ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT. Cel mai bun prieten

Valentina Mureşan

Dragii mei dragi, câţi prieteni adevăraţi aveţi? Nu, nu mă refer la cel care vine în fiecare dimineaţă la cafea, nici cel care merge cu voi la pescuit, sau la shopping, sau în vacanţe. Mă refer la prietenul acela care nu v-a dezamăgit niciodată, care ar sta şi v-ar îngriji zile la rând, dacă aţi fi la pat, sau şi-ar dona un rinichi, ca să puteţi trăi, sau n-ar putea mânca singur, dacă voi n-aţi avea ce pune pe masă.
Nici eu nu cred că am un astfel de prieten, cum de altfel nu-l au 99,99% din noi. Însă toţi avem un prieten, poate chiar mai mulţi, nevăzuţi şi neştiuţi, uneori, capabili să ne poarte de grijă în fiecare secundă din vieţile noastre: îngerii păzitori, ghizii spirituali, Sfinţi sau Arhangheli, cărăra le-am dat viaţa noastră în grijă. Aceştia sunt, dragilor dragi, cei mai fideli şi mai buni prieteni! Ştiu că pentru unii din voi, această afirmaţie este o utopie, însă e greu până-ţi dai seama, până reuşeşti să le identifici semnalele şi apoi să-i simţi. Am să vă povestesc cum l-am descoperit eu pe înger…
Cu ani în urmă, când Rita Mureşan (fostă Miss România) şi un om drag mie, povestea pe la televiziuni, despre felul în care ea comunică cu îngerii şi cum descoperă anumite lucruri cu ajutorul lor. Priveam cu fascinaţie, dar şi cu suspiciune, cu neîncredere, pentru că mi se părea că unii oameni ori deraiază la un moment dat în viaţa lor, ori spun lucruri imposibil de verificat, ca să fie în centrul atenţiei. Cert este că, ani de zile nu am dat nici o importanţă sau credibilitate acelei poveşti, până într-o zi când, fiind în Bucureştiul haotic pe o iarnă cumplită şi căutând cu disperare printre nămeţii de zăpadă şi gheaţa de pe carosabil, un loc de oarcare, am decis să apelez la Îngerul Păzitor, nu ca un test, ci ca o soluţie disperată, pe care nici nu am gândit-o, nici n-am crezut că se va întâmpla ceva. I-am cerut spontan, în gând, îngerului să-mi găsească urgent un loc de parcare, că altfel leşin. N-am apucat să termin gândul cu rugămintea, că din lateral, la nici cinci metri în faţa mea, s-au aprins nişte stopuri şi o maşină îşi cerea dreptul de a părăsi locul de parcare. Pentru cel din faţa mea era imposibil să intre, iar eu trebuia doar să aştept ca cei din faţă să avanseze, cel din parcare să poată ieşi, ca mai apoi să parchez… Am încremenit şi am început să clipesc des, ca şi când îmi reveneam dintr-o lovitură la cap. Clipind, am început să văd un „ceva“ alb, care ţopăia de bucurie, plasmatic, pe secunda în care ochiul îşi închidea pleoapa. Cumva, m-au deconectat de la şoc, claxoanele celor din spate, care aşteptau să nu folosesc locul liber, să-l ia ei. OK! Am zis că poate fi o coincidenţă şi să n-o iau razna. Am repetat rugămintea cu locul de parcare în aceeaşi zi, de încă trei ori şi de fiecare dată, spontan sau aproape spontan, s-a întâmplat la fel. Apoi, pe drumul de la Bucureşti spre Ardealul nostru, ne-a oprit un echipaj de poliţie, undeva în apropiere de Vâlcea, noi ştiind că nu ne funcţionează faza scurtă, pe dreapta. Am oprit, dar eu în timpul ăsta începusem să vorbesc cu omuleţul alb. Soţul meu a oprit maşina şi a stins farurile, apoi a început să caute după acte. Habar n-am de ce a oprit maşina, pentru că nu face asta niciodată. A dat actele domnului poliţist, acesta le-a verificat, apoi îi spune, ce-i drept, amabil, că nu are lumini pe partea dreaptă. Soţul meu, fiind un tipicar cu exces de corectitudine, mă aşteptam să bage capul între umeri şi să promită că opreşte la primul service auto să remedieze problema. Dar nu termin gândul, că-l aud: „Cum? Imposibil!”… Am înţepenit, considerând că nu prea e OK să contrazici „organul“. Porneşte maşina, aprinde farurile şi coboară din maşină, iar eu mă uitam la faţa nedumerită a poliţistului, care se fâstâcise tot şi la cea încremenită a soţului meu, care în loc să mimeze surprinderea disfuncţiei, se holba la faza lui scurtă, care funcţiona perfect. Poliţistul i-a dat actele, ne-a urat drum bun şi a rămas uitându-se lung după noi. Iar noi ne îndepărtam, cu un şofer care-şi făcea cruci şi care va afla acum, odată cu voi, ce s-a întâmplat de fapt. De atunci suntem într-o permanentă comunicare, eu şi Îngerul, de la cele mai mărunte chestiuni, până la cele mai complexe, iar unde nu răzbeşte el, îmi chem alte ajutoare, pentru că am înţeles importanţa Sfinţilor protectori, puterea Ahangheilor şi necesitatea unor ghizi spirituali, în viaţa mea. Nu spun că nu puteţi trăi şi fără ei, dar din clipa în care i-ai conştientizat şi asimilat, viaţa fără ei nu mai are aceleaşi înţelesuri. Îngerul meu păzitor mi-a devenit cel mai bun prieten, ştiu că în orice moment el este pur şi simplu acolo şi sunt conştientă că era acolo de multă vreme; ştiu fără nici un dubiu că oriunde mă duc, acest omuleţ alb, jucăuş şi hazliu este şi va fi mereu acolo, fie că hoinăresc în universul fizic exterior, în alte lumi paralele, că îmi explorez universul lăuntric sau tatonez lumea ideilor, acest câmp de forţă, deosebit de puternic, prin intensitatea prezenţei sale îmi apare mereu concret şi tangibil, oriunde îl chem.
Încercaţi să vă descoperiţi îngerii, ghizii spirituali şi veţi vedea că, în cele mai grele situaţii, veţi descoperi cele mai frumoase soluţii. Lumea nevăzută există, fie că vrem noi să credem, sau nu, fie că luăm în calcul, sau nu. Şi, mai presus de cele ce le credem noi, această lume este splendidă, curată şi corectă!

Până săptămâna viitoare… ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!