ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT. Recurs la morală

Valentina Mureşan

De peste un an, în fiecare săptămână, spun în această pagină lucruri care să ne ajute să trăim frumos, sau să ne dăm răspunsuri, sau să ne ajute în căutări…
Am 44 de ani şi toată viaţa mea am experimentat, ador începuturile oricărui proiect, sau fapt de viaţă, tot ce mă determină să visez pe mai departe, mă motivează, mă hrăneşte. Cumva, m-am desprins din mine, pentru că am înţeles cât de efemeri suntem noi oamenii, cât de simplu şi uşor murim… şi atunci la ce ne folosesc toate încrâncenările, toată alergătura, tot stresul, toată nebunia pe care o trăim zi de zi? Am cunoştinţe care îmi condamnă stilul de viaţă pe care l-am ales, unii chiar râd, alţii sunt şocaţi şi i-am lăsat să o facă, pentru că vine vremea înţelegerilor, pentru fiecare. De cele mai multe ori nu alegem noi, ci alege viaţa pentru noi. Important este să ştim să acceptăm şi să extragem conţinut din orice orizont. Dragilor dragi, am deschis acest subiect astfel, pentru că mi-am propus pentru astăzi, să ne permitem o analiză subtilă, sau chiar autoanaliză, pentru cei care pot. Vă ofer un articol pentru cei trecuţi de 40 de ani, oameni care încep să-şi pună întrebări, sau privesc deja viaţa cu alţi ochi, cu altă maturitate a gândului. Ce am făcut până la această vârstă? Am fi putut face altfel? Regretăm ceva ce ar fi putut fi decisiv pentru viaţa noastră? Am făcut greşeli pe care le putem remedia, sau unele definitive? Mai putem schimba ceva? Sunt convinsă că foarte mulţi dintre voi, cei ce aţi trecut pragul celor 40 de ani, vă puneţi aceste întrebări. Şi am această siguranţă, pentru că EU sunt TU, iar eu îmi pun aceste întrebări, oamenii care vin la mine în terapie şi le pun, deci este un timp al analizelor de viaţă…
Trăim interconectaţi unii cu ceilalţi, iar concluziile sunt mereu la-ndemână. Doar că suntem excesiv de superficiali, egoişti şi făţarnici, iar aceste lucruri trebuie să le conştientizăm foarte repede, dacă vrem să nu ne pierdem. E cert, societatea ne-a făcut aşa, însă noi avem puterea să schimbăm lucrurile. Mi se întâmplă să postez lucruri pe Facebook, iar oamenii pun atâtea comentarii care nu au nici o legătură cu direcţia subiectului meu, încât concluzia este simplă: ori nu mai citeşte nimeni cu atenţie, de la un capăt la altul, ci fuşăresc printre rânduri, ori ceea ce se citeşte, nu se mai conectează cu înţelegerea cerebrală. Un alt exemplu este cel dat de discuţiile dintre oameni, unde nimeni nu mai înţelege pe nimeni. Unul vorbeşte, iar celălalt ori vorbeşte altceva peste el, ori pare că ascultă, dar gândul îi este într-o cu totul altă parte. Deciziile pe care le luăm nu mai au legătură cu sufletul, ci se raportează permanent la materie, relaţiile pe care le construim sunt mereu în funcţie de interese, iar când dispare interesul, dispare şi relaţia… Nu ne mai conectăm cu noi înşine, nici măcar întru Hristos…
Ce-am făcut, dragii mei? Unde ne-am rătăcit? În virtutea cărui ideal ne-am transformat atât de mult, încât nu mai putem fi empatici, sensibili la frumos, iubitori de natură, de viaţă şi simplitate? De ce avem nevoie de atâtea validări inutile din partea societăţii? De ce ne fac banii şi averile mai importanţi pe unii, faţă de alţii? De ce nu mai ştim să renunţăm la noi? Vă vorbeam în articolele trecute despre bani şi despre cum să-i atragem în vieţile noastre, iar un amic a găsit de cuviinţă să-mi spună că râde cu lacrimi când îmi citeşte articolele, pentru că eu vorbesc despre bani, dar nu a văzut nici un car cu bani la poarta mea. Nu avem, iubiţii mei, nevoie de car cu bani! Avem nevoie de atâţia bani, cât să fim bine noi cu noi înşine. Eu nu scriu aici despre cum să întorci banii cu lopata, ci despre cum să ieşi din disperarea lipsei banilor, cum să-i foloseşti corect şi cum să deschizi canale care să-i aducă în viaţa ta. E greu să fii profund, sau spiritual, când alegi să fii superficial!
Mă doare această desprindere a omului atât de Dumnezeul din el, cât şi din umanitate şi ştiu că nu va fi uşoară redresarea, sau întoarcerea. Cu cât stăm mai mult în această stare, cu atât vom atrage în vieţile noastre lucruri nu tocmai benefice, a căror consecinţă o vom vedea destul de repede.
Puneţi-vă întrebări, dragilor dragi! Dar găsiţi şi răspunsurile la ele! Priviţi în voi înşivă şi în jurul vostru cu atenţia vie, lăsând de-o parte viitorul care nu vă aparţine. Ca să nu mai spun că, viitorul copiilor voştri nu vă aparţine deloc! Este doar o iluzie, pe care viaţa o va demonta la pachet cu cele mai mari dezamăgiri. Copilului trebuie să-i oferiţi o educaţie morală şi spirituală, sănătoasă, să vă îngrijiţi de el, să-l sprijiniţi atunci când are nevoie. Copiii nu au nevoie de palate, ridicate cu sfărâmarea voastră, ci de voi înşivă! Multe ar fi de spus şi mare îmi e mâhnirea din ultima perioadă, pentru că am în jurul meu oameni care nu mai seamănă cu oameni, oameni care nu sunt bine cu ei, dar nu-şi percep dimensiunea erorii, oameni care dau buzna în vieţile altora, sau care fac răul mult mai uşor decât binele…
Iertată să-mi fie starea acestui articol! Puneţi-l pe seama verii care stă asunsă sub cortină de ploi cu grindină, parcă dorind să ne spună că omul e ca vremea, iar vremea e greşită. Sunt sigură că n-am scris întâmplător acest articol de stare, că mulţi vor găsi răspunsuri, de aceea rămân în ton cu el şi cu voi şi împreună, cu Dumnezeu cel bun şi drept!
Să vă fie cu folos!

Până săptămâna viitoare… ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!