El Comandante (fabulă politică)

A fost odată un preşedinte, aşa cum numai prin părţile astea de Europă poate fi.
Preşedintele era frumos şi deştept şi dorea, ca toţi preşedinţii – cum altfel? – binele poporului. Avusese momentele sale de glorie, când ştiuse să profite de o conjunctură favorabilă, luase poziţii inspirate şi vorbise în fraze meşteşugite, iar poporul îl iubea nespus. Sau cel puţin aşa credea el.
Preşedintele se pricepea la toate mai bine decât mulţi subordonaţi de-ai săi. Nu era de mirare, doar dorea binele naţiunii. În mod evident, mulţi nepricepându-se, rezulta de aici că nu vor binele naţiunii.
Exista, bineînţeles, şi un fel de for consultativ, care purtase de-a lungul vremii mai multe denumiri. Forul ăsta era garanţia democraţiei, adică a conducerii treburilor ţării de către demos. Popor adică, cum se exprimau grecii antici, care inventaseră acest mod de a conduce. Dar forul consultativ, oricum se numea el, avusese grijă, de-a lungul anilor, să se discrediteze. Nu în totalitate, dar oricum, în suficientă măsură, pentru a-i permite preşedintelui bine intenţionat să-l acuze că nu vrea binele poporului. Binele poporului nu e o marfă tranzacţionabilă, nu există alternative. Există un singur mod de a face bine poporului şi pe ăsta îl cunoştea preşedintele. Ceilalţi, prin contrast, nu cunoşteau acest bine şi orice ar fi făcut era ab initio rău. Ab initio ăsta, adică de la început, îl inventaseră nu grecii, ci romanii, din care ne tragem noi, prin urmare, aveau dreptate.
Din moment ce avea dreptate pe toată linia şi dorea – bineînţeles – binele poporului, preşedintele îşi dorea totul, guvern, spioni, judecători, armată. Avea planurile sale şi dorea binele poporului. Vă reamintim că aproape toţi ceilalţi doreau răul poporului.  Poporul intuia că preşedintele este singurul care ştie ce-i bine pentru el, şi nu prea îşi făcea simţită prezenţa, din moment ce avea pe cineva care ştia ce-i bine şi ce-i rău pentru el, pentru popor, şi-i dorea – bineînţeles – binele.
Preşedintele dorea permanent binele poporului, deci dorea să aibă destul timp la dispoziţie pentru a face bine.
Preşedintele se numea, bineînţeles, Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu. Au trecut, de atunci, cei 20 de ani prezişi pentru a învăţa democraţia, ceea ce s-a întâmplat. Aferim.