ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT. Nefericirea de a fi nefericit

Valentina Mureşan

Ştiţi că e plină lumea de nefericiţi? Fireşte că ştiţi! Unii dintre voi trăiţi nefericirea pe propria piele. Când am descoperit ce presupune fericirea, mi-am amintit de toate motivele care m-au făcut ani buni, o nefericită.
Mă întrebaţi dacă sunt un om fericit? Vă asigur că da! Asta nu înseamnă că sunt flower-power, nimic nu mă atinge, nimic nu mă-ndoaie. Fericirea este o stare de conştientizare a tuturor lucrurilor bune şi folositoare din viaţa ta. Să ai puterea de a vedea şi înţelege partea plină a paharului, iar partea goală să o priveşti ca pe un Graal care aşteaptă cu nerăbdare să-l umpli cu ceea ce te poate face fericit. Şi nu, dragilor dragi, nu vorbesc din reviste, ci din zdrobirile mele sub talpa unui destin pe care nu-l înţelegeam. Iar ca să vă lămuresc pe deplin şi totodată să vă dau şi un reper de comparaţie, am să vă explic, în câteva cuvinte, anii mei de nefericire: în şcoală n-am fost cel mai strălucit elev, dar nici mediocru n-am fost niciodată, am avut multe plusuri, dar fiecare minus, oricât de mic ar fi fost, era scos mereu în evidenţă. Îmi doream cu disperare să fiu şi eu remarcată, să mi se recunoască şi mie meritele, să mă laude şi pe mine cineva… Nu s-a întâmplat niciodată! Pe vremea noastră, copiii îşi iubeau părinţii cu respect şi am trăit într-un fel de militărie care m-a deranjat foarte tare la vremea aceea, dar pe care acum o privesc cu mulţumirea faptului că m-a organizat, m-a responsabilizat! Acum, copiilor li se cuvine totul, mai puţin îndatoririle. Apoi, în adolescenţă, n-am fost niciodată printre fetele frumoase, ceea ce m-a frustrat teribil. Am început să muncesc de la 19 ani, pentru că mi-am iubit de când mă ştiu independenţa. Mă uitam la ceilalţi colegi ai mei, care se distrau, mergeau în discoteci, la plajă, sau te miri ce mai făceau, iar eu munceam… Frustrant, nu? Departajarea claselor sociale mi-au arătat oameni care aveau bani, maşini, totul, în timp ce eu nu prea aveam nimic. Şi le invidiam fericirea, îmi doream să fiu ca ei… Apoi m-am căsătorit, am făcut un copil, pe alte fete le ajuta familia, eu aveam doar o familie destrămată, cu alte orgolii pe ordinea de zi. Am muncit pentru fiecare capăt de aţă, unele lucruri le-am plătit mai scump decât ar fi fost firesc şi toate victoriile din viaţa mea au venit în urma unor lupte care mă secătuiau şi de puterea de a mă bucura de ele. N-am făcut nimic uşor, nu mi-a venit nimic degeaba. Viaţa mea a fost o luptă pentru recunoaştere, pentru a mă vedea şi pe mine cineva cu toţii talanţii daţi de Dumnezeu lipiţi în frunte. Lipsa acestei recunoaşteri mi-a adus sistematic nefericirea. Până într-o zi, mai precis într-o noapte, când mă întorceam cu soţul meu de la mănăstire. Bătusem drumul spre slujbele de noapte de la Mănăstirea Colţ, ani de zile, fără să înţeleg exact ce era mai important: nimeni şi nimic de pe suprafaţa aceasta de pământ nu mă poate valida ca om! Nimeni şi nimic nu mă poate face fericită, dacă eu nu înţeleg să mă bucur de fiecare zi ce-mi este dată s-o trăiesc, dacă nu văd în mine toată dragostea Lui Dumnezeu. Atunci am înţeles că aveam totul, dar nu eram mulţumită de nimic, pentru că viaţa mea era bazată pe ambiţii şi orgolii, pe realităţi şubrede, sau pe realităţile altora, în care nu aveam ce căuta. Ancorajul spiritual m-a învăţat să privesc spre cer, m-a învăţat smerenia şi să iubesc simplitatea. Am o familie frumoasă care mă iubeşte şi pe careo iubesc, sunt sănătoasă, sunt un om puternic şi bun, învăţ mereu, necontenit, sunt avidă de informaţii noi, îmi iubesc cu disperare neamul acesta frumos în care m-a sădit Dumnezeu şi ţara aceasta minunată de care nu suntem vrednici… Când privesc acum spre partea goală a paharului, realizez instant că trebuie să plec la pescuit! Nu mă mai dau cu fundul de pământ, nu mai bocesc, nu mai invidiez pe nimeni. Ştiu că, dacă ceva nu mi-a ieşit cum am vrut, înseamnă că nu-mi folosea la nimic. Ştiu că, dacă am pierdut un prieten, înseamnă că nu ne mai aflăm pe acelaşi palier de rezonanţă. Nici moartea nu-mi mai dă fiori reci, pentru că ştiu că e doar o trambulină spre „acasă“. V-am povestit toate aceste lucruri ca să puteţi avea un ghid, o oglindă în care să vă priviţi atunci când vă bate la uşă deznădejdea.
Nefericit este acela care nu L-a cunoscut şi nu L-a înţeles niciodată pe Dumnezeu! Nefericit este acela care are mai multe aşteptări decât idealuri, mai multe ambiţii decât virtuţi, mai multe reproşuri decât rugăciuni. Nefericit este acela care crede că-şi poate întemeia fericirea pe suferinţa altcuiva, sau pe criterii lipsite de bună-credinţă! Nefericit este părintele care nu cunoaşte, nu înţelege şi nu vede suferinţa copilului său, pentru că acel părinte n-a înţeles că prin acel copil şi-a primit dreptul la veşnicie. Nefericit este copilul care nu ştie cum îi moare părintele, care n-a înţeles rostul lui în neamul său. Nefericit este cel care-şi înstrăinează/părăseşte ogorul şi casa părintească. Nefericit este cel care nu-şi este suficient, nu-l interesează nimic, nu învaţă din greşeli, nu recunoaşte mâna întinsă care vrea să-l ajute. Nefericiţii nu preţuiesc pe nimeni şi nimic, nu-şi cunosc şi nu-şi recunosc greşelile, în timp ce alţii ştiu să se bucure pentru fiecare răsărit de soare! Nefericitul aleargă zi de zi după iluzii, în timp ce oamenii fericiţi n-au nevoie de nimic ca să se bucure de viaţă.
Până săptămâna viitoare… ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!