lucrurile cu politichia autohtonă, atât Emil Boc (dacă nu cumva se hotărăşte marinarul să-l sacrifice), cât şi Traian Băsescu îşi vor duce mandatele până la capăt.

De vreo două luni de zile încoace, tema care a fost vehiculată cel mai frecvent în lumea politică autohtonă şi în mass media este cea a remanierii guvernului Boc. Cu cât se apropia data de 1 septembrie, termenul de graţie dat de preşedintele Traian Băsescu pentru ca aplicarea măsurilor de austeritate şi a programului de restructurare să-şi dovedească eficienţa, cu atât problema remanierii era mai abitir dezbătută de toată lumea. Aşa se face că ieri, după întâlnirea premierului Emil Boc cu liderii PDL, urmată de întâlnirea acestora cu preşedintele Băsescu, ambele în spatele uşilor închise, lucrurile au dat în clocot. Dezbaterile de pe micile ecrane, informaţiile vehiculate pe toate canalele media au atins aproape paroxismul, bătându-se cap în cap. Deci, toată lumea şi-a dat cu presupusul despre remaniere, despre câţi şi care dintre miniştri urmează să fie maziliţi. Se vorbea ba de şase miniştri, ba de patru, ba de trei. Culmea, s-a vehiculat şi numele celui care-l va înlocui chiar pe Emil Boc, un fost primar de Oradea, actual europarlamentar.
Cum liderii UDMR şi ai UNPR au declarat că nu există motive ca miniştrii lor să fie remaniaţi, era limpede că debarcările urmau să se facă doar din rândul democrat liberalilor. Însă, în privinţa celor care vor fi debarcaţi din barca lui Emil Boc nimic nu era sigur, existând tot felul de supoziţii. Şi de aici, a început nebunia. Ba că vor fi schimbaţi Şeitan, Vlădescu, Funeriu şi Dumitru, ba că vor fi schimbaţi greii Blaga, Videanu şi Berceanu, deoarece au devenit prea tari în partid şi-l contrează pe Băsescu. Ba că va fi debarcat doar Berceanu, ba că dracu, ba că mă-sa. Toţi îşi dădeau cu presupusul, susţinându-şi supoziţiile cu informaţii primite, ziceau ei, din surse de încredere, de la palatele Victoria sau Cotroceni. Însă, aseară, chiar după ce discuţiile cu uşile închise, de la cele souă palate, s-au finalizat, totul a rămas în ceaţă. Cu un singur lucru este de acord toată lumea: că ultimul cuvânt în privinţa miniştrilor care vor fi remaniaţi îl va avea preşedintele Băsescu.
Ştiute fiind animozităţile care există în ultima vreme între Traian Băsescu şi cei trei grei ai PDL, miniştrii Blaga, Videanu şi Berceanu (BVB) – care nu doar că nu-l mai prea ascultă pe marinar, dar îl mai şi contrează – suntem curioşi ce va face preşedintele. Va impune spargerea tripletei BVB, prin debarcarea unuia sau altuia din cei trei miniştri? Mai ales că în privinţa lui Radu Berceanu, ar avea suficiente argumente s-o facă. Şi chiar în privinţa lui Videanu. Mai puţin în cea a lui Vasile Blaga. Urmează, deci, să vedem dacă Traian Băsescu mai are sau nu sânge în trotinetă.

Acesta este adevărul. De o vreme încoace, mă apasă un sentiment de jenă şi, cei mai grav, de regret că sunt cetăţean român. Am ajuns să-mi pară rău că n-am procedat şi eu ca mulţi alţi compatrioţi, care imediat ce au avut prilejul, au plecat din România cât au văzut cu ochii, luând-o de la capăt în alte ţări, fiecare acolo unde a crezut că se simte bine şi poate să-şi facă un rost.
Să fie clar. Departe de mine gândul să fac acum paradă de patriotism. Nici nu vreau să aduc în discuţie această temă. Ci voi spune că, deşi am avut prilejul – chiar şi în perioada comunistă – să plec din ţară şi să mă stabilesc în oricare din marile state din vestul Europei sau în SUA, nu mi-a trecut niciodată prin cap să fac acest pas. Nu din teama de necunoscut, sau din teama că n-o să am capacitatea de a mă adapta şi descurca în altă ţară. Ci pentru că am privit lucrurile altfel decât cei care şi-au luat lumea în cap. Am crezut că, dacă eu m-am născut în această ţară, sunt român, atunci, aici este locul meu, rostul meu, aici între ai mei trebuie să-mi continui viaţa cât o mai am de trăit, aşa cum este ea, cu bune şi cu rele. Nu ştiu dacă asta se poate numi patriotism sau doar o gândire care a pornit mai mult din sufletul meu, decât din minte. Dar, asta este, am decis să rămân acasă şi, până în urmă cu câţiva ani, nu mi-a părut rău. Mai ales că din 1990, am putut să-mi fac meseria de jurnalist fără oprelişti, am putut să umblu prin lume pe unde am vrut şi unde mi-am permis din punct de vedere financiar. Şi credeţi-mă că am umblat, profitând din plin de libertatea de circulaţie şi de alte oportunităţi.
Atunci, cum de am ajuns în situaţia, în care să regret că sunt cetăţean român, să mă simt tot mai inconfortabil în pielea mea de român? Acest disconfort s-a acumulat treptat, în cei 20 de ani trecuţi de la căderea comunismului. S-a acumulat în timpul vacanţelor mele petrecute prin Europa, unde de fiecare dată, unii din compatrioţii întâlniţi pe acolo – rromi şi nu numai – m-au făcut să-mi fie ruşine că sunt român. S-a acumulat în aceşti ani, sub toate guvernările post-decembriste, accentuându-se puternic de când ne-a procopsit Dumnezeu cu un aşa guvern, compus din incompetenţi cu apucături de lăcuste, şi cu aşa un preşedinte. Deci, în ţară, lucrurile merg din rău în mai rău, neavând, cel puţin deocamdată, nici un orizont în care să se întrevadă binele. Iar afară suntem tot mai blamaţi, din cauza hoardelor de ţigani plecaţi la ciordit şi la cerşit, şi a celor câtorva mii de infractori, de astă dată români get-beget, care comit tot felul de fărădelegi, de la tâlhării, spargeri de locuinţe, proxenetism, până la violuri şi crime.
Atunci, cum să nu simt acest disconfort că sunt român, cum să nu încerc acest regret că sunt cetăţean român şi nu german, olandez, italian, francez, suedez sau american?

Sâmbătă noaptea s-a desfăşurat, la Oslo, în Norvegia, finala Eurovision, la care au participat şi reprezentanţii României – duetul Paula Seling şi Ovidiu Cernăuţeanu (Ovi). Ca la fiecare ediţie a acestui prestigios şi longeviv concurs european – la care România a participat doar începând din 1993 – ne-am pus mari speranţe în cei doi interpreţi, mai ales că, de data aceasta, cântecul cu care se prezentau ei era unul reuşit din toate punctele de vedere. Şi, într-adevăr, reprezentanţii noştri şi-au făcut treaba foarte bine, reuşind în final să se claseze pe podium, după Germania, învingătoarea din acest an şi Turcia, ocupanta locului doi.
Despre concursul propriu-zis, ce să spunem? În primul rând că, faţă de ediţiile din ultimii trei-patru ani, cea de acum a fost mult mai puternică. Afirm acest lucru în sensul că, în comparaţie cu ediţiile precedente, majoritatea interpreţilor ajunşi în finală au fost buni şi chiar foarte buni, iar cântecele prezentate aşişderea. Este, dacă vreţi, opinia unei persoane care a urmărit toate ediţiile concursului Eurovision din ultimii ani. Deci, cu atât mai mare este meritul reprezentanţilor noştri, care într-o concurenţă atât de puternică – să avem în vedere faptul că şi la această ediţie, votul a mai fost în oarecare măsură influenţat de poziţia geografică a ţărilor, cele vecine acordându-şi reciproc notele mari – au reuşit să situeze România pe onorantul loc trei, din cele 25 de ţări participante în finală şi din 39 înscrise la ediţia din acest an a concursului european.
Cât priveşte reprezentanta Germaniei, deşi a fost bună, atât ca voce, cât şi ca interpretare, totuşi, pe mine nu m-a convins că merita să câştige Eurovisionul. Poate greşesc, deoarece nu sunt mare specialist în domeniul muzical, şi opinia mea se bazează strict pe ce am văzut şi ascultat şi pe gusturile mele în materie de muzică. După mine – şi nu doar după mine, ci şi după toţi compatrioţii noştri care au votat sâmbătă noaptea la Eurovision – primul loc îl meritau reprezentanţii Danemarcei. Şi chiar dacă voi fi acuzat de subiectivism şi exces de patriotism, consider că bătălia pentru primul loc trebuia să se dea între reprezentanţii noştri, Paula & Ovi, şi cei ai Danemarcei.
Dar, ştiţi cum vine vorba, în fiecare rău este şi un bine. Ce ne făceam noi, românii, dacă Paula & Ovi câştigau Eurovisionul? De unde scoteam noi atâta amar de bani, ca să susţinem această manifestare europeană? Norvegienii, care n-o duc ca noi şi, oricum, sunt cu mult înaintea noastră din punct de vedere al dezvoltării şi potenţialului economico-financiar, şi-au vândut drepturile de difuzare ale turneului final al Campionatului Mondial de Fotbal din această vară, în valoare de 25 de milioane de euro, pentru a putea susţine concursul Eurovision. Noi ce-am putea să mai vindem, că am cam vândut tot ce am avut? Aşa că, vorba vecinei mele, o simpatică pensionară: noroc că n-am câştigat Eurovisionul, că ăştia ne tăiau pensiile de tot!

Se pare că de la anul, Fiscul va lucra după sistemul american, astfel încât nici un român să nu scape nevămuit de stat. Potrivit declaraţiilor unui director din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), din 2011, orice persoană fizică beneficiară de venituri suplimentare pe lângă salariu, pe care nu le declară, va fi controlată la sânge de Fisc. Inspectorii fiscali vor controla fiecare cheltuială, fiecare achiziţie şi vor avea acces la toate plăţile făcute din contul bancar. Orice venit care nu poate fi justificat va fi impozitat de stat. Dacă descoperă că ai cheltuit mai mult decât ai declarat că ai câştigat, Fiscul te obligă să plăteşti un impozit pe venit de 16 la sută din suma rezultată din diferenţă, a explicat directorul de la ANAF. Mai mult, dacă în urma controalelor se dovedeşte ca banii vin din surse ilegale, atunci vei ajunge şi pe mâna Parchetului.
Vor fi scutite de impozit doar sumele primite cadou, donaţie sau moştenire, iar inspectorii fiscali vor avea acces la rulajele conturilor bancare şi la toate datele privind cheltuielile, a precizat oficialul ANAF, tot el subliniind că legea a fost făcută în colaborare cu experţii FMI, după modelul american.
Deci, fraţi români, gata cu ciubucurile, cu comisioanele, cu banii câştigaţi la negru. Noua lege vizează numeroase categorii sociale şi profesionale, care au posibilitatea să câştige un ban peste veniturile înregistrate, cum sunt artiştii, sportivii, micii meseriaşi, taximetriştii şi alţii. Dar cel mai puternic îi loveşte această lege pe oamenii politici, pe cei cu funcţii în administraţie – locală şi naţională – şi în anumite instituţii publice, despre care se ştie că îşi îngroaşă veniturile, nu din salarii, ci din comisioane şi peşcheşuri.
Este clar că, în condiţiile intrării în vigoare a acestei legi, n-ai prea multe posibilităţi să-ţi ascunzi de Fisc banii nedeclaraţi. Îi poţi ţine la ciorap, dar pe lângă faptul că este periculos şi ineficient, deoarece acolo nu fac pui, nici nu te prea poţi folosi de ei. Adică, nu poţi să-ţi cumperi proprietăţi de valoare mai mare, că tot te înhaţă Fiscul. Ai putea să-i cheltuieşti în concedii, unde să trăieşti ca un nabab, dar şi aici este o problemă. Nu poţi trece peste graniţă, decât o anumită sumă de bani, pe care trebuie să o declari. Dacă te prinde cu mai mulţi bani ascunşi în bagaje sau în chiloţi, rămâi fără ei şi te alegi şi cu un dosar penal.
Nu-i o soluţie nici să-ţi faci depozite în băncile din străinătate, deoarece acolo nu poţi merge cu valiza plină de euro sau dolari şi să-i depui în cont. Cum treci de 1.000 de dolari sau de euro, cum eşti luat în vizor şi întrebat de unde-i ai.
Aşa stând lucrurile, dacă legea amintită va intra în vigoare de anul viitor, aşa cum se preconizează, va fi ceva deranj în viaţa persoanelor din categoriile amintite. Dar cum românul este descurcăreţ de felul lui, mare lucru să nu găsească el metode să păcălească Fiscul.

Am trăit să o văd şi pe asta! Teo, simpatica Teo Trandafir, încă de ajuns de cunoscuta moderatoare a talk-show-urilor de la ProTV, a devenit parlamentar.
Eram chiar curios, după ce am aflat cine candidează pe locul rămas vacant din Colegiul 19 al Capitalei, să văd cine va câştiga dintre cele două femei. Normal ar fi fost, după cum stăteau lucrurile în sectorul respectiv – în care primăria este condusă de un conservator, mediatizatul Popescu-Piedone, iar candidata conservatoare era susţinută de trei partide, PSD, PC şi PNL – ca Liliana Mincă să câştige alegerile fără probleme. Dar alegerile le-a câştigat Teo. Mai corect spus, Teodora Virginia Trandafir. Şi chiar la o diferenţă confortabilă, de peste opt procente. Este drept că prezenţa la vot a fost foarte scăzută, din cei peste 103.000 de alegători înscrişi în listele electorale, doar 15.319 prezentându-se la urne. Ca urmare, domnişoara Teo a ajuns parlamentar, cu 8.154 de voturi obţinute.
Aşa fiind legea, n-avem ce comenta la acest capitol. Nu vom comenta nici vizavi de acuzele aduse PDL de conservatori şi social-democraţi, că au cumpărat voturile pentru reprezentanta lor. În schimb, vom încerca să desluşim pe baza căror criterii au decis cei peste opt mii de alegători să-i dea votul lui Teo. Din punctul de vedere al sussemnatului, au funcţionat două criterii: simpatia faţă de realizatoarea TV, mult mai cunoscută publicului decât contracandidata ei, practic o necunoscută până când şi-a depus candidatura, şi mai buna mobilizare a membrilor şi simpatizanţilor PDL în susţinerea candidatului lor. Nu ştiu care dintre aceste criterii a avut o pondere mai mare în câştigarea alegerilor de către Teo. Probabil, amândouă, în egală măsură. Ceea ce dovedeşte că democrat-liberalii au fost mai inspiraţi atunci când au decis s-o lanseze pe Teo Trandafir în lupta electorală cu reprezentanta conservatorilor.
Bine, bine, ar putea întreba niscaiva cititori, au fost mai inspiraţi, în ideea câştigării alegerilor, dar ce va face domnişoara Teo în Parlament? Talk-show-uri? Deoarece nu credem că ea se pricepe la politică şi la problemele importante pe care trebuie să le aibă în atenţie un parlamentar. Aşa o fi, le răspund de pe acum celor predispuşi la o asemenea întrebare, dar ca Teo – sau chiar mai slabi decât ea din punct de vedere al inteligenţei, al nivelului de cultură generală şi al capacităţii de a dialoga şi interrelaţiona cu oamenii – mai sunt destui în Parlamentul României. Aşa că din acest punct de vedere, sunt sigur că Teo se va descurca, nu se va face de ruşine.
În concluzie, pentru sussemnatul, surpriza n-a constituit-o gestul democrat-liberalilor de a o nominaliza pe Teo drept candidata lor la alegerile parţiale de duminică, nici că ea le-a câştigat, ci decizia ei de a intra în lumea politică. Probabil şi faptul că în ultima vreme, Teo Trandafir n-a mai avut nici un angajament în televiziune, ea dispărând cam de mult timp de „pe sticlă”, a determinat-o să facă acest pas spre politică, mai ales că a intrat pe uşa din faţă, direct în Parlament.

După cum se vede, preşedintele Băsescu îşi urmăreşte cu consecvenţă proiectele pe care şi-a propus să le îndeplinească în acest ultim mandat al său. Proiecte ce vizează modernizarea instituţiilor statului, şi pe care, susţine preşedintele, s-a angajat în faţa poporului român să le ducă la capăt, în perioada cât se va mai afla în fruntea ţării.
Este vorba în primul rând, de transformarea Parlamentului, din bicameral, în unicameral, concomitent cu reducerea numărului parlamentarilor de la 479, câţi sunt în prezent în cele două Camere, la 300 de aleşi. Argumentul forte al lui Traian Băsescu, referitor la această modificare a legislativului este rezultatul referendumului pe această temă, din toamna anului trecut. Se înţelege că pentru acest lucru este necesară revizuirea Constituţiei. Iar dacă Legea fundamentală tot trebuie revizuită, atunci, modificările să vizeze şi alte capitole din cuprinsul acesteia. Ceea ce ni se pare absolut corect, deoarece această Constituţie, elaborată imediat după 1990, este în unele privinţe depăşită. Asta, având în vedere doar faptul că de atunci România a devenit membră a NATO şi a Uniunii Europene, başca numeroasele alte schimbări petrecute în societatea românească.
Deci, sunt de acord cu preşedintele Băsescu şi cu cei care susţin că este necesară revizuirea Constituţiei, pentru că ea nu mai corespunde actualei situaţii în care se află România. În ce priveşte transformarea parlamentului din bicameral în unicameral, sincer să fiu, chiar nu ştiu cum este mai bine. Dacă stau şi analizez, există suficiente argumente şi într-o parte şi în cealaltă. Aşa că, dacă poporul a considerat că-i mai bun un parlament unicameral, să-i dăm credit acestuia.
Cum spuneam la începutul acestor rânduri, preşedintele Băsescu dovedeşte consecvenţă în urmărirea programului său de modernizare a statului. Nu doar consecvenţă, ci şi faptul că nu prea pierde timpul în acest sens. Ca urmare, ieri, premierul Boc a făcut public faptul că Guvernul, uzând de prevederile constituţionale, a aprobat un proiect de Lege privind revizuirea Constituţiei României, pe care îl va transmite Preşedintelui României şi care, ulterior, va fi supus dezbaterii şi aprobării Parlamentului.
Fireşte că principalele modificări care vor fi aduse Legii fundamentale vizează instituirea sistemului parlamentar unicameral şi reducerea numărului de maximum de parlamentari la 300, deci, pun în practică rezultatele referendumului din toamnă pe această temă. Sunt şi alte modificări importante în proiectul de lege aprobat astăzi de guvern, cum sunt cele vizând organizarea referendumurilor, formarea şi instalarea guvernului, procedura de suspendare a preşedintelui şi cea de dizolvare a parlamentului.
Nu voi comenta acum dacă prevederile din proiectul Legii de revizuire a Constituţiei realizat de guvern sunt bune sau nu, dacă ele ciuntesc democraţia, sau restrâng libertăţile individuale. Oricum, el va fi adus la cunoştinţa publicului în zilele următoare şi va fi, desigur, dezbătut din greu. Ceea ce mi-am propus să subliniez este că această nouă Constituţie, revizuită după pohta preşedintelui Băsescu, a fost pusă de azi la copt. Urmează să vedem în cât timp va ieşi din Parlament.

Într-o emisiune difuzată cu câteva zile în urmă pe postul public francez de televiziune France2, un umorist francez i-a propus prezentatorului emisiunii să-i prezinte salutul suprem. El a adăugat că nu este „Salutul Roman“ ci „Salutul Românesc“, pe care l-a executat în mijlocul scenei. Ridicându-se în picioare, acesta s-a aplecat uşor în faţă, a întins mâna şi a spus pe un ton rugător: „S’il vous plait, monsieurs!“. Oamenii din sală s-au ridicat în picioare şi, cu mâna întinsă, uşor aplecaţi, au rostit şi ei, pe un ton rugător: „S’il vous plait, monsieurs!“, după care au izbucnit în râs. Ieri, eurodeputaţii PSD au luat atitudine în Parlamentul European, criticând prezentarea la postul public de televiziune francez a acestui „salut românesc“ şi au cerut prezentatorilor emisiunii să prezinte scuze publice, iar autorităţilor audio-vizuale din Franţa să ia măsuri.
Merituoasă şi absolut firească atitudinea europarlamentarilor noştri faţă de emisiunea amintită. Numai că, din păcate, asta-i părerea cetăţenilor din majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană despre noi, românii. Că suntem nişte cerşetori, hoţi, violatori, în concluzie, nişte infractori. Iar dacă această imagine despre români li s-a inoculat atât de puternic în mintea locuitorilor din ţările vest-europene, de vină nu sunt autorităţile statelor amintite, nici mass-media, nici altcineva decât noi, românii. Mai corect, nu toţi românii, ci acel procent de cetăţeni români care comite fărădelegi şi acte antisociale peste hotare.
Nu este prima oară când abordez acest subiect în editorialele mele. Cum de prin 1992, toate vacanţele mi le-am petrecut în exterior, başca alte deplasări pe care le-am făcut afară, diferite alte prilejuri, am avut de nenumărate ori ocazia să văd cum ne fac de minune unii dintre compatrioţii noştri. Am fost pus, nu o dată, în situaţia de a-mi fi ruşine să arăt că sunt român. Iar lucrul acesta l-am simţit chiar şi săptămâna trecută, la Bruxelles, unde m-am aflat, alături de alţi colegi din presă, la invitaţia europarlamentarului Iuliu Winkler. În cele trei zile cât am stat în capitala Belgiei şi a Europei, am fost de câteva ori asediat de balaoacheşele conaţionale, care se vânturau prin zona ultracentrală a oraşului, cerşind şi furând din buzunare. Şi, subliniez, nu este prima oară când am avut parte de obrăznicia lor, vecină cu agresivitatea.
Referitor la cei care cerşesc pe străzile oraşelor europene, am remarcat cu lucru. Dacă în primii doi-trei ani după 1990 mai întâlneai la cerşit şi albanezi, sau cetăţeni din Macedonia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, cele trei ţări mai sărace ale fostei Iugoslavii, acum, doar românii mai stau cu mâna întinsă prin Europa. Ceilalţi au dispărut. Chiar şi albanezii, care sunt mult mai săraci decât noi, nu se mai ocupă cu cerşitul. Mă rog, se ocupă de alte alea – contrabandă, proxenetism, trafic de persoane, lucruri pe care le comit şi românii -, dar nu mai cerşesc.
Culmea este că, din cei aproape trei milioane de români care au împânzit Europa de la un capăt la altul, peste 85 la sută sunt oameni serioşi, muncesc de le sar capacele în construcţii, în agricultură, în servicii şi în alte domenii. Deci, nu ne fac de ruşine. Cel mult 15 la sută sunt infractorii şi cerşetorii. Din păcate, aceştia sunt cei vizibili, ei sunt mediatizaţi, nu cei 85 la sută care-şi văd de treabă. Şi uite aşa, un întreg popor este stigmatizat pentru faptele şi comportamentul unei etnii care are cetăţenia română şi ale unor compatrioţi certaţi cu legea. Şi, tot din păcate, deocamdată, nu cred că există o soluţie pentru ca noi, românii, să scăpăm de această imagine, de hoţi şi cerşetori.

Aşadar, în cazul Mutu, zarurile au fost aruncate. Ieri, tribunalul antidoping din cadrul Comitetului Olimpic Italian (CONI) a dat verdictul: atacantul român al echipei Fiorentina şi al naţionalei României este suspendat pentru nouă luni. Cum interdicţia lui Adrian Mutu de a mai juca a început din 29 ianuarie a.c., înseamnă că el va putea reintra pe teren în toamnă, după 29 octombrie. Deci, românul va pierde toate etapele rămase din actualul campionat italian, precum şi primele opt, nouă etape din campionatul viitor, care în Peninsulă începe la sfârşitul lunii august.
Fireşte că printre fanii „Briliantului”, cum este supranumit Mutu, pentru toţi cei interesaţi de fotbal, acest verdict n-avea cum să nu stârnească discuţii, polemici, unii considerând pedeapsa prea mare, alţii susţinând că a scăpat, totuşi, uşor, că putea fi mult mai rău.
Sussemnatul nu se numără printre fanii înfocaţi ai lui Mutu. Îi recunosc talentul, îi recunosc meritele, în anumite momente, la echipa naţională şi la echipele de club în care a jucat, într-un cuvânt, consider că este un fotbalist foarte bun. Dar, chiar cu riscul de a-mi face duşmani din rândul fanilor săi înfocaţi, eu cred că Adrian Mutu nu se ridică şi nici nu se va ridica vreodată, din punct de vedere fotbalistic, la nivelul lui Nicolae Dobrin şi al lui Gheorghe Hagi, ca să amintesc doar pe cei mai mari fotbalişti pe care i-a dat România până în prezent. Ca să nu mai vorbim de scandalurile în care a fost implicat până acum, scandaluri care n-au făcut decât să-i afecteze imaginea şi cariera.
Întrebarea care se pune acum în legătură cu Mutu este dacă el va reuşi să treacă şi peste acest necaz şi, după revenirea pe teren, să se ridice din nou la nivelul la care se afla în ultima vreme la Fiorentina. Impresarul său, membrii familiei şi alţi oameni apropiaţi lui susţin că Adrian Mutu va fi – ca să parafrazăm un cunoscut slogan istorico-literar – iarăşi ce-a fost, ba mai mult decât atât. Alţii, mai sceptici, susţin că această suspendare va fi sfârşitul carierei „Briliantului”. Sussemnatul crede că Adrian Mutu va mai juca fotbal şi chiar la un bun nivel, deoarece este la vârsta la care un fotbalist se află la apogeu din punct de vedere al experienţei, şi nici din punct de vedere fizic nu este prea uzat. Totuşi, el nu va mai fi cotat ca un star al fotbalului european, pe care se dau zeci de milioane de euro, ci ca un jucător bun, dar care creează probleme.

Cu o săptămână în urmă, aflat la un post de televiziune, preşedintele Traian Băsescu a lansat o „bombiţă”, care a produs oarece valuri în lumea politică autohtonă. Dar nu îndeajuns de mari pe cât ne-am fi aşteptat, dată fiind, totuşi, importanţa temei lansate de şeful statului.
Mai exact, preşedintele Băsescu a declarat că este partizanul unui prag electoral de 10 la sută, care să favorizeze crearea a două mari partide, care să alterneze la guvernare. Dar, cel mai corect, a declarat preşedintele, dincolo de prag, de neprag, este votul uninominal, într-un singur tur sau în două tururi, care să asigure intrarea în Parlament a celor care câştigă alegerile, nu cum s-a întâmplat la precedentele alegeri, în care au ajuns în parlament mulţi dintre cei aflaţi pe locurile doi şi trei. Şi acest lucru va crea două mari partide, care vor alterna la putere cu sprijinul unui partid mai mic, eventual. Cât timp vom sta tot în Coaliţii, aprecia Băsescu, nu vom avea guvernări coerente.
Care au fost reacţiile partidelor politice la această declaraţie a preşedintelui Băsescu? Social-democraţii au ridicat ambele mâini în sus, declarând, printr-un reprezentant al lor, că ei sunt de acord şi cu ridicarea la 10 la sută a pragului electoral şi cu modificarea votului uninominal. Singura lor rezervă ar fi că preşedintele n-a vorbit serios, şi că declaraţia lui a fost doar o nouă fumigenă. Nici liberalii, prin vocea liderului lor naţional, nu au arătat că i-ar deranja mărirea pragului electoral şi modificarea votului uninominal, gândindu-se că oricum, ei vor obţine peste 10 la sută din sufragii. Singura observaţie a liderului liberal a fost că acest prag va elimina din Parlament UDMR, ceea ce nu ar fi tocmai bine în actualul context.
În ce-i priveşte pe udemerişti, este clar că ei n-au cum să fie de acord cu acest lucru, ba s-au declarat chiar împotrivă, sub motivul că acest prag ar elimina din Parlament un partid care în spate are un milion de voturi. În ce priveşte opinia lui Traian Băsescu privind guvernele de coaliţie, liderul UDMR Marko Bela a subliniat că, într-adevăr, guvernele de coaliţie sunt grele, anevoioase, dar sunt utile, fiindcă mereu se negociază, iar partidele se controlează reciproc. Unde e un singur partid la putere, nu există acel control reciproc, ca între partenerii de coaliţie.
Culmea, cei mai vehemenţi contestatari ai ideii ridicării pragului electoral la 10 la sută s-au dovedit cei doi foşti preşedinţi, Emil Constantinescu şi Ion Iliescu. Primul a afirmat că eliminarea UDMR din parlament ar avea un „efect devastator” pentru ţara noastră, în relaţiile cu Ungaria, în primul rând, dar şi pe plan extern. Iar Ion Iliescu a declarat ideea actualului preşedinte „năstruşnică”, afirmând că nu putem să ne jucăm cu asemenea chestiuni, prezenţa UDMR-ului în viaţa politică în general, în guvern şi în Parlament, fiind un factor de stabilitate, de echilibru.
Până la ora când scriem aceste rânduri, dinspre PDL, partidul de suflet al preşedintelui Băsescu, n-a fost făcută publică nici o opinie referitoare la ideea acestuia de ridicare a pragului electoral la 10 la sută. Nu-i de mirare, deoarece, se înţelege, că democrat-liberalii sunt oricum de acord cu tot ce declară tătucul lor de la Cotroceni.
Buuun! Aşa grăit-a Traian Băsescu, aşa grăit-au reprezentanţii partidelor parlamentare, aşa grăit-au şi cei doi foşti preşedinţi ai României. Care-i părerea sussemnatului – ca simplu cetăţean alegător, dar şi ca persoană care-şi poate da cu părerea în acest spaţiu editorial – faţă de această problemă? În ce priveşte votul uninominal, Traian Băsescu are perfectă dreptate şi legea trebuie modificată. În ce priveşte ridicarea pragului electoral – făcând abstracţie de UDMR, deoarece consider că nu-i obligatoriu să intre în Parlament doar pentru că sunt cea mai mare minoritate naţională din ţară, totuşi, este prea mare pentru actuala etapă în care se află România. Poate un prag de şapte la sută ar fi mai potrivit, din toate punctele de vedere. Asta-i părerea sussemnatului, dacă greşesc, nu daţi cu piatra.

După o perioadă în care potrivit spuselor sale, a aşteptat să se aşeze lucrurile în interiorul partidelor aflate în opoziţie, iată că preşedintele Băsescu a convocat pentru consultări la Cotroceni toate formaţiunile politice parlamentare. Tema discuţiilor a fost revizuirea Constituţiei şi, în acest context, trecerea la parlamentul unicameral, aşa cum s-a dovedit că vrea poporul, prin votul dat la referendumul din toamna trecută.
Până aici, toate bune şi frumoase, toţi cei convocaţi prezentându-se la întâlnirea cu preşedintele. Numai că, apoi a urmat drăcovenia. Dorind probabil ca, prin invitarea la consultări şi a reprezentanţilor grupului independenţilor din Parlament, să-i legitimeze într-un fel pe aceştia ca forţă politică, egală în drepturi cu celelalte formaţiuni parlamentare, preşedintele s-a trezit contrat şi apoi lăsat cu ochii în soare de liderii celor trei partide aflate în opoziţie – PSD, PNL şi PC. Mai exact, delegaţiile celor trei partide i-au spus pe şleau lui Traian Băsescu că nu sunt de acord ca la aceste consultări să fie puşi pe picior de egalitate cu „trădătorii”, adică, cu persoanele din aşa-zisul grup al independenţilor. Şi, fără să mai stea pe gânduri, acestea s-au ridicat şi au părăsit sala.
Cum preşedintele Băsescu era hotărât să ducă până la capăt aceste discuţii pe tema revizuirii Constituţiei şi a hăcuirii Parlamentului – pentru a dovedi românilor că „pohta ce au pohtito”, adică parlament unicameral, pentru el este lege – a înghiţit în sec şi a acceptat să se reia dialogul cu reprezentanţii celor trei partide, a doua zi. Numai că, a doua zi, liderul liberalilor, Crin Antonescu, dându-şi seama că aceste consultări sunt doar de ochii lumii, nu s-a mai deranjat să vină la întâlnirea cu şeful statului, trimiţând la Cotroceni doi vicepreşedinţi ai partidului şi pe secretarul general.
Iar prezenţa delegaţiei PSD la Cotroceni s-a evidenţiat îndeosebi prin schimbul de replici ironice derulate între Victor Ponta şi Traian Băsescu, la începutul consultărilor.
Ca urmare, după aceste întâlniri, am tras două concluzii. Prima este că, în final, tot Traian Băsescu va fi cel care va forţa guvernul şi parlamentul să facă modificările legislative vizând modernizarea statului. Nu ştim dacă va şi reuşi în cei cinci ani cât se va afla la Cotroceni. Iar a doua concluzie este că – după ce s-a întâmplat în această primă întâlnire oficială dintre preşedinte şi aceşti „lupi tineri”, ajunşi lideri de partide, – Traian Băsescu nu va avea zile prea uşoare cu ei. Nici cu Victor Ponta, dar mai ales, cu Crin Antonescu.

Când scriu aceste rânduri, încă nu pot să afirm cu certitudine dacă Mircea Geoană va fi revocat de la conducerea Senatului. Asta, pentru că ieri, democrat-liberalii şi udemeriştii n-au reuşit să introducă pe ordinea de zi a Biroului Permanent al Senatului solicitarea de revocare a acestuia din funcţie, voturile social-democraţilor şi ale liberalilor fiind mai numeroase. Motivaţia reprezentanţilor PSD şi PNL în Birou a fost că această revocare este neconstituţională, ei argumentând cu o decizie a Curţii Constituţionale din 2005, când, tot PD a încercat să-l schimbe pe Nicolae Văcăroiu de la conducerea Senatului.
Acestea fiind datele problemei, normal ar fi ca pedeliştii şi Traian Băsescu (deoarece preşedintele îi împinge din spate) să se liniştească, să renunţe la iniţiativa lor, catalogată ca fiind anticonstituţională şi care, se pare, încalcă şi Regulamentul Senatului. Aşa ar fi normal, dar ce mai este normal în ţara asta, cine mai respectă legea? Vă închipuiţi cumva că preşedintele Băsescu şi ciracii lui din PDL, din moment ce deţin toată puterea în stat, se vor împiedica de ce scrie în Constituţie sau de regulamentele Senatului? Fiţi siguri că nu. Ca urmare, aşa cum au declarat deja, nu se vor lăsa cu una cu două şi vor încerca debarcarea lui Geoană, prin introducerea cererii de revocare a acestuia în plenul Senatului, unde democrat-liberalii, împreună cu udemeriştii şi „independenţii” au o majoritate consistentă. S-ar putea să le reuşească, s-ar putea să nu le reuşească. Oricum, astăzi va fi circ mare în Senat.
Făcând acum abstracţie, însă, de ce se va întâmpla cu Mircea Geoană, dacă va pierde sau nu preşedinţia Senatului, să ne întoarcem cu cinci ani în urmă şi să ne amintim cum i-a lucrat el atunci pe Ion Iliescu şi pe Adrian Năstase. Nu mai spunem cu sprijinul cui, deoarece se ştie cine a profitat din plin de scoaterea celor doi lideri de la conducerea PSD. Să ne amintim cum a ajuns el, cel etichetat „prostănacul”, pe cai mari şi cum, pentru nici o jumătate de noapte, s-a crezut preşedintele României. Atât a durat momentul de glorie al lui Geoană, nici o jumătate de noapte. Iar de atunci, a început rapid coborâşul. A pierdut şefia partidului şi, după cum îl cunoaştem noi pe Traian Băsescu, dacă asta şi-a pus în cap şi nu se va răzgândi, nu se va lăsa până nu-l va debarca pe Geoană din fruntea Senatului. Va fi, desigur, lovitura de graţie pentru fostul diplomat, care, ca politician, s-a remarcat mai mult prin eşecuri.