ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT. Vieţi grele, vieţi uşoare… (2)

Valentina Mureşan

Revenim la partea a doua a discuţiei de săptămâna trecută, pentru a analiza mai departe cauza vieţilor grele, pline de dificultăţi, a destinelor zbuciumate şi triste. Pentru cei ce nu au reuşit să citească prima parte, este suficient să caute pe site-ul ziarului nostru.
Revenind la subiect, v-am dat un exemplu în ediţia trecută, poate cel mai dificil sau absurd dintre toate, al copilului abandonat la naştere, dar cu program să devină medic şi să îşi ajute semenii. Spuneam că, la venirea în trup el a cunoscut toate aceste detalii şi a încuviinţat să vină pe pământ, ceea ce denotă faptul că tot ce îi era predestinat se putea împlini. Iar de aici începe distracţia: vor veni în calea lui, oameni, situaţii, oportunităţi, de care el trebuie să se folosească pentru a evolua, pentru a ajunge la destinaţie. Liberul arbitru, care poate fi şi el de două feluri, depinde cine pune stăpânire pe el, îi va dicta pe ce drum să apuce. Dacă va rata o ocazie, ea se va repeta la un interval de timp, după ce îşi mai primeşte anumite lecţii menite să recunoască oportunitatea. Dacă nici atunci nu va exploata acea oportunitate, în mod evident că încep corecţiile, astfel încât drumul lui să se îndrepte spre ceea ce a stabilit cu universul, la întrupare. Ştiu că sună greoi, poate mulţi nici nu cred în ceea ce spun eu, însă, repet, este viziunea mea, n-am dobândit-o peste noapte, ci am studiat ani buni, ca să vă pot spune aceste lucruri. Şi puteţi considera că, ajungând pe pagina mea, este posibil ca vorbele mele să vă ajute să urcaţi în acel tren pe care nu trebuie să-l pierdeţi. Pentru că oportunităţile de care vorbeam mai sus vin prin situaţii de viaţă, prin oameni, prin întâmplări. Totul este să nu consideraţi nici o secundă din viaţa voastră, ca fiind nefolositoare. Tot ce vă apare în cale este un semn, o direcţie, sau o corectare. Şi, ca să scurtez acest exemplu, dacă băieţelul nostru va avea abilitatea să recunoască aceste semne, aceste oportunităţi, dacă se va ancora în Dumnezeu şi nu-şi va dărui sufletul necuratului, izbânda sa va fi categorică, viaţa lui va fi şi dificilă, dar şi frumoasă, iar la capătul ei se va afla scara spre un cer superior. Dacă, însă, va face greşeală după greşeală, va apuca durmuri ce nu-i aparţin, nu va recunoaşte şansele şi nu se va folosi de ele, va avea o viaţă grea, dusă în extreme, haotică, fără sens. Aşa se întâmplă cu toată lumea: nu eşti pe calea ta, nu-ţi este bine. Părintele Arsenie a spus o mare şi înţeleaptă vorbă, trebuie doar să o pricepi: „Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă.” Simplu! Concis! Ferm! Doar că noi nu mai auzim, nu mai citim, nu mai căutăm răspunsuri unde trebuie. Alergăm ahtiaţi după senzaţional, vrem ca tot ce am stricat într-o viaţă să repare cineva, sau Dumnezeu, într-o clipă, acuzăm popii că nu mai sunt preoţi ai Lui Dumnezeu, dar nu gândim că şi ei sunt precum merităm noi, ne luăm de gât cu Dumnezeu că nu ne iubeşte şi ne pedepseşte, umblăm prin babe şi prin ghicitoare, avem interese fără scrupule, ne împodobim ca brazii de Crăciun, ne limităm existenţa la mâncăruri alese, vacanţe cât mai exotice din care nu pricepem decât bronz pe trup şi alcool în creier şi multe fotografii, să vadă lumea pe unde umblăm etc.
Un alt exemplu pe care aş vrea să vi-l dau, de data aceasta real, al unei cunoştinţe care a încuviinţat să vorbesc despre experienţa ei, este al unei femei ajunsă la a doua tinereţe, căsătorită cu un domn bogat, alături de care are doi copii. Timp de foarte mulţi ani, doamna noastră a îndurat infidelităţile soţului, agresiunile lui, indiferenţă, umilinţă, jucând amândoi un teatru perfid în faţa lumii, care-i considera un cuplu model. În mod evident, nu acesta era drumul ei în viaţă, dar ca să-şi complice existenţa mai mult, de dragul confortului financiar oferit de soţul său şi în mod cert din disperare, a apelat la diverse tertipuri: s-a dus la vrăjitoare să-l îmblânzească, s-o iubească doar pe ea, să… nu mai ştiu ce. În paralel, mergea şi la preot, dar nu spovedea ce face ea, ci ce-i face soţul. Preotul îi dădea să citească rugăciuni, pe care ea, evident, nu le citea, că n-o lăsa partea adversă. Se potoleau lucrurile o perioadă, pentru că diavolul arunca momeala, apoi veneau alte nenorociri mai mari, iar ea fugea iar la vrăjitoare, să reînnoiască descântecele. Şi aşa au trecut anii… Când a ajuns la mine era atotştiutoare, atotputernică, doar că se aştepta ca eu să fac alte magii soţului său. Spre surprinderea ei, i-am demolat tot castelul de nisip în care trăia şi am pus-o să se privească în oglindă. A descoperit un suflet chinuit de propriile alegeri, o femeie inexistentă, o marionetă a propriilor ambiţii nesănătoase, o mamă din inerţie etc. Am mers împreună la spovedanie şi a vorbit printre hohote de plâns, două ore… A trecut un an de atunci, timp în care i-a redat libertatea soţului în condiţii amiabile, îşi cresc împreună copiii, iar ea s-a reapucat de job-ul de educatoare, pe care-l abandonase de dragul banilor soţului ei, se reconstruieşte ca om, ca femeie, ca mamă cu normă întreagă şi aşteaptă să apară oportunităţile în viaţa ei. A pierdut timp, energie, suflet. Dar nu a pierdut tot!
Este importantă latura materială a vieţii, pentru că susţine intenţiile noastre. Iar eu pledez pentru un echilibru în acest sens. Biserica ne învaţă să ne îngrijim strict de suflet. Medicii ne îndeamnă să ne îngrijim de trup. Eu cred că trebuie să fim atenţi la tot, pentru că nu este o întâmplare faptul că am fost spirit şi ne-am întrupat. Dar să nu facem exces de zel în nici o direcţie, punând accent pe cunoaştere, pe descoperire de sine, pe tot ce duce la esenţă. Să rămânem în echilibru cu toate, ca tot ce ne defineşte să ne şi călăuzească.

Până săptămâna viitoare… ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!