ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT. Între datorie, carieră şi iubire (2)

Valentina Mureşan

Dacă ne-am lămurit cum stau lucrurile în ceea ce priveşte datoria, vă dau bineţe şi vă invit să vedem ce putem spune despre carieră. În primul rând, cariera se referă la profesie, iar profesia a fost, dintotdeauna, apanajul bărbaţilor, nu al femeilor! Bărbaţii sunt cei care trebuie să facă ceva pentru a aduce pâine pe masa familiei. Iar femeia este cea care preia pâinea şi o drămuieşte familiei. Aici se situează realitatea! Dincolo de ea este doar ambiţia noastră, sau neînţelegerea noastră. Iar acum am să vă explic.
Natura umană se împarte doar la doi: bărbat şi femeie! Ei se mai pot împărţi la cât vor şi la cât pot. Însă există anumite legi ale firii, unele nescrise, dar extrem de importante, care cer ca fiecare fiinţă de pe pământ să îşi cunoască locul, nu limitele. Pentru că orice fiinţă este plenipotentă, iar femeile au demonstrat de-a lungul vremii că pot face orice, uneori mai bine decât un bărbat, că pot avea orice meserie, pot lupta pe front, pot isca războaie, pot fi chiar ce nici nu gândesc bărbaţii că sunt. Însă noi, femeile, uităm zilnic că nu mai avem nimic de demonstrat şi trăim constant într-o luptă inegală cu bărbaţii. Spun inegală, nu pentru a mă contrazice, ci pentru a întări o regulă: bărbaţilor le aparţin meseriile, lor le aparţine şi cariera! Există două laturi ale vieţii foarte importante: cea materială şi cea spirituală. Cariera pe care ar trebui să şi-o dorească femeile este cea legată de spiritualitate, de maternitate, de susţinere, iar asta porneşte de la dragostea pe care o pun în mâncarea pe care sunt obligate să o prepare pentru întreaga familie, de la înmiresmarea hainelor pe care le spală, până la educaţia pe care o dau copiilor, până la dragostea pe care o oferă soţului şi chiar mai departe. Orice bărbat poate avea o carieră, dar nu orice bărbat poate lăsa cariera la uşă, când intră în casă. Orice femeie poate avea familie, dar nu orice femeie înţelege că acesta este singurul şi cel mai frumos job pentru ea. De aici se complică lucrurile. Punem prea mult accent pe bani, pe poziţii sociale, pe funcţii. Nici nu mai ştim dacă o anumită funcţie este destinată unui bărbat, sau unei femei. Pentru că nu mai avem barometrul firescului din noi. Acelaşi lucru se întâmplă şi din alte puncte de vedere: cu siguranţă aţi observat că din ce în ce mai multe familii au animale de companie, cu precădere câini, pe care îi ţin în casă, îi spală, îi duc la coafor canin, îi spală pe dinţi, dorm cu câinele în pat etc. Ba mai mult, văd pe stradă nişte penibili de bărbaţi imenşi, care plimbă în lesă o aschimodie canină, puţin mai mare ca un şobolan. Niciodată n-am văzut ceva mai caraghios! Iar acestea toate nu sunt altceva decât un alt exemplu de denaturare a firescului! Cu tot respectul pentru înverşunaţii iubitori de animale, trebuie să subliniez că un câine trebuie să stea în lanţ, păzind casa. Pentru asta l-a creat Dumnezeu. Iar lucrul acesta nu denotă că stăpânul îl iubeşte mai puţin, cum de altfel nu înseamnă că eu aş fi un călău al animalelor. Dar n-avem cum purta boxerii pe cap şi pălăriile în loc de şlapi! Când inversăm lucrurile, să nu ne mai mirăm că anumite familii nu au copii, sau vin peste ei tot felul de boli la care nici medicii nu le mai dau de cap. Există nişte legi ale Universului, iar când nu ţinem seama de ele, sau inversăm lucrurile, ne trezim că ceva nu funcţionează cum trebuie, dar refuzăm să conştientizăm greşelile banale pe care le facem.
Revenind la carieră, mai trebuie specificat că aceasta nu te va pune niciodată să alegi între ea şi familie. Când se ajunge aici, presupune o altă încălcare a firescului. Cariera trebuie să ne ocupe exact atâta timp, cât să nu rămână nimic descoperit: familie, somn, relaxare. Eu cred că doar două categorii de oameni se pot numi „de carieră“ şi anume, preoţii şi medicii. Şi nici aceştia toţi! Pentru că o carieră înseamnă că îţi dăruieşti viaţa, priceperea şi cunoştinţele, semenilor tăi. Ca medic nu poţi spune că nu salvezi o viaţă, pentru că tocmai iei masa cu familia. Cum de altfel, nici ca preot nu poţi spune că amâni pe dimineaţă ultima împărtăşanie a unui muribund, pentru că serbezi ziua celui mai mic dintre fii. În ambele cazuri, nici una dintre soţii nu are dreptul să se simtă neglijată, sau lezată, ci trebuie să fie prima care sare în ajutorul soţului său, ca să ajungă cât mai repede acolo unde este nevoie de el. Abia când înţelegem aceste lucruri, putem vorbi de o carieră, când doar tu poţi face un anumit lucru, când eşti indispensabil sau vital. Iar femeile care au un astfel de soţ, să dea mulţumire Lui Dumnezeu, să se roage necontenit pentru el şi să-l însoţească necondiţionat, în veşnicie!
Până săptămâna viitoare…
ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!