Lideri populişti sau autoritari (III)
Pusesem la finalul editorialului de ieri o întrebare, nu neapărat retorică – ce credeţi că lipseşte în relaţia românească politician-electorat? Din comentariile postate la editoriale, s-au desprins unele concluzii. Le prefer pe cele ale cititorilor, pe care am să le completez, aşa cum rezultă ele din bibliografia la temă pe care am parcurs-o.
Încă de la începuturile „democraţiei” româneşti, adică de la 1848, partidele s-au raportat la electorat într-o manieră dominantă, văzându-l nu ca partener, ci ca obiect al exerciţiului politic. Îmi cer scuze dacă exprimarea este, sau pare pretenţioasă. Din acest motiv, sufragiul universal a fost amânat foarte mult, iar libertatea individuală nu a existat conceptual. Pentru partidele româneşti, individul nu era reprezentat ca şi cetăţean, ci cumva obştesc, încercându-se o simbioză bazată pe invocarea la nesfârşit a tradiţiilor ţărăneşti ale poporului, omiţându-se mai mult sau mai puţin intenţionat faptul că ele intră în contradicţie cu modernitatea.
La rândul ei, modernitatea într-un sens politic presupune un mod de reglare care să se sustragă, cât mai mult posibil (nu idealizez), arbitrarului. O să recurg la un exemplu simplu – o intersecţie semaforizată. Toată lumea este de acord că semaforul este un arbitru imparţial – pe roşu stai, pe verde treci, nu există nuanţe introduse de subiectivismul personal (vă propun să încercăm să facem abstracţie de bancurile româneşti…). Cum vi s-ar părea înlocuirea obiectivului şi impersonalului semafor, cu un sistem de trecere prin intersecţii, bazat pe un fel de negociere? Anacronic şi contraproductiv, pentru că în momentul unui accident, fiecare şi-ar pleda propria cauză, cu martori subiectivi. Semaforul înlătură o bună parte din subiectivism şi permite o evaluare neutră.
Aşa şi cu societatea. Tipul de mentalitate existent a fost indus în timp. Cum bine observa Gheorghe Firczak într-unul din comentarii, Anglia are de mult un sistem monarhic constituţional, dar Magna Carta există din 1215. Din nou, nu idealizez, spunând că la 1215 se respecta libertatea individului, dar a fost introdus un concept, anume că individul este liber şi cetăţean, subiect al practicii politice şi nu obiect al ei. Legea a fost semaforul social introdus şi respectat. Lipsiţi de independenţă, noi nu am avut legi propriu-zise, ci mai mult un fel de convenienţe sociale, care reglementau poziţia Domnitorului, a boierimii, asamblate cu „reglementări” obşteşti. Din nou, exemplific – cam cum încearcă astăzi rromii să spună că ei au judecata lor, taborul, care cică trebuie să se substituie puterii judecătoreşti.
Cu mici excepţii, între cele două războaie mondiale, statul românesc a avut o legislaţie mereu interpretabilă şi opozabilă individului ca şi cetăţean. Dincolo de lege, noi ne-am „descurcat”, făcând adesea roşul să fie verde şi invers. Daltonismul ar fi, în acest caz, scuza cea mai nevinovată.
Da, este un articol analitic interesant. Vreau să fac o precizare, aceea că Magna Charta se referea la situaţia nobilor şi la raportarea lor la puterea regală care trebuia limitată. Nuanţa civică a libertăţilor începe să se impună în anul 1628, când regele Carol I Stuart este nevoit să accepte condiţiile impuse de grupul condus de Thomas Wentworth şi Oliver Cromwell. Revenind la societatea românească să observăm că, începând cu anul 1848, timpii istorici nu o favorizează. În ce sens ? Modernizarea începe târziu la mijlocul secolului al XIX-lea şi nici atunci nu este complet unitară. Primul ciclu este între anii 1859-1866, destul de scurt şi cu multe discontinuităţi. Al doilea, ceva mai lung, 1866-1914, conţine germenele real al unei modernizări. Însă pentru timpii istorici este şi el unul scurt. Primul Război Mondial înlătură lumea veche şi propune una nouă concretizată pentru români prin Marea Unire care este un nou început. Perioada interbelică este şi ea neunitară şi se rezumă la două decenii. Urmează dictatura legionră şi cea militară, participarea la Al Doilea Război Mondial, schimbarea taberelor combatante. Urmează epoca 1945-1989 care nici ea nu este unitară şi care agresează tocmai simţul civic al românului în sensul că trebuia să accepte orice decizie a conducerii statului, ba mai mult trebuia să o şi aplaude, să îşi exprime necondiţionat adeziunea. Cum ar putea o perioadă scurtă istoric, 1989-2010, să înlăture aceste tare ? Nu sunt adept al fatalismului mioritic, nici al eternelor comparaţii ale prezentului cu trecutul evident în defavoarea prezentului dar trebuie să observăm că societatea românească suportă un şir impresionant de continuităţi şi discontinuităţi, care şi-au pus inevitabil amprenta asupra mentalităţilor si deci asupra spiritului civic. România este un stat mai tânăr decât SUA. Pare paradoxal ce spun dar aşa este pentru că istoria statului american începe la 1776 şi evoluţia sa este una unitară, lipsită de discontinuităţi. Eu am insistat asupra cauzelor obiective pentru care suntem azi în stadiul în care suntem. Există, în mod cert, şi cauze subiective.
Da, dar discontinuitati majore a avut si Polonia, de exemplu…
Stimate domnule Gruian, fiind într-o pauză a lucrărilor îmi permit să revin în dialog. Vă mărturisesc sincer că nu vreau neapărat să fim partenerii unei polemici. Procesul istoric, însă, nu se subsumează unei matrice. De aceea spun că la prima vedere comparaţia Domniei Voastre pare viabilă dar evoluţia societăţii poloneze este fundamental diferită de cea românească. Discontinuităţile polnezilor sunt mai mult rodul unor schimbări ale raporturilor de forţe în Europa secolului al XVIII-lea, perpetuându-se în următoarele veacuri. Cele ale românilor provin din structura evoluţiei medievale interne fracturate. Societatea poloneză este la periferia Occidentului pe când societatea românească a fost şi este un amestec de occidentalism şi bizantinism care nu neapărat se omogenizează în folosul românilor. Să ne amintim de Titu Maiorescu şi teoria formelor fără fond, reală şi exactă. Sigur că discuţia presupune o abordare mai amplă decât permite acest context. Apoi, eu simt o anumită tentă inchizitorială în abordarea Domniei Voastre. Dacă mă înşel vă rog să mă contraziceţi pentru că sentimentul meu nu conţine nici o nuanţă peiorativă. Ea se referă doar la modalitatea de analiză a problematicii discutate. Mărturisec că este interesantă şi incitantă. Vă felicit că aţi abordat-o în presă pentru că poate contribui direct la o eventuală evoluţie a mentalităţilor în societatea noastră.
Domnule Firczak, ideea este ca Romania este SINGURA tara din UE, SINGURA din fostele comuniste care nu reuseste sa depaseasca un anumit novel al mentalitatilor. Oricum am lua-o, oricate circumstante atenunate subiective si obiective ne acordam, nu se poate sa nu remarcam ca suntem SINGURII care nu avem autostrazi, care au nevoie in sec. XXI de campanii de invatare a pastrarii curateniei publice, de la granita de Vest totul se schimba. Opiniile enuntate nu sunt doar ale mele, pot sa va fac o lista de personalitati care se pronunta in acelasi sens si se intreaba ce este cu noi. Sunt convins ca intelegeti foarte bine ce vreau sa spun. Tenta nu este inchizitoriala, ci mai mult oful unui dezamagit de stagnare, de inlocuirea meritocratiei de multe alte metode de promovare, etc.
Desigur ca nu aici rezolvam problema, dar nu vreau sa subsumez totul mandriei de a fi roman.
Da, înţeleg ce spuneţi. Pentru toate relele este judecată clasa politică în ansamblul ei. Şi nu este corect pentru că nici clasa politică nu este unitară iar deciziile se iau pe diferite paliere de adoptare şi de confirmare. Şi mie îmi vine să urlu că nu avem autostăzi. Dacă spun asta mi se răspunde că sunt de vină şi eu nu sunt de vină pentru asta. În ce priveşte ***ăţenia se poate discuta. Paris, Roma, Barcelona, Madrid, Budapesta, etc. au în ele mizerie multă. Am văzut râuri în Ungaria pline de peturi. Evident că toate acestea nu sunt justificări pentru gunoaiele de la noi. La nivel hotelier vă spun că am văzut multe mai proaste ca la noi, cu pretenţii şi să le dai banii cât mai repede şi cât mai mulţi. Eu nu vă contest opiniile. Vin doar cu precizările şi opiniile mele ca într+un dialog.
Recunosc, sufar de nebagare in seama.
Nu, nu sufăr de nebăgare în seamă Pseudo-Dr. Firczak Gheorghe spre deoswebire de Domnia Ta care suferi de ficat plus de laşitate amestecată cu perversitate dacă recurgi la astfel de trucuri, să te foloseşti de numele meu pentru a scrie minciuni.