Elegie pentru un suflet nobil

vadimLa mijlocul acestui blând septembrie, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, un linţoliu mohorât s-a aşternut peste chipul brăzdat de lupte al Tribunului. Dumnezeu nu a mai avut răbdare şi l-a ridicat în Împărăţia Sa, lăsându-ne amintirea personalităţii sale de excepţie şi conturul idealurilor pentru care a ars o viaţă de om.

Noi, cei care l-am iubit, am crezut în el şi i-am fost alături până la sâvârşirea sa fizică, am fost cutremuraţi, devastaţi, am încercat sentimentul neputinţei în faţa Proniei, am simţit cum o parte din fiinţa noastră s-a scurs, pentru a-i face alai Tribunului în călătoria sa către Ceruri.

Totuşi, oricât de mare ar fi durerea pierderii, noi ştim că, în perspectivă creştină, scopul nu este viaţa, ci Învierea. Nicolae Iorga spunea că omul nu moare niciodată întreg. Prin urmare, destinat pământului şi descompunerii este doar învelişul, trupul, sufletului fiindu-i hărăzit un alt loc. Ne rămâne deci să diluăm sarea lacrimilor noastre şi să ne înseninăm sufletele cu gândul că sufletul Tribunului a rămas viu şi s-a înălţat la Tatăl. El nu ne-a părăsit, doar că a încetat să se mai deplaseze orizontal ca noi toţi, paşii săi fiind de acum înainte zbor.

Cu siguranţă Vadim nu ar fi dorit să ne tânguim, ci să îi continuăm lupta, să aducem un permanent omagiu principiilor pentru care el a sacrificat totul: dragostea nemărginită faţă de neamul românesc, cultivarea valorilor spirituale şi artistice, dezinteresul pentru lumea amăgitoare a materialului, demnitatea (atât la nivel de individ, cât şi de naţiune), dragostea faţă de oameni şi animale. Mai presus de toate acestea, Vadim a propovăduit credinţa în Dumnezeu, credinţa creştină.

Când spui Vadim, prima asociere care îţi vine în minte este cu conceptul de naţionalism şi cu idealul atât de drag acestui neam – România Mare. În ciuda presiunilor, calificărilor de tot soiul, chiar a demonizării, Vadim şi-a asumat integral doctrina naţională, ştiind că în ea sălăşluieşte viitorul naţiunii române, predestinarea noastră în universalitate. Pentru proiectarea acestui ideal în inimile noastre nu a precupeţit nici un efort, s-a lăsat stors de o muncă sisifică şi a refuzat orice compromis, oricât de îmbelşugat în daruri materiale ar fi fost acesta.

Vadim a fost o personalitate uriaşă, activitatea sa desfăşurându-se, în paralel, pe mai multe planuri: jurnalism, literatură (în special poezie), istorie, teologie, cinematografie, politică. Pregătirea sa enciclopedică l-a proiectat în acea specie de titani ai istoriei noastre, despre care se poate spune că au scotocit fiecare ungher, fiecare colţişor al fiinţei noastre naţionale. Pentru Vadim limba română a reprezentat ceva sacru, a stăpânit-o, cum puţini au putut să o facă, atât în scris, cât mai ales oral, fiind unul dintre marii oratori ai vremurilor noastre, iar cei care au avut şansa să îl asculte pe viu pe Tribun ştiu exact la ce mă refer, fiind memorabile discursurile sale în Parlamentul României şi în diverse locuri încărcate de istorie şi pline de magnetism (Ţebea, Cluj-Napoca, Auschwitz şi multe, multe altele).

Tribunul a dus foarte multe bătălii, pe unele le-a câştigat, pe altele le-a pierdut. Însă dincolo de rezultatul lor, ne rămâne imaginea sa dârză, neînfricată şi armonia deplină între idealul susţinut şi faptele sale. A preferat să piardă, decât să se lepede de crezurile sale, cu gândul că adevărata victorie nu sunt gloria efemeră, certificată de potentaţii zilei, şi decoraţiile cu luciu, ci sinceritatea sa şi capacitatea de jertfă pe altarul credinţei sale. Vadim a ştiut că, de exemplu, „Şarja de la Robăneşti” reprezintă cu mult mai mult o victorie decât supunerea Franţei de către Hitler, pentru că la el aveau întâietate valorile de natură morală. Poate de aceea asistăm în aceste zile la uriaşa solidaritate a poporului român cu Tribunul, fiecare dintre noi, indiferent de concepţiile noastre ideologice, artistice, religioase, morale, simţind că Vadim a vorbit măcar o dată şi în numele nostru, că a rostit cu tărie ceea ce noi, uneori, nu am avut curajul să spunem.

Vadim a refuzat să accepte că acest neam trebuie să stea în genunchi în alt scop decât pentru rugăciune. De aceea, a fost anatemizat, blestemat, lovit, rănit. El însă s-a ridicat de fiecare dată şi a continuat lupta, chiar dacă aceasta se purta cu arme inegale şi chiar dacă împotriva sa s-a coalizat o armată a răului, provenită parcă din infernul lui Dante, bestiarul lui Goya, din insectarele copilăriei sau din cloaca maxima, indivizi fără coloană vertebrală şi fără etaloane morale. La început Tribunul i-a avut alături pe Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Gheorghe Buzatu, Romulus Vulpescu, Mihai Ungheanu, George Pruteanu. Pe nesimţite, aceştia s-au stins, iar Tribunul a rămas tot mai singur, chipul lui Iuda se reflecta tot mai des în oglinda apei în care se spăla pe faţă, trădarea îşi arăta rânjetul hidos.

Acum ştim că, în veac, Tribunul a câştigat bătălia cea mai importantă, lăsându-ne ca moştenire un mănunchi de idealuri eterne şi un model de conduită. La fel ca Nae Ionescu la înmormântarea lui Vasile Pârvan, îmi permit şi eu să spun: „Să-i fie ţărâna uşoară, atât de uşoară, pe cât de mare este durerea noastră!”. Dumnezeu să te mântuiască Tribunule şi să îţi poarte sufletul în grădina Raiului! Îţi suntem recunoscători fiindcă, la fel ca mulţi alţi martiri ai neamului românesc, ne-ai oferit speranţa într-o Românie Mare, prosperă şi binecuvântată!

Mircea Nicolae Mincea, 

Prim-vicepreşedinte al organizaţiei judeţene a PRM Hunedoara    

 

3 comentarii la „Elegie pentru un suflet nobil

  • 19 septembrie 2015 la 6:10
    Permalink

    Ma simt solidar si in confort cu fiecare litera a acestui memorabil text si il apreciez extraordinar pe creatorul lui. Observ ca luand exeplu de la mentorul Vadim si membrii [cel putin unii] din partidul sau vin in fata alegatorilor lor cu o cultura bine conturata, chiar exemplara si cu talent scriitoricesc laudabil. Cu un asemenea autor, ca cel al textului de mai sus ma simt prieten si daca nu am ocazia sa fiu in mod practic.

  • 19 septembrie 2015 la 12:46
    Permalink

    O elegie exceptionala, scrisa de un om de exceptie, in memoria unui roman cu totul exceptional…

  • 20 septembrie 2015 la 2:15
    Permalink

    L-am simpatizat si eu, pana prin 2000, dar dupa aceea s-au schimbat perceptiile mele fata de Vadim fiindca s-a aliat cu sionistii in 2003-2004 doar ca sa castige presedintia, ori asa ceva nu se face de catre un presupus nationalist care nu face concesii aliindu-se cu dusmanii cei mai rai ai romanismului si ai umanitatii-sionistii evrei. In numele pamfletului nu ai voie sa injuri, sa balacaresti, sa minti inventand si punand pe seama altora. Nu-mi place de Basescu dar sa inventezi tot felul de situatii in care Base s-ar fi imbolnavit si ca este gata-gata sa moara, asa cum a scris Vadim acum vreo 5-6 ani, nu se cade, uite ca a murit el inainte lui Basescu. De asemenea Vadim nu stia decat sa profite de colegii si subalternii sai, de munca lor in special, iar daca unul dintre ei misca in front sau i se opunea cumva, sau avea o opinie diferita de a sa, se lovea de o ploaie de invenctive, de balacareli asupra lui. Vadim se comporta ca un tiran pe mosia sa, considerand PRM-ul o proprietate a sa. A fost doar unul dintre fondatorii partidului dar s-a vrut singurul, ducandu-l la distrugere. Cred ca pana la urma, asta i-a fost misiunea: sa compromita ideea de partid nationalist, cu voie sau fara voie, dar consecintele astea par a fi. Nu-l urasc pe Vadim, m-a impresionat si m-a intristat moartea sa, fiind si el un om cu bune si rele, dar totusi, un valoros om de cultura. Desi exista o platitudine precum:” de morti numai de bine” totusi nu putem noi oamenii sa nu judecam, obiectiv sau nu, pe semenii nostri trecuti in lumea umbrelor. Vadim nu a fost deloc un geniu sau un titan al gandirii si al faptelor, cum gresit, cu emfaza spun altii, prea implicati in viata PRM-ului, si care-s departe de a fi obiectivi in aprecierea lui, excela la capitolul memorie, dar nu si la a judeca profund viata ,in general, sau unele particularitati ale unor oameni importanti ai lumii, iq-ul sau(136)nu era al unui geniu, desi era unul foarte mare, poate si asta plus caracterul sau indoielnic l-a facut sa comita grave greseli in cariera sa politica. I se pot imputa multe altele dar ma opresc aici si ma rog ca Cel de Sus sa-l ierte si sa-l odihnesca…

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.