Înainte era mai bine!

Numeroşi conjudeţeni de-ai noştri cu vârste cuprinse între 40 şi 65 de ani (ba chiar şi unii mai vârstnici) afirmă că „înainte era mai bine”. Cu referire, desigur, la perioada de dinainte de 1989, comparând-o cu aceasta democratică, pe care o trăim acum.
Argumentele lor: toată lumea avea serviciu, minerii dădeau ţării tot mai mult cărbune,  toată lumea avea o casă (sau o odaie într-un cămin de burlaci), profesorii erau mult mai respectaţi şi mai bine plătiţi, medicii la fel, toţi copiii aveau acces la sistemul de învăţământ (chiar şi la cel superior), nu numai cei cu bani şi cu părinţi sus-puşi, iar în zonele izolate, de unde nu puteau ajunge oamenii la „civilizaţie”,  alerga învăţătorul şi doctorul după „clienţi”, dotările tuturor instituţiilor erau destul de bune (raportate la perioada respectivă), sectorul de cercetare ştiinţifică era bine susţinut financiar, agricultura şi creşterea animalelor „duduiau”, artiştii, scriitorii, muzicienii aveau case de creaţie, edituri întru totul dedicate (dacă se „conformau” ideologic), tinerii aveau posibilităţi de distracţie „sănătoase” până la ore rezonabile, inclusiv de-alea „productive”, prin muncă…, aveau chiar şi taberele lor de copii şi de tineret în toată ţara (de pildă la Costineşti), dotate rezonabil şi aflate în proprietatea UTC, iar viaţa politică nu era atât de stresantă ca în zilele noastre: candida unul singur, el ieşea învingător, apoi era treaba lui să-şi aleagă „echipa”, care era, în general, cam aceeaşi…
Problema este că „înainte” toată lumea avea serviciu, inclusiv minerii, dar într-o economie nefuncţională, artificială, toată lumea avea o casă, dar aceea era standard, la bloc, prost construită şi compartimentată, profesorii erau mai respectaţi de elevi şi de părinţii lor, dar dărdâiau de teama cenzurii politice şi a securităţii, lăsând pe dinafara materiei predate tot ceea ce era valoros, dar necorespunzător „ideologic”, medicii la fel, trăiau cu frica-n sân, iar plata lor ca intelectuali era, totuşi, plafonată, cercetarea era susţinută, dar nu o dată, roadele ei deveneau apanajul unor ştabi puşi pe funcţii de partid, agricultura şi zootehnia „duduiau”, dar produceau mai ales pentru export, după regulile CAER, artiştii, scriitorii, muzicienii ş.a. erau „lustragii” ai politicii partidului, altfel ajungeau la „mititica” sau la casa de nebuni, eventual o ştergeau din ţară, tinerii erau tunşi şi bărbieriţi, blugii lor evazaţi erau tăiaţi ca nişte orori capitaliste ce erau, în taberele UTC (BTT) ajungeau doar cei „corespunzători” sau cu pile, ca să-şi obţină bilete, iar viaţa politică nu era stresantă pentru că, oricum, nimeni nu ţinea cont de votul şi de opinia românilor, căci jocurile erau făcute dinainte. Şi, ce dacă se întâmpla să candideze doar unul? Uite că şi acum se mai întâmplă…
Ceea ce defineşte perfect perioada „de dinainte” era frica! O frică aproape viscerală de instituţiile statului, care răspundeau prompt la chemarea partidului, făcând să fie ostracizate (sau chiar să dispară peste noapte) familii întregi, pentru vinovăţii  mai mult sau mai puţin închipuite. Totuşi, era bine, nu? Era mai bine pe vremea aia, că parcă nu se fura atât! Exista doar partidul şi securitatea, dar erau de-ajuns să „păzească pepenii”. Chiar frica aia era „de pază”, alimentată de legende. Acum sunt cercetaţi marii hoţi din avuţia naţională, sunt trimişi în judecată, sunt închişi, dar tot nu le e frică. Pentru mine, unul, sincer, cu toată foamea de cultură şi de libertate pe care o resimţeam înainte de 1989, tot „înainte era mai bine”! De ce? Simplu: pentru că aveam 25 de ani mai puţin. Iar la vârsta aia, chiar şi frica sau foamea au farmecul lor!