ActualitateFlash

Paşti cu karaoke religios şi curcan

Carmen Cosman

În teatrul de război din Irak, nimic nu este aşa cum suntem noi obişnuiţi. Este, în schimb, nisip din belşug şi foarte multe reguli de securitate, pe care nu ai voie să le încalci. Acolo şi-au petrecut Paştele cadrele medicale hunedorene, care au ales să lucreze la mii de kilometri depărtare de casă.
 

Aproape ca o zi obişnuită
Fără familie şi fără bucatele tradiţionale, au putut doar să se roage într-o capelă, alături de celelalte naţionalităţi aflate în bazele militare, iar cantina a fost împodobită de sărbătoare. În rest, Sfânta Înviere a Domnului a trecut la fel ca o zi obişnuită. Alături de medicii care au ales să profeseze în Irak, se află Petre Corlan (foto stânga), plecat de la Spitalul de Urgenţă Petroşani, şi Claudiu Toma (foto dreapta), care a lăsat Serviciul de Ambulanţă Petroşani, pentru banii primiţi ca medic în teatrul de război. Nu sunt în aceeaşi bază militară, dar ţin des legătura pe Internet, la fel ca şi cu cei dragi, lăsaţi acasă. A fost primul Paşti petrecut în bazele militare şi doar calendarul le-a adus, probabil, aminte că este Învierea, pentru că acolo, în Irak, zilele trec la fel, una după alta. „Ca să simţi Paştele, poţi doar să te integrezi în majoritate. Azi am fost la capelă. Au un program clar, care durează o oră şi urmează anumiţi paşi: rugăciunea de deschidere; un cântec (formaţie de soldaţi – cântec religios modern), adică un fel de karaoke, unde toată lumea citeşte pe un ecran mare şi cântă, apoi, mesaj de bun venit şi anunţuri; citirea din scriptură, rugăciune şi iar cântece. După acestea, fiecare merge prin mulţime şi dă mâna cu fiecare, urându-şi  „Paşte fericit“. În partea a doua, se decide de comun acord pentru ce ne rugăm. Toţi cei din sală pot lua cuvântul şi aduc idei, fiecare pentru ce vrea să se roage, cineva notează toate doleanţele şi apoi se fac rugăciuni într-un glas, după care urmează slujba religioasă, apoi cântece şi cam atât. Nu este o regulă general-valabilă, nu aş putea vorbi în numele colegilor mei. Unii suntem izolaţi, câte unu-doi în locaţie, ori mai mulţi. Aici, îţi petreci Paştele ca o zi obişnuită. Dacă ţii legătura cu familia nu te simţi mai în toiul sărbătorii, ci, dimpotrivă, îţi faci mai mult rău”, povesteşte dr. Petre Corlan.
Iar pentru dr. Claudiu Toma, tot o zi normală de lucru a fost.”Aici sărbătorile nu sunt sărbători, ci o  zi obişnuită. Singurul lucru care îţi aduce aminte de Paşti este faptul că este împodobită cantina, în rest, absolut nimic. Nu am văzut ouă vopsite sau orice altceva ce m-ar duce cu gândul la sărbătoarea pascală”, a precizat acesta. Ce le-a lipsit cel mai mult acolo? Nici măcar nu a fost greu de răspuns: exact Noaptea de Înviere. „Acesta e farmecul de care ne bucurăm cu toţii acasă. După ce ţi-ai petrecut Noaptea de Înviere, parcă simţi că a trecut mult-aşteptatul Paşti! Aici nu există Noapte de Înviere. Americanii organizează o ceremonie religioasă la capelă, începând cu ora 5 AM, pentru a prinde răsăritul soarelui. Fără lumânări… La ei nu există decât o singură zi de sărbătoare. Duminica! Ca să respecţi tradiţia, ar trebui să ai o biserică, să aparţină religiei în care eşti botezat, să ai un miel pe care să îl sacrifici, să ai ouă vopsite, să ai familia alături, să ai vinul şi cozonacul pe masă. Ori aici nu există nimic din toate astea. Am servit curcan fiert şi apoi preparat la grill şi şampanie fără alcool. Singura urmă de tradiţie este că, dacă ai români cu tine, poţi să spui în limba română : „HRISTOS A ÎNVIAT!!!“ Eu mi-am răspuns singur…”, explică plastic dr. Corlan.

Faţa sumbră a războiului
De fapt, în Irak, totul este diferit. Şi nu neapărat depărtarea de casă te omoară, ci mai ales, dorul. Dorul de acasă şi de ce ai lăsat în urmă. ”Diferenţa e mare în tot ceea ce trăieşti aici, faţă de acasă. Nu ar conta miile de kilometri, dacă ai fi în lumea civilizată şi colorată precum acasă. Suntem în teatrul de război, simţim asta prin restricţii, scanări la tot pasul şi reguli de conduită. Mai simţim asta prin alarme şi greutatea «armurilor» care ne sunt impuse uneori în timpul alertelor. Ieri, spre exemplu, nu am avut acces la masă, deoarece nu aveam vesta  şi casca de protecţie”, povesteşte Petre Corlan. Şi tot despre securitate vorbeşte şi dr. Claudiu Toma. „Aici, cel mai mult ne lipseşte, cred, libertatea. Totul este cu nivele de securitate. Nu poţi merge oriunde, suntem clasificaţi pe culori, de la roşu la albastru. Roşu – nu ai nimic, albastru, în schimb e maxim. În funcţie de culoarea Badge-ului, ai diverse facilităţi, iar ele se obţin în funcţie de profesie şi de naţionalitate. Ca medic, ai cel puţin galben, care este a treia culoare, maximum maro, adică a patra culoare”, explică Toma.
O lume militarizată, în plin teatru de război, unde există însă din plin ceva ce în România lipseşte: respectul pentru medic. Este bine plătit, comparativ cu ţara noastră, şi lăsat să îşi facă profesia, fără tot felul de reguli absurde, care îl încurcă în loc să-l ajute. Dar chiar şi aşa, majoritatea medicilor numără zilele până se întorc acasă, unde îşi vor lua de la capăt treaba lăsată atunci când au decis să plece la mii de kilometri depărtare.

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la Stiri si informatii din judetul Hunedoara. Mesagerul Hunedorean

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura