Marketing electoral

Ceea ce părea ieri un târg electoral, pe care unii s-au grăbit să-l eticheteze jenant, alţii penibil, nu este decât un exemplu de marketing politic. Poate nu este cel mai elegant, poate nu a fost pusă corect problema, dar este totuşi marketing politic, în care cei trei candidaţi mai bine plasaţi au voie să-şi maximizeze şansele (inclusiv) pe seama unei confruntări televizate.
Toată lumea are dreptate, deşi unii sunt mai egali decât alţii. Fiecare are şansa lui, dar nu toate şansele sunt egale. Fiecare are un electorat, dar dimensiunea acestuia este foarte diferită. Fiecare are planuri mari, dar cei mai mulţi nu vor reuşi niciodată să le ridice mai sus de rangul de bune intenţii.
O confruntare este un meci cu miză mare, în sensul că poate aduce multe puncte celui care ştie să-şi aleagă bine adversarul. Sau poate să devină un obstacol în plus, dacă alegerea e greşită. De aceea, negocierile între echipele de campanie sunt absolut normale, aşa se procedează peste tot.
Eu, unul, îl înţeleg pe domnul Eduard Manole că vrea să fie preşedinte, dar o logică elementară îmi spune că nu va avea nici o şansă. De aceea, soluţiile domniei-sale le putem discuta la cafea, nu la Televiziunea română, în prime-time. La fel şi cu un alt candidat, Remus Cernea parcă. Îmi pare rău, o campanie prezidenţială înseamnă şi imagine, înseamnă şi bani, iar dezbaterile din oficiu, pe principiul „să vorbească şi nea Ion, că şi el e om”, nu prea ţin.
În primul rând, televiziunea publică trebuia să asigure până acum, timp de antenă pentru toată lumea – ceea ce, de altfel, a făcut. Desigur că, necunoscutul domn Manole e dornic să aibă vizibilitate lângă Crin Antonescu, Mircea Geoană sau Traian Băsescu, cei trei candidaţi cu şanse de a intra în turul al doilea. Speră să câştige ceva în plus – evident, voturi. Numai că, este o competiţie, nu pot fi toţi egali.
E complicat, pentru că, pe de altă parte, dacă voturile lui Eduard Manole sunt nesemnificative, cele ale lui Oprescu, Vadim, Becali, Kelemen Hunor contează. Contează chiar foarte mult, contează chiar dacă nici unul dintre ei, va intra în turul al doilea. Aşa că premianţii nu pot face abstracţie de ei, deşi ar dori. În 2004, diferenţa dintre Băsescu şi Năstase s-a decis în turul al doilea şi a numărat doar câteva sute de mii de voturi, cu mult mai puţine decât ar putea aduna Sorin Oprescu de pildă.
Ar fi existat şi o posibilitate mai echitabilă, să spunem – televiziunile să pună la punct un format de emisiune şi să invite candidaţii. Cine vine, vine, cine nu, nu… Absolut democratic.

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.