Reformă şi contrareformă

Gheorghe Firczak

Pentru a putea înţelege pe deplin esenţa Unirii cu Biserica Romei trebuie în mod necesar să surprindem dimensiunile Reformei religioase, deoarece aceasta a schimbat în mare parte felul în care a evoluat societatea europeană.

Reforma a fost o formă de redimensionare a creştinismului sub trei aspecte care presupun o schimbare a organizării bisericii, o reanalizare a credinţei şi o simplificare a ritualului. Contestarea romano-catolicismului a determinat apariţia unor noi confesiuni creştine în Europa. Cauza fundamentală a fost distanţa dintre funcţionarea bisericii catolice şi idealul creştin. De-a lungul Evului Mediu a fost o serie de mişcări eretice, precum cea a catarilor care susţineau divinitatea duală. Mişcarea husită se îndrepta împotriva organizării romano-catolice iar Jan Hus (1370-1415), teoreticianul ei, a fost executat ca eretic. Patru forme esenţiale au creat Reforma, ca manifestare anticatolică: luteranismul, calvinismul, anabaptismul şi anglicanismul.
La 31 octombrie 1517, Martin Luther (1483-1546) a afişat pe uşa Bisericii Castelului din Wittenberg documentul intitulat 95 de teze, cu titlul latin Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum, ulterior afişării publicate în mediile germane. Nemulţumirea lui a pornit de la acţiunea de vânzare a indulgenţelor, promovată de Papa Leon al X-lea (1513-1521). Luther a tradus Noul Testament, apoi Vechiul Testament, în limba germană, publicându-le în anul 1535. Saşii au fost primii catolici din Transilvania care au acceptat Reforma, aderând la ideile lui Martin Luther, care-i îndemna la nesupunere faţă de ierarhia Bisericii Catolice, la ignorarea Sfintelor Taine, a sărbătorilor, posturilor şi icoanelor şi la săvârşirea serviciilor religioase în limba germană. Johannes Honterus (1498-1549), pastor al Bisericii Negre din Braşov a fost, iniţial, figura centrală a Reformei în Transilvania. Îl amintim pe Gáspár Heltai (1510-1574), sas maghiarizat, scriitor şi tipograf, preot romano-catolic convertit la luteranism, care i-a dus lui Martin Luther, în anul 1543, la Wittenberg, documentele Sinodului de la Braşov. O perioadă a urmat studii teologice în acel oraş german. Într-un prim context, aceasta reprezintă o sinteză a luteranismului cu zwinglianismul. Huldrich Zwingli (1484-1531), reformator elveţian, consideră Biblia ca valoare supremă în credinţă, negând dogmele catolice. Autoritatea bisericească a fost complet distrusă, oamenii nemairecunoscând instanţele bisericeşti ca până atunci, mergând cu toate cauzele lor înaintea instanţelor civile. Dieta de la Speyer (1526) proclamă principiul: Cuius regio, eius regio.
Jean Calvin (1509-1564) a continuat Reforma, radicalizând-o dogmatic şi ca rit. Calvinismul accentuează predestinarea, adică Dumnezeu acordă harul celor aleşi şi îi mântuieşte doar pe cei aleşi. Nu acceptă decât două taine. Prima e botezul şi, a doua, împărtăşania, care însă nu se îndeplineşte prin pâine şi vin, ca la catolici şi la ortodocşi, ca semnificaţii ale trupului şi sângelui Domnului nostru Iisus Hristos. Românii au avut trei episcopi calvini: Gheorghe din Sângeorz, Pavel Tordaşi şi Mihail Tordaşi. Gheorghe din Sângeorz, desemnat episcop în anul 1566, a încercat să-şi impună autoritatea şi asupra ierarhilor ortodocşi. Pavel Tordaşi a făcut demersuri importante pentru ca Reforma să devină, prin calvinism, confesiunea dominantă printre români. A murit în anul 1577. Fiul său, Mihail Tordaşin i-a succedatn fiind ultimul episcop calvin român în Transilvania. Cei din urmă pastori calvini români apar atestaţi la vest de Tisa până la jumătatea secolului al XVIII-lea. Treptat, comunităţile protestante româneşti au fost asimilate de maghiari. Toate acestea demonstrează cât de nocivă a fost Reforma pentru etnicitatea românească.
Anabaptiştii s-au manifestat ca fundamentalişti, fiind repudiaţi atât de catolici cât şi de adepţii Reformei. Ideea lor fundamentală era aceea a rebotezării deoarece, spun ei, copilul la vârsta fragedă, nu are discernământ să poată decide dacă vrea sau nu să fie creştin. Ei au negat necesitatea obligaţiilor sociale. Thomas Müntzer (1469-1525), reformator german, care a evoluat de la luteranism la anabaptism, considera că toate relele societăţii sunt generate de raportul bogaţi/săraci, fiind un precursor al comunismului. Doar lumina interioară a Sfântului Spirit ar putea rezolva aceste inechităţi. Thomas Müntzer a condus Războiul ţărănesc în Thuringia, dorind să instaureze un stat cu o nouă ordine socială. Insurgenţii au fost învinşi iar conducătorul lor, condamnat, torturat şi executat.
Anglicanismul reprezintă, poate, cea mai interesantă şi cea mai contradictorie mişcare anticatolică. Ea a fost generată de poziţia Angliei în politica europeană, unde mare putere era Spania, un adevărat bastion catolic. Henric al VIII-lea (n.1491 – d.1547), rege al Angliei (1509-1547), dorea ca ţara sa să aibă un rol important în politica europeană. Inţial, Henric era un catolic desăvârşit, manifestându-se critic faţă de luteranism, recompensat de papalitate cu titlul de Apărător al Credinţei (1521). Dorind să menţină relaţii bune cu Spania, solicită dispensă papală pentru a se putea căsători cu Catherina de Aragon, soţia fratelui său Arthur, decedat în anul 1502. O obţine, dar din căsătoria lor rezultă doar o fiică, Maria Tudor. Dorind un fiu, cere Scaunului Pontifical anularea căsătoriei, dar a fost refuzat. Consecinţa este separarea Bisericii Angliei de papalitate. Actul supremaţiei (1534) instaura dominaţia regală asupra bisericii. Dogmatic, anglicanismul este o combinaţie a catolicismului cu Reforma. Structural, păstrează organizarea pe episcopate. Figura ecleziastică majoră a fost şi este şi acum arhiepiscopul de Canterbury. Urmaşii la tron ai lui Henric, Eduard al VI-lea (n.1536 – d.1553), rege al Angliei (1547-1553) şi Elisabeta I (n.1533 –d.1603), regină a Angliei (1558-1603) au desăvârşit instituirea anglicanismului.
Contrareforma sau Reforma catolică a fost reacţia din sec. XVI-XVII care trebuia să stăvilească Reforma. Suveranul pontif care iniţiază aceasta a fost Paul al III-lea (1534-1549) din binecunoscuta familie Farnese. Avea avantajul că era echidistant faţă de imperiali şi francezi, a căror rivalitate tulbura lumea catolică. Acesta a convocat Conciliul de la Trento, întrunit în trei sesiuni: 1545-1547, 1551-1552 şi 1562-1563, în timpul pontificatului său şi al lui Iuliu al III-lea (1550-1555), Marcellus al II-lea (1555), Paul al IV-lea (1555-1559), Pius al IV-lea (1559-1565). A adus clarificări doctrinare şi restructurări instituţionale care au determinat un răspuns coerent al Bisericii Romano-Catolice la problematica Reformei: înfiinţarea seminariilor teologice; plasarea altarului la loc vizibil în biserici; păstrarea cuminecăturii în tabernacolul plasat pe masa altarului; introducerea confesionalelor, locuri separate pentru spovadă; folosirea băncilor în biserică în locul scaunelor etc.. În Europa Central Răsăriteană, habsburgică, Contrareforma a avut o particularitate, pietas austriaca, dublată de cultura barocului. O consecinţă a Contrareformei a fost Uniunea de la Ujgorod (1646) prin care rutenii ortodocşi din Podkarpatska Rus au ales Unirea cu Biserica Romei.
Reforma a determinat schimbări majore dogmatice şi instituţionale atât pentru catolici cât şi pentru ortodocşi.