„Să nu ne răzbunaţi…!”

La Aiud, în judeţul Alba, în data de 14 septembrie a fiecărui an, când se sărbătoreşte Înălţarea Sfintei Cruci, se face şi un parastas de pomenire pentru „sfinţii închisorilor”, ale căror oase (ale unora dintre ei) sunt acolo, îngropate în Râpa Robilor. La doi paşi de „zarca” în care şi-au trăit ultimele zile. Aşa se şi numeşte schitul unde se slujeşte, ziua şi noaptea, în memoria acestor martiri: “Înălţarea Sfintei Cruci”. Unul dintre sfinţii în zeghe ai poporului român, căruia nici măcar nu i se cunoaşte mormântul, este Valeriu Gafencu, altul este prof. Mircea Vulcănescu. Omul care şi-a dat viaţa, susţinând cu propriul lui trup un student căzut din picioare, ce nu ar fi rezistat încă o noapte de carceră dormind pe betonul rece al celulei de izolare. El, profesorul, în schimb, s-a îmbolnăvit de plămâni şi de-acolo i s-a tras sfârşitul. Una dintre declaraţiile „testamentare” ale profesorului Vulcănescu este aceasta: „Să nu ne răzbunaţi…!”
Nu am lipsit de la nici una dintre aceste comemorări de la Aiud, de la înfiinţarea schitului şi de la sfinţirea monumentului-memorial al calvarului, unde am avut onoarea de a cunoaşte oameni admirabili precum Ilie Tudor (da, tatăl cantautorului Tudor Gheorghe, fost deţinut politic), Virgil Totoescu (un nonagenar care vine, anual, taman de la Siret, „de unde se agaţă harta în cui”, pentru a-şi onora camarazii alături de care a suferit 18 ani de temniţă) şi alţii, şi alţii… Nu, nu sunt nişte resemnaţi, în ciuda faptului că au suferit foame, tortură, singurătate şi spaimă, în celulele de izolare. Sunt înţelepţi. Şi nu se gândesc la răzbunare. Ca şi monumentul de trăire creştină, care a fost profesorul Vulcănescu. “Să nu ne răzbunaţi…!” Asta e atitudinea lor. Asta a fost şi atitudinea lui Ion Gavrilă Ogoranu, a mai tânărului său camarad de la AFDPR, Mitrofan, a lui Jijie şi a atâtor altora. De ce? Pentru că răzbunarea atrage după sine o contra-reacţie. O re-răzbunare, în sens invers. Cineva trebuie să înveţe, la un moment dat (istoric sau ba), să ierte!
Spun asta, în contextul în care fostul preşedinte Ion Iliescu a fost acuzat oficial de crime împotriva umanităţii! Fostul preşedinte, Miron Cozma, Petre Roman, Mihai Chiţac, Corneliu Diamandescu, Gheorghe Andruţa, Traian Ştefan Călin, Dumitru Costea, Vasile Constantin, Virgil Măgureanu, Victor Atanasie Stănculescu ş.a. au făcut obiectul unor plângeri din partea Asociaţiei Victimelor Mineriadelor din 1990-1991, urmate de cercetări, trimitere în judecată (a unora, alţii fiind scoşi de sub urmărire). Ceea ce e clar acum, e faptul că, drept urmare a ordonanţei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de infirmare a soluţiei şi confirmare a ordonanţei de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorii militari continuă ancheta în dosarul privind prima mineriadă, cea din 13-15 iunie 1990, când minerii au fost aduşi să elibereze cu forţa Piaţa Universităţii.
Cu toate acestea, eu rămân la opinia mea, îndelung “antrenată” prin memorialul de la Aiud: “Să nu ne răzbunaţi!” Cel puţin în ceea ce-l priveşte pe Ion Iliescu, un om de trecut de 85 de ani, şi el, aproape terminat ca om politic. De ce nu l-aţi condamnat când era tare? Păi asta, chiar că sună a răzbunare, faţă de un neputincios bătrân, nu? E OK dacă primeşte ostracizarea pentru restul vieţii. Dar, altceva ce aţi vrea să-i faceţi?  Să-l împuşcaţi, de Crăciun, ca pe predecesorii lui? Aiurea! Nu ajunge câtă sălbăticie şi răzbunare a fost până acum în ţara asta? Cine, oare, va avea curajul de a ierta primul, ca să nu mai facem escalada răzbunărilor, la nesfârşit? Stânga-dreapta şi retur. Până când? Haideţi să facem o „Pax româna” (nu „romana”), că ne-ajung duşmanii de dinafară…