ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT. VIAŢA, O CĂLĂTORIE SUBLIMĂ (6)

17 februarie 2019 | 1 Comentariu | Publicat in: Educatie si cultura

Astăzi vom vorbi despre ATAŞAMENTE…

de Valentina Mureşan

Bine v-am regăsit, dragilor dragi! Vorbim de câteva ediţii despre trăiri şi percepţii care ne leagă viaţa cu ancore nevăzute şi care ne pun în suferinţe nebănuite, pentru simplul motiv că dăm putere unor aspecte întunecate din noi, din interiorul nostru necunoscut şi diminuăm frumosul absolut, clar, simplu şi curat. Aş vrea să mai bifăm împreună o astfel de ancoră şi-am să vă vorbesc astăzi despre ataşamente. Iată o altă cale a suferinţelor noastre…
Există două categorii mari de ataşamente care ne tăvălesc prin cele mai odioase cotloane ale pierzaniei: ataşamentul faţă de lucruri, de material şi ataşamentul faţă de alte persoane. Am să vă dau un exemplu concret despre ce înseamnă dezastrul din prima categorie: am cunoscut de mică un cuplu care-mi părea a fi exemplul de căpătâi pentru ceea ce înseamnă longevitate în doi. Ea, o gospodină desăvârşită, pregătea cele mai bune prăjituri cu morcov şi cu mac din istoria copilăriei mele. El, un ilustru intelectual. Au muncit împreună, au clădit o casă, aveau copii frumoşi şi de mare ispravă, care însă n-au ieşit niciodată afară cu noi ceilalţi, cum ieşeau copiii, pe vremea mea. Pe acest cuplu l-am văzut mereu ţinându-se de mână, intrând împreună în casă, plecând tot de mână în treburile lor. Ajunsă la bătrâneţe, gospodina mea dă foc casei, cu ea în interior şi aşa îşi află sfârşitul. Da! O poveste tristă, dar cu mult tâlc… Ulterior s-a aflat că doamna a trăit toată viaţa o dramă, alături de un soţ violent, autoritar, un tiran al ei şi al copiilor. Cei mici nu ieşeau din curte, ca nu cumva să spună ce trăiau în spatele uşilor. Toată lumea a condamnat-o pentru că nu a plecat în lumea largă, însă n-a făcut-o pentru că nu putea pleca din casa ei, din munca ei. Ba mai mult, când a hotărât să plece, a luat totul cu ea… Eu nu am dreptul să judec pe nimeni, nu ştiu cum veţi privi voi această istorioară, însă ştiu sigur că orice pretinde a fi material este vânătorul perfect al victimei care putem fi, prin ataşament. Pot totuşi să înţeleg că această femeie a preţuit un perete, un dulap sau un covor, mai mult decât propria ei libertate şi poate chiar fericire. Iar exemplele pot continua: ne ataşăm de maşini, de haine, de job-uri, de posesiuni materiale care ne ţin legaţi şi ne limitează orizontul infinit din care facem parte.
Atunci când folosim sintagma „a mea“ sau „al meu“, deja am intrat în posesia a ceva faţă de care dezvoltăm un ataşament. Iar când aceste sintagme se referă la oameni, pe lângă suferinţa ulterioară, încălcăm practic şi o lege divină: fiecare din noi aparţinem doar Lui Dumnezeu şi atât! El ne mai împrumută pe câte cineva, ca să ne fie iubit/ă, sau prieten/ă, vecin/ă, sau coleg/ă, mamă sau fiică… Nu este nimic greşit în a-i iubi pe cei de lângă noi. Însă este extrem de greşit să confundăm iubirea cu ataşamentul şi să trăim în dependenţă. Cele mai toxice ataşamente umane sunt cele dintre mamă şi fiu, uneori părinţi şi fiică şi invers. Sunt milioane de căsnicii care s-au rupt iremediabil, din cauza acestor vicii de iubire dusă în zone nefireşti. O relaţie autentică se poate realiza doar atunci când tu simţi că eşti complet şi fără ea şi ea simte că este completă şi fără tine. Când nu cauţi nimic din ceea ce nu ai, sau ceea ce ai văzut la părinţii tăi, în partenerul tău, ci pur şi simplu vă bucuraţi de prezenţa voastră, de ineditul experienţei de cuplu, de viaţă.
Ataşamentele sunt „închisoarea sufletului“! De aceea, înţelept este să ridicăm ancora din ele şi să trăim cu detaşare, aşa cum vă sfătuiesc mereu, la finalul scrisorii mele săptămânale. Nimeni nu vă poate da aripi să zburaţi peste lume! Avem tot ce ne trebuie s-o facem singuri, cu încrederea deplină că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Nici un lucru de pe pământ nu este mai de preţ ca libertatea şi fericirea noastră, indiferent că vorbim despre o casă, un serviciu, o funcţie, o maşină scumpă, sau orice altceva. Pentru că azi îl ai, mâine poţi să nu-l mai ai. Dar asta nu înseamnă că nu-ţi poţi desface aripile şi să zbori spre ceva mai măreţ, sau mai de trebuinţă. Totul este trecător în această viaţă, şi lucrurile, şi oamenii. Ar trebui să ne doară atunci când pierdem oamenii, când se duc cei dragi, sau când Îl pierdem pe Dumnezeu… Alege să te doară atunci când te pierzi pe tine şi aminteşte-ţi degrabă că deznădejdea este un păcat al necredinţei, iar viaţa este o călătorie sublimă, dacă ştii să ajungi la destinaţia corectă!
Până săptămâna viitoare…
ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!

Loading...

Comentarii (1)

Trackback URL | Comments RSS Feed

  1. Doina spune:

    Foarte frumos explicat!Iti multumesc.Din pacate aveti dreptate.Atasamentele au distrus multe suflete.Doar ca pe vremuri orice lucru se facea greu si cand il aveai parca te lega.Pentru ca oamenii isi doresc confort,isi doresc lucruri scumpe.Asa e omul.Si eu stau cu un betiv de 20 de ani,ca sa am ce lasa copiilor.Sa nu ma apuc sa distrug tot ce am facut.

Scrie un comentariu

stiri si ziare
Citește articolul precedent:
Primăria Hărău: bugetul pe 2019 încă are multe necunoscute

După ce Guvernul a prevăzut în proiectul de buget pentru 2019 sumele necesare creşterilor veniturilor salariaţilor din sistemul public, multe...

Apicultorii hunedoreni nu-şi pot vinde producţia

Preţurile mici oferite pe piaţă îi determină pe apicultorii din judeţ să-şi ţină producţia în depozite. Aproximativ 40 la sută...

Cei mai buni sportivi hunedoreni din 2018

Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Hunedoara, împreună cu Inspectoratul şcolar al judeţului şi cu reprezentanţii mass-media de profil din...

Închide