ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT. Tristeţea

Valentina Mureşan

Bine v-am regăsit! Astăzi vorbim despre tristeţe, despre mânie şi depresie. Cu alte cuvinte, vorbim despre deznădejde. Iar deznădejdea este unul dintre cele mai mari păcate, pentru că presupune atât de puţină încredere, încât nu mai întrevede nici o speranţă!
Vreau să vă reamintesc un lucru extrem de important, respectiv rugămintea de a nu vă rezuma doar la ceea ce spun eu, în articolele mele. Vă rog să căutaţi informaţii legate de orice subiect vă interesează, sau v-a captat atenţia. Eu nu deţin adevărul absolut, ci deţin adevărul meu construit pe ani mulţi de studiu, pe suferinţe, lipsuri, revolte interioare, pe răspunsuri la întrebările care-mi furau liniştea, pe dorinţa mea de a şti cine sunt, ce sunt, de ce am venit pe pământ şi care este direcţia spre care trebuie să merg. Când am înţeles că n-am fost aruncată la întâmplare, de Dumnezeu, pe pământ, ci totul e cu rost, am auzit ceasul treziei cum suna pentru mine. Din acel moment au început căutările! şi cu cât citeam mai multe lucruri, cu atât îmi dădeam seama că nu ştiu nimic. Acela a fost momentul în care mi-aş fi dorit ca părinţii mei să ştie mai multe, să-mi fi oferit alte informaţii, care să mă dezvolte ca om-în-spirit, nu doar ca individ într-o societate ignorantă şi bolnavă. Iată de ce vă împărtăşesc câte puţin din tot ce am desluşit eu, cu sudoarea nopţilor nedormite, a căutărilor de înţelesuri şi a frământărilor mele sufleteşti… ca voi să aveţi un punct de pornire, pe care eu nu l-am avut! şi mai vreau să subliniez un aspect extrem de important: tot ceea ce vă scriu în articolele mele sunt trăiri proprii, experienţe personale sau trăite alături de apropiaţii mei, altfel spus, sunt experienţele mele, niciodată poveşti din auzite, sau de dragul de a vă scrie câte ceva.
Să revenim la tristeţe… un om trist este, pe de o parte un om lovit de viaţă şi prin viaţă, de el însuşi, iar pe de altă parte, este un om care iubeşte prea puţin viaţa. Tristeţea este valabilă ca emoţie, atunci când se numeşte mâhnire! Putem fi mâhniţi că am pierdut pe cineva drag, sau că am pierdut o şansă. Mai putem fi mâhniţi atunci când realizăm că strădaniile noastre nu sunt apreciate, sau că cineva ne-a făcut un deserviciu. Este o emoţie firească mâhnirea, dar e de scurtă durată. Atunci când se transformă în tristeţe, noi înşine lăsăm întunericul să ne acopere sufletul în întregime, pentru că dispare încrederea că mai există o posibilitate ca lucrurile să se îndrepte. Şi asta se întâmplă pentru că avem prea puţină credinţă reală, curată, prea puţină comunicare cu Universul absolut, care ne pune la dispoziţie o infinitate de soluţii pentru orice problemă. Trebuie să pornim în permanenţă de la axioma că orice situaţie are soluţii nelimitate, doar că trebuie să o căutăm şi să o găsim pe cea optimă. Atunci când nu funcţionează nimic din tot ce am încercat, înseamnă că nu suntem în direcţia care trebuie. Nu avem voie, nu avem dreptul să cădem în tristeţe, indiferent de context, ci avem obligaţia să nu abandonăm niciodată căutarea!
Veţi spune… OK! şi bolile incurabile? Ce soluţii au ele?
Dragilor dragi, orice situaţie de viaţă ne este dată nu este pedeapsă! Atunci când ni se îmbolnăveşte trupul, în esenţă există o cauză pentru care mai întâi ni s-a îmbolnăvit spiritul. Greşelile noastre de viaţă atrag după ele două componente: eşecuri personale şi profesionale, sau boli. Ele sunt un semnal de alarmă că nu facem bine ceva, că nu suntem pe drumul corect. Dumnezeu le îngăduie spre trezirea noastră spirituală, spre îndreptarea noastră umană. Dacă înţelegem acest mecanism, care este mai simplu decât ne putem imagina, dacă remediem rapid şi în mod conştient greşelile, dacă iertăm şi iubim, Dumnezeu pune vindecare chiar şi unde nu este vindecare. Când nu mai există calea vindecării spirituale, iar boala presupune moartea unei persoane, intervine acceptarea pe două căi: în primul rând, poate fi încheierea misiunii personale a acelui om şi reîntoarcerea spiritului său, la Dumnezeu, iar aceasta este cea mai curată soluţie, este voinţă divină, iar noi nu avem altceva de făcut decât să ne rugăm pentru iertarea sufletului şi viaţă veşnică. Pe de altă parte, boala şi dispariţia unei persoane mai însemnă lecţie de viaţă. Cei rămaşi trebuie să înţeleagă ceva, să înveţe din lecţia altcuiva, ca lecţia lui să fie mai uşoară. Însă, oricât de gravă poate fi o situaţie, ea are minimum o ieşire sigură şi cel puţin un infinit de soluţii pentru ea.
Până săptămâna viitoare…
ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!