ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT. Viaţa de dincolo de viaţă
Valentina Mureşan
Trece vânt din cuvânt şi tot cuvântul ni se stinge sub un petec ce ar trebui să ne ferească de moarte. Şi nu e moartea aceea pe care am înţeles-o până de curând, ci este o moarte a omenescului din tot ce suntem, a firescului din tot nefirescul construit de noi. Lacrima pe care o plângem acum nu mai cade din durere, ci din neputinţă şi din frică, asta pentru că n-am ştiut să interpretăm nici măcar durerea. De cele mai multe ori, durea egoismul nostru lăuntric. Suntem cumva lăsaţi în voia sorţii, ca şi cum am fi părăsiţi. Ceea ce şi suntem! Am trăit atâta timp fără Dumnezeu, încât acum ne arată cum e să trăim fără El.
Ştiu că sunt dure aceste cuvinte (pentru cei ce le înţeleg), însă am ales să renunţ la diplomaţie, pentru că este şi ea o formă de minciună mascată. Şi nu mai pot cu măştile!… Vă mai amintiţi articolul în care vă vorbeam despre măşti? Când spuneam cât de important este să fim noi şi să coborâm de pe chip fiecare mască? Puţini au fost cei ce au înţeles şi iată cum masca devine obligatorie, cum ne arată Dumnezeu ce înseamnă să nu ne mai vedem adevărata faţă.
Nu, dragilor dragi! Nu vom mai fi niciodată ce am fost! Dar nici mai buni, mai credincioşi, mai civilizaţi şi mai fireşti nu vom fi. Se va schimba omenirea şi, aşa cum v-am obişnuit în articolele anterioare, am să fac o „biopsie“ acestui cuvânt: om menirea = menirea de a fi om! Şi ce este omul acesta, ce vrea Dumnezeu de la el, de la noi? De ce este atât de complicat să fii om? Nu ştiu dragii mei, nu ştiu… Nu am înţeles de ce nu putem avea unitate în diversitate, nici diversitate în unitate. Nu am înţeles de ce este atât de greu să trăim simplu şi frumos, onest şi liberi, fără să distrugem, fără să furăm, să înşelăm, să ucidem… Nu ştiu! Nu înţeleg de ce ne ratăm menirea încă de la facerea lumii. Oare l-a făcut Dumnezeu pe om atât de imperfect, sau omul este cel care nu găseşte de milioane de ani calea spre redresare, spre menirea lui?
De câteva zile vizionez pe net filmuleţe sau reportaje despre oameni izolaţi în cătunele din munţii României, despre pustnici care trăiesc de zeci de ani ascunşi în peşteri, despre bătrâni de 90, sau peste 100 de ani care nu au văzut niciodată cum arată un oraş, pentru că nu au dorit să coboare de pe piscurile munţilor lor. Şi toţi, fără nici o excepţie, trăiesc cu Hristos în inimă. Nici unul nu vrea altă viaţă, alt destin… Oare cum o fi lumea asta? Cei de la oraş, îmbuibaţi cu de toate, sunt veşnic nemulţumiţi, unii nu ştiu nici măcar rugăciunea Tatăl nostru, aleargă necontenit după bani şi himere şi mor chinuiţi de toate bolile pământului, uneori prea curând. Iar alţii, desprinşi de civilizaţie, doar cu Hristos în gând, în bordeiele lor fără curent electric, nelegate de nici un drum, cu un cal sau un măgar care le cară apă pe potecile de munte, sunt fericiţi. Nu credeţi că undeva, ceva n-am înţeles? Nu eu, ci noi, ca OMenire?
Înainte de sărbători mi-au ajuns în mâini câteva cărţi despre oamenii de odinioară, care ştiau opri ploaia sau vântul, care vorbeau cu soarele şi citeau în lumina lunii. Apoi mai erau nişte oameni care descântau pământul, ca el să rodească. Dar mai descântau şi pomi şi ape şi oameni… Iar ţăranul era bogat şi harnic. Îmi veţi spune că ţăranul nu a fost niciodată bogat… Şi cumva aveţi dreptate, pentru că ţăranului i s-a luat mereu rodul muncii. Dar ţăranul adevărat, curat şi iubitor de brazdă, nu şi-a părăsit niciodată pământul! Ţăranul a rămas mereu bogat, pentru că nu a avut niciodată nevoie să întindă mâna să ceară! Apoi au venit alţi oameni, părinţii noştri, care au trăit mai mult în ireal decât în firesc şi asta pentru că familiile de ţărani şi-au dorit vieţi mai bune pentru copiii lor, dar n-au ştiut că îi vor perverti la o viaţă fără Dumnezeu. S-au rupt de sate, de glie, de munca cinstită şi au devenit clasă muncitoare fără orizont. După care am venit noi, o generaţie fără identitate spirituală, cu ţintă precisă spre parvenire, bani mulţi şi opulenţă. O parte a generaţiei mele, dar extrem de puţini, au început de ceva timp să-l caute pe Dumnezeu şi merg spre El pe diferite căi. Unii găsesc drumul, alţii îşi încâlcesc căile, alţii şi mai şi, găsesc drumul, apoi devin diabolici şi smintesc tot ce nu conţine Dumnezeu în esenţă. Iar acum sunt pe pământ copiii noştri, toţi extrem de inteligenţi, dar majoritatea fiind leneşi, superficiali şi agăţaţi de telefoane, tablete sau laptopuri, care parcă li s-au lipit de mâini. N-au vise de viaţă, n-au percepţii concrete, n-au nici dorinţă de a învăţa, nici de-a munci. Doar părinţii visează pentru ei…
Dar acest timp este unul al alegerilor pe termen lung! Cine va înţelege, va traversa puntea suspinelor. Cine nu… nu! Acum va trebui să alegem între aurul din lingou şi aurul spiritual, între betoane şi natură, între exodul străinătăţii în sclavie şi reîntoarcerea la matca strămoşească, între sclipici şi aura mântuirii. Viaţa aceasta nouă care traversează vieţile noastre este despre alegerea de a trăi cu Dumnezeu!
Până săptămâna viitoare… ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!
