Ce se ascunde la „Poarta Iadului”, misteriosul portal al Turciei spre „lumea subterană”

Orașul antic Hierapolis a ascuns mult timp un secret otrăvitor în misterioasa sa „Poartă a Iadului”. Dar știința modernă a descoperit în cele din urmă adevărul din spatele miturilor romane.

Cele mai magnifice din lume
În Pamukkale, în vestul Turciei, o enormă formațiune de roci albe se înalță deasupra câmpiei din jur. Muntele strălucitor de calcar pietrificat ajunge în cascade până la fundul văii, cu stalactite înghețate înconjurate de sute de bazine cu apă turcoaz.
Aceste stânci sunt formate din travertin, roci de calcar formate încet de-a lungul a 400.000 de ani de izvoare minerale. Apa care curge pe deal lasă în urmă un vast depozit de carbonat de calciu alb strălucitor, cu o lungime de aproape 3 kilometri și 160 de metri înălțime. Acesta nu este singurul loc în care apare travertinul – Huanglong în China și Mammoth Hot Springs în Parcul Național Yellowstone sunt alte exemple faimoase – dar stâncile de la Pamukkale sunt cele mai mari și, fără îndoială, cele mai magnifice din lume.
Este una dintre cele mai populare atrac­ții turistice ale țării. Înainte de izbuc­nirea pandemiei, peste 2,5 milioane de oameni vizitau acest loc.

Oraș balnear înfloritor
Chiar în vârful stâncilor albe de la Pamuk­kale se află o atracție și mai fas­cinantă: ruinele frumosului oraș antic Hiera­polis.
Hierapolis a fost fondat de regii attalizi din Pergamon la sfârșitul secolului al II-lea î.Hr., înainte de a fi preluat de romani în 133 d.Hr. Sub stăpânirea romană, a devenit un oraș balnear înfloritor. În secolul al III-lea, vizitatorii veneau din tot imperiul pentru a admira peisajul și a se scălda în apele despre care se spunea că au puteri vindecătoare.
„Apele termale sunt probabil unul dintre principalele motive ale întemeierii orașului”, spune dr. Sarah Yeomans, arheolog la Universitatea din California de Sud, specializată în Imperiul Roman.
„Până la mijlocul secolului al II-lea, Hierapolis a fost un oraș balnear frumos, plin de viață, cu ceea ce îmi imaginez că era o populație mai dinamică și mai diversă decât majoritatea, având în vedere popularitatea unor astfel de locuri printre vizitatori”, adaugă ea.
Dar Hierapolis era cunoscutîn întreaga lume romană și pentru un alt motiv, mai sinistru. Se spunea că ar fi locul unei „Porți a Iadului”, un portal către lumea subterană, de unde respirația toxică a câinelui infernal cu trei capete Cerber ajungea pe pământ, furând victime în numele stăpânului său, zeul Pluto. Un altar – Ploutonion – a fost construit pe lo­cul respectiv, iar pelerinii veneau din întreaga regiune pentru a-i plăti pe preoții templului să facă sacrificii pentru Pluto în numele lor.
Scriitorii vremii, printre care Pliniu cel Bătrân și geograful grec Strabon, au des­cris aceste sacrificii ca pe un spectacol îngrozitor. Un preot ducea un ani­mal – o oaie sau un taur – în altar. Ani­malul murea imediat, în timp ce preotul ar ieși viu.
„Am aruncat vrăbii și imediat au murit”, a scris Strabo în cartea 13 a enciclo­pe­diei sale Geografia, în mod clar uimit de ceea ce tocmai văzise.
Când vizitați Ploutonion astăzi, este greu să vă imaginați că aceste scene dramatice sunt reale. Acum excavat și restaurat, este un loc liniștit: o incintă dreptunghiulară umplută cu aproximativ 25 cm de apă limpede, acoperită cu spumă minerală, și o intrare mică arcuită. Deasupra acesteia sunt așezate scaune pentru spectatori, iar o statuie replică a lui Pluto privește benign în arenă.
Cum ar putea fi un loc al morții? Cum ar putea supraviețui preoții în timp ce animalele mor?
Acestea au fost întrebări care l-au intrigat și pe Hardy Pfanz, profesor la Universitatea din Duisburg-Essen din Germania, care studiază gazele degajate în timpul proceselor geologice.
„Când am citit descrierile scriitorilor antici, am început să mă întreb dacă ar putea exista o explicație științifică. M-am întrebat dacă această „Poartă a Iadului” ar putea fi o gură vulcanică”, spune el.
Dornic să-și testeze teoria, Pfanz a mes la Hierapolis în 2013. A obținut un răspuns aproape imediat.
„Am văzut zeci de creaturi moarte în jurul intrării: șoareci, vrăbii, mulți gândaci, viespi și alte insecte. Am știut imediat că poveștile erau adevărate”, spune el.
Când Pfanz a testat aerul din jurul orificiului de aerisire, a descoperit motivul: nivelurile toxice de dioxid de carbon. Aerul normal conține doar 0,04 la sută CO2, dar Pfanz a fost șocat când a descoperit că concentrația din jurul altarului a atins un nivel uimitor de 80 la sută.
„Doar câteva minute de expunere la 10 la sută dioxid de carbon te poate ucide. Nivelurile de aici sunt cu adevărat mortale”, spune el.
Aceste niveluri extrem de ridicate de dioxid de carbon sunt cauzate de același sistem geologic care a creat izvoarele termale din zonă și terasele spectaculoase de travertin. Hierapolis este construit pe falia Pamukkale, o zonă de falie tectonică activă de 35 kilometri, unde fisurile din scoarța terestră permit apei bogate în minerale și gazelor mortale să iasă la suprafață. O astfel de fisură trece direct pe sub centrul orașului și intră în Ploutonion.
Dar mai era o întrebare: dacă această zonă este atât de mortală, de ce nu au murit și preoții din Ploutonion? S-a întors la Hierapolis în anul următor și de data aceasta a studiat concentrațiile de gaze în diferite momente ale zilei.
„Am observat că în timpul zilei, când este cald și soare, dioxidul de carbon se disipează rapid. Dar, deoarece dioxidul de carbon este mai greu decât aerul, noaptea, când este mai răcoare, se acumulează în arenă, creând un lac letal de gaze la nivelul solului”, explică el.
Concluzia sa: animalele, cu nasul aproape de pământ, s-au sufocat rapid în acest nor toxic, dar preoții, care stăteau în picioare, respirau niveluri mult mai scăzute de CO2 și au putut supraviețui.
„Când mi-am dar seama respirația legendară a lui Cerber este de fapt dioxid de carbon, stăteam chiar în fața arcadei. În acel moment, mi-am dat seama că am rezolvat un mister antic, a fost un sentiment de-a dreptul fantastic”, a spus Pfanz.