Valentini şi Dragobeţi

Până la sosirea intempestivă de peste Ocean a cosmopolitului Sfânt Valentin, Dragobetele autohton a preferat să dormiteze blajin, uitat de cei cărora le era adresat. Iubirile se mărturiseau mai discret, fără exces de inimioare şi motiv de cadouri din ce în ce mai scumpe.
Gradual, să nu se şocheze naţia, Valentin a intrat în cutuma lunii februarie, urmat îndeaproape de Dragobete, revitalizat de patrioţii care au exclamat şocaţi: „dar avem şi noi aici, în România… ”.
Şi uite-aşa, o nouă sărbătoare consumistă a realizat eventul – sfântul de import şi autohtonismul, la câteva zile distanţă, numai bine pentru iubăreţi, să-şi cadorisească te miri ce, de la clasicele inimioare la automobile, dacă flăcăul e de bani gata şi fetişcana cere dovezi de iubire ceva mai consistente.
În ceea ce mă priveşte, nu mă deranjează Valentinii şi Dragobeţii, dar senzaţia pe care o am este că în afara caracterului comercial, nu se ascunde nimic profund. Asistăm la o desacralizare a sărbătorilor propriu-zise, de la Crăciun la Paşti, pe fondul exacerbării unor trăiri mercantile. Nu facem decât să mergem în „sensul publicitar al existenţei”, din ce în ce mai convinşi că ceea sunt induse propriile noastre trăiri, atitudini, sentimente. Inventarea unor noi şi noi prilejuri de ieşit la cumpărături pare să fie ţelul suprem al epocii.
Ceea ce apare ca deranjant este mimetismul românesc. Dragobetele a fost scos de la naftalină, dintr-o civilizaţie rurală, doar pentru a i-l opune Sfântului Valentin, care nu şi-a pierdut vigoarea, dar nu la noi, ci în ţările anglo-saxone. Am descoperit repede-repede povestea Dragobetelui, care prin Transilvania nu a prea trecut, fiind mai degrabă specifică spaţiului Vechiului Regat. A fost promovat cu un fel de furie amestecată cu mândrie – adică ce, noi suntem mai slabi ca ăia? A învins mândria naţională, Valentin cu Dragobete par împăcaţi şi suficient de apropiaţi temporal – unul pe 14 februarie, celălalt pe 24. Tarabagiii o ţin tot într-o sărbătoare, telenovelele şi emisiunile siropoase fac restul, proiectate după acelaşi concept.
Într-un fel, se constituie într-un preambul al mărţişorului. Mărţişorul este în opinia mea singura sărbătoare laică românească ce a rezistat, are valoare şi putea fi mult mai inteligent promovată. Piaţa de mărţişoare a devenit şi ea un kitsch uriaş.
Dar despre asta, cu altă ocazie. Pentru toţi cei care-l sărbătoresc într-un fel sau altul pe Valentin, petrecere frumoasă!

2 comentarii la „Valentini şi Dragobeţi

  • 12 februarie 2010 la 8:01
    Permalink

    In sfarsit ai si tu un editorial de substanta. Da Doamne mintea romanului cea de pe urma.

  • 13 februarie 2010 la 13:09
    Permalink

    despre trivialitatea socanta a Valentinilor si mai nou a Dragobetilor ar cam trebui sa ne preocupam…chiar si de importul desantat de kitsch pe linga cel autohton care nu ne-a prea lipsit din nefericire…vom fi bombardati si in acest weekend, pe sticla ,cu povestile fitosilor, cadourile lor pentru iubite sau amante…si vicevers(a)…manelistii vor lalaii dragostile lor maneliste de Valentin sau Dragobete…si totusi este bine pentru ca pe 14 nu trebuiesc platite facturi…va veni oricum primavara si adunand doi cu doi se va gasi ceva de lucru la negru pentru a se plati rata de studiu la facultate a fiului sau a fiicei, o facultate ce nu-i va oferi mare lucru chiar daca o termina…oricum va ajunge sa munceasca la negru pentru un patron rrom, analfabet dar cu bani…de unde? avea detergent bun si i-a spalat ca erau murdarei…scuzati-ma d.le Gruian ca mi-am permis in modul meu sa continui editorialul dvs…

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.