Copilărie distrusă de sărăcie

Maximilian Gânju

Zeci de copii şi tineri din oraşele Văii Jiului,  forţaţi de sărăcia în care trăiesc, ajung să fie unicii întreţinători ai unor familii. Chiar dacă unii dintre ei au o vârstă fragedă, reuşesc să-şi câştige pâinea zilnică de pe urma unei munci istovitoare. Nu se plâng, chiar dacă le-ar plăcea să se joace în loc să muncească, dar ştiu că orele pierdute la joacă înseamnă mai puţină mâncare pe masă. Muncesc de dimineaţa şi până târziu în noapte, iar răsplata este o pâine şi o bucată de parizer, dacă au noroc.

„Trebuie să lucrez, ca să avem ce mânca”
În cartierul Colonie din Petroşani, copiii dau la lopată şi târnăcop, pentru a demola o clădire părăsită. Vor materialele de construcţii, cărămizile, ţiglele şi eventual, fierul vechi pe care-l găsesc. Andrei locuieşte în cartierul Colonie din municipiu, într-o casă dărăpănată, împreună cu alţi doi fraţi. Părinţii lor sunt săraci şi muncesc cu ziua pe unde apucă. De multe ori, îl iau şi pe el la muncă, iar acum, au avut noroc. O clădire părăsită din apropierea Gării Petroşani este demolată. Proprietarul ei nu este interesat de materialele de construcţii, ar vrea terenul de sub imobil şi a lăsat-o la mâna „magneţilor”. Acolo îşi petrece ziua şi Andrei, alături de părinţii lui. Este un copil firav, dar foarte isteţ şi muncitor, deşi nu are decât opt ani. Se trezeşte în fiecare dimineaţă la ora şase, pleacă la şcoală, uneori, iar după şcoală, merge la muncă. Ajunge seara acasă la fel ca un adult, dar spune că nu are ce face, pentru că nu-i place să-şi vadă fraţii plângând de foame.
Copilul vede munca istovitoare ca pe o joacă şi nu se plânge. A înţeles că trebuie să renunţe la copilărie înainte de vreme. „Trebuie să muncesc, pentru că nu avem ce mânca. Fraţii mei sunt prea mici, iar banii din alocaţie nu ne ajung. Mă trezesc dimineaţa şi merg la demolare. Când se termină cu demolarea, merg iarăşi la momârlani să muncesc în gospodărie, la oi, vaci sau tăiat de lemne. Primesc bani şi lapte după ziua de muncă”, spune copilul în timp ce ridică o bârnă grea de lemn, încă o dată cât el de mare.

Munceşte pentru cei şapte fraţi
La clădirea părăsită, muncesc şi alţi copii alături de adulţi. O fetiţă târăşte după ea un topor şi un târnăcop, sculele cu care tatăl ei sapă prin moloz după cărămizi sau fier vechi. După ce-i dă uneltele, la mână, tatălui, se întoarce într-un colţ şi curăţă cu un ciocan toate cărămizile scoase din ruină. Trebuie să fie fără pic de mortar pe ele, ca să poată fi vândute.
Ştefan este un tânăr de 21 de ani, căruia viaţa nu i-a oferit altceva, decât scormonitul prin gunoaie după sticlele de plastic sau fierul vechi din clădirile părăsite. Acum, munceşte şi el la ruină, pentru a-şi întreţine cei şapte fraţi mai mici. A încercat în mai multe rânduri să-şi găsească de lucru, dar fără şanse de izbândă, într-o Vale a Jiului extrem de săracă. „Mama se chinuie cu noi, pentru că are doar ajutorul social. Aici ne chinuim zi de zi. Ce să fac, să jefuiesc oamenii? N-am făcut niciodată aşa ceva. Viaţa e grea, dar dacă nu ne riscăm viaţa, nu avem ce mânca. Când am fost să-mi găsesc de lucru, au zis că suntem magneţi, că nu au nevoie de noi. Mi-au dat amendă, pentru că vin să sparg aici după cărămidă. Acum trebuie să merg şi la primărie ca să lucrez pentru amendă. Am şapte fraţi mai mici şi mama nu poate să-i crească singură. Dacă eu nu muncesc aici, fraţii mei nu au viitor”, spune Ştefan Mîrza. Ar vrea să-şi vadă fraţii că vor avea o şansă în viaţă, nu cum se chinuie el, să uite de necazuri, dar ştie că acum nu se poate. Nu se mai plânge şi nici nu vrea să se dea bătut în faţa greutăţilor. Ştie doar că fierul adunat, cărămida recuperată ori lemnul vândut înseamnă o pâine pentru fraţii lui.