www.mesagerulhunedorean.ro

Revoluţia mea (II)

Continui astăzi publicarea celui de-al doilea extras referitor la evenimentele din decembrie 1989, aşa cum apare el în cartea pe care am publicat-o nu de mult la Editura Emia, „Linişte! Breaking News!”. 
O precizare pe care am făcut-o şi în carte: totul este real, dar este evident modul în care am receptat eu lucrurile atunci, într-o manieră subiectivă, determinată de formare, nivel cultural, experienţă, stare de spirit. Acum, fragmentul…
22 decembrie, ora 9 şi 20 de minute. Primim un ordin – în 20 de minute, garda să fie în curte, echipată de luptă. Va veni o maşină… Pe feţele tuturor, şoferi, mecanici, alţi ingineri stagiari, dintre care mi-i amintesc pe verii Gabi şi Marius Stoicescu, primul devenit prosper om de afaceri, apoi Sorin Luţ, dezamăgit de tranziţie şi plecat în Canada, şoferul Bubu Haţegan, pe feţele tuturor deci, îngrijorare. Cum adică, echipaţi de luptă? Să luptăm cu cine? Cu alţi amărâţi mai curajoşi, sătui de comunism? Am apelat la o stratagemă – fiind o întreprindere mai mică, eram şi noi puţini – un amărât de pluton. Nu aveam ţinută de iarnă, doar de vară. Am hotărât să mergem în curte, dar fără arme şi îmbrăcaţi civil, pe motiv că ţinuta de vară nu se poate lua peste îmbrăcămintea normală. Am coborât, tăcuţi.
Am aşteptat vreo 20 de minute. Nu s-a întâmplat nimic, nu a venit nici o maşină. Au trecut alte 20 de minute. Tot nimic. Pe la 10, o coloană de la Uzina de piese de schimb şi reparaţii utilaj minier, UPSRUM, s-a oprit în faţa porţii firmei noastre. Cei din coloană au început să urle – „muncitori, veniţi cu noi… muncitori, veniţi cu noi…” Stăteam în poartă şi-i priveam. „Hai, îmi spuneam, acum e momentul. Dacă ai ceva demnitate, du-te”. M-am întors către ceilalţi din pluton. „Mergem…?”
Şeful de autobază, nu-i mai dau numele, a ieşit din birou cu câteva cutii de table sub braţ. „Hai, băi, lăsaţi-i pe ăia în pace, hai la o tablă…”. O parte a ezitat. Şefa biroului personal stătea şi ea la poartă, cu o hârtie în mână pregătindu-se să-i noteze pe cei care plecau. Cam jumătate a rămas. Restul a intrat în coloana celor de la UPSRUM.
În centrul oraşului, am ocupat şoseaua, cântând într-un stil aproximativ „Deşteaptă-te române”. Spun aproximativ, întrucât nimeni nu-şi amintea decât prima strofă, pe care o tot repetam. O bătrânică s-a apropiat de mine şi mi-a strecurat în mână nişte bileţele scrise pe foi rupte dintr-un caiet de matematică. Am desfăcut unul dintre ele. „Jos Ceauşescu”, scria. L-am strâns în pumn. Soţia mea era gravidă. „Copilul meu se va naşte liber”, mi-am spus, cu pumnii strânşi. Ceea ce acum pare amuzant, poate chiar ridicol, atunci era de-a dreptul emoţionant. În dreptul magazinelor de pîine, se formaseră cozi. Îi priveam cu dispreţ pe cei ce se aşezau la cozi, refuzând în acest fel să ni se alăture. „Nu staţi în balcoane, că muriţi de foame…”
Burduşit bine cu idealuri, convins că fac istorie, am sosit, pe la ora 11, în faţa Consiliului Popular Judeţean. În Deva nu s-a tras, dar Ceauşescu încă nu căzuse şi nu ştiam la ce trebuie să ne aşteptăm. Mă uitam în jur şi mă gândeam unde ar putea fi amplasate mitraliere şi ce şanse ar fi să mă nimerească. În fine, a urmat faza cu decolarea elicopterului de pe Comitetul Central şi anunţul lui Mircea Dinescu de la Televiziunea Română devenită liberă, cel cu „Fraţilor, am învins!”. Apoi au început anunţurile – e apa otrăvită, vin elicoptere. N-au venit. Şi nici apa n-a fost otrăvită. Sărind peste nişte birouri vechi, am reuşit cumva să intrăm în clădirea aşa-zisului Palat al Culturii. Am format un fel de parlament local, care aproba prin strigăte deciziile unora mai norocoşi, care formaseră şi ei un fel de executiv, fiind o parte mai iniţiaţi, iar altă parte, doar ceva mai agili. Pe majoritatea nu-i cunoşteam. Pe unii, i-am regăsit mai târziu mai mult sau mai puţin ancoraţi în viaţa politică. Unul dintre ei va fi Costel Alic, care şi-a imprimat numele nu doar în istoria judeţului, ci şi sub un anumit aspect, în cea a ţării. Altul a fost Gheorghe Firczak, muzeograf. „Dudu Firczak era lângă noi, în uşa muzeului, se uita la mulţime, apoi brusc, a dispărut. Am aflat că e mare revoluţionar” mi-a spus mai târziu o colegă a sa de la muzeu, punându-mă să-i promit că nu-i voi dezvălui numele. Ulterior, Gheorghe Firczak a devenit parlamentar. Împreună cu Sorin Luţ, de care am vorbit deja, ne-am dus acasă la avocatul Mihăiescu. Îl cunoscusem în sala consiliului, unde se formase un fel de comitet de iniţiativă, iar noi ne angajasem să scoatem un ziar. Avocatul avea maşină de scris, dar era defectă. Luţ a reparat-o, iar în loc de ziar, a rezultat un articol – proclamaţie, în care înghesuisem de toate – de la alegeri libere, la abolirea interdicţiei de a face avorturi. Cum se făcuse deja seară, am început să ne îngrijorăm – cum să ajungem la tipografie, siguri că vor fi terorişti, siguri că vor încerca să pună mâna pe tipografie… Până la urmă, nu mai ştiu cum a ajuns articolul nostru la tipografie. Cert este că a apărut în ziarul „Cuvântul liber” din 23 decembrie. Era fostul ziar comunist „Drumul socialismului”, re-botezat şi convertit la democraţie. Ce mai conta – Revoluţia învinsese…
Sau cel puţin aşa credeam.

2 comentarii la „Revoluţia mea (II)

  • 25 decembrie 2009 la 16:39
    Permalink

    Domnule Gruian, sunteti de cand ma stiu un demolator printre reporterii de televiziune si reporter printre demolatori. Din punct de vedere profesional sunteti deci un zero barat. Degeaba va zbateti pentru ca sunteti pe un drum infundat si ramaneti la stadiul de lingusitor al celor care se succed la putere in judetul Hunedoara. Asta ca sa ma exprim elegant. Da, in dimineata zilei de 22 decembrie 1989 eram la serviciu la muzeu. Si ce-i cu asta ? Nu inteleg de ce nu spuneti lucrurilor pe nume si va ascundeti. Relatarea despre mine ati aflat-o de la doamna Maria Basarab. La ora respectiva, 22 Decembrie 1989, inainte de fuga dictatorilor era secretara organizatiei de baza pcr din Muzeul Judetean Hunedoara-Deva. Asa ca nu ma mira avatarurile Domniei Sale. Majoritatea covarsitoare a demonstrantilor au venit de la serviciu ca si mine. Sigur, Domnia Voastra doriti sa sugerati ca ati facut in acele zile mult mai multe decat oricare dintre revolutionari dar nu va arogati merite asa cum fac eu sau altii. Este fals pentru ca nu sunteti modest deloc. Sunteti doar un veleitar incapabil. In alta ordine de idei va spune atat Domniei Voastre cat si distinsei interlocutoare pe care o citati anonim ca nu sunt nici mare nici mic ca revolutionar. Nu mi-am arogat merite pe care nu le am, nu am bagatelizat rolul vreunui coleg revolutionar dar nici nu permit vreunui taraie-brau sa ma judece. Opinie poate avea oricine despre oricine si este liber sa fie aspru cu cine nu-i convine si sa linga dosul celor care il platesc. In alta ordine de idei nu pot decat sa va urez de Craciun toate cele bune, multa sanatate si impliniri profesionale.

  • 25 decembrie 2009 la 21:19
    Permalink

    Trebuie sa revin pentru ca numarul de caractere este limitat pe acest site. Domnule Gruian va marturisesc sincer ca eu nu ma pot raporta la persoane care profesional nu reprezinta nimic. Eu ma circumscriu unor nume care reprezinta ceva profesional in viata publica a judetului Hunedoara: dr. Liviu Lazar, profesor, istoric; dr. Adela Herban, cercetator istoric; dr. Mircea Baron, cadru universitar istoric; dr. Ionel Mos cadru universitar matematician; drd. Simion Molnar profesor istoric; Olivia Nitescu profesor filosof. La randul meu sunt un nume cu lucrari de specialitate publicate in domeniul, istoria, pe care l-am studiat la facultate si in care m-am specializat prin doctorat cu un nume de referinta al stiintei istorice romanesti acad. Camil Muresanu. Deci este dificil un dialog cu cineva care profesional este un anonim.

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.