El Comandante (fabulă politică)

A fost odată un preşedinte, aşa cum numai prin părţile astea de Europă poate fi.
Preşedintele era frumos şi deştept şi dorea, ca toţi preşedinţii – cum altfel? – binele poporului. Avusese momentele sale de glorie, când ştiuse să profite de o conjunctură favorabilă, luase poziţii inspirate şi vorbise în fraze meşteşugite, iar poporul îl iubea nespus. Sau cel puţin aşa credea el.
Preşedintele se pricepea la toate mai bine decât mulţi subordonaţi de-ai săi. Nu era de mirare, doar dorea binele naţiunii. În mod evident, mulţi nepricepându-se, rezulta de aici că nu vor binele naţiunii.
Exista, bineînţeles, şi un fel de for consultativ, care purtase de-a lungul vremii mai multe denumiri. Forul ăsta era garanţia democraţiei, adică a conducerii treburilor ţării de către demos. Popor adică, cum se exprimau grecii antici, care inventaseră acest mod de a conduce. Dar forul consultativ, oricum se numea el, avusese grijă, de-a lungul anilor, să se discrediteze. Nu în totalitate, dar oricum, în suficientă măsură, pentru a-i permite preşedintelui bine intenţionat să-l acuze că nu vrea binele poporului. Binele poporului nu e o marfă tranzacţionabilă, nu există alternative. Există un singur mod de a face bine poporului şi pe ăsta îl cunoştea preşedintele. Ceilalţi, prin contrast, nu cunoşteau acest bine şi orice ar fi făcut era ab initio rău. Ab initio ăsta, adică de la început, îl inventaseră nu grecii, ci romanii, din care ne tragem noi, prin urmare, aveau dreptate.
Din moment ce avea dreptate pe toată linia şi dorea – bineînţeles – binele poporului, preşedintele îşi dorea totul, guvern, spioni, judecători, armată. Avea planurile sale şi dorea binele poporului. Vă reamintim că aproape toţi ceilalţi doreau răul poporului.  Poporul intuia că preşedintele este singurul care ştie ce-i bine pentru el, şi nu prea îşi făcea simţită prezenţa, din moment ce avea pe cineva care ştia ce-i bine şi ce-i rău pentru el, pentru popor, şi-i dorea – bineînţeles – binele.
Preşedintele dorea permanent binele poporului, deci dorea să aibă destul timp la dispoziţie pentru a face bine.
Preşedintele se numea, bineînţeles, Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu. Au trecut, de atunci, cei 20 de ani prezişi pentru a învăţa democraţia, ceea ce s-a întâmplat. Aferim.

5 comentarii la „El Comandante (fabulă politică)

  • 23 octombrie 2009 la 7:56
    Permalink

    cum , chiar de ceausescu e vorba? numai si numai de el…?

  • 23 octombrie 2009 la 12:48
    Permalink

    Parlamentul , cu toate imperfectiunile sale, chiar cu certuriele , garanteaza ca democratia asta amarata din Romania functioneaza , mpe mine unul ma ingrijoreaza ca titusi presedintele pe care l-am votat acum 4 ani nu mai are lege in tara asta si nu-l mai votez. Il votam daca si el il accepta pe Iohanis

  • 23 octombrie 2009 la 21:56
    Permalink

    Domnule Gruian, teama de o dictatura personala, acum , in acest context european, este o tema puerila, si tot ce scri de mult timp este aservit si tendentios, oricum de departe interesul este de a rontai in continuare ceva la masa liberala a sobolanilor ce ne sapa de multi ani aici la Deva….

  • 24 octombrie 2009 la 11:57
    Permalink

    domnule iovu dictatura exista deja pt ca nimeni nu-l poate opri pe base sa faca tot ce vrea el ce, nu se vede? guvernul cu croitoru e penibil, in reest toti lupta impotriva lui si nu-i pasa de minic, doar daca esti pedelist nu vezi asta ca toti va gudurati la fundul lui base

  • 24 octombrie 2009 la 12:25
    Permalink

    iovule de unde ai stiut tu ca e vorba de basescu, ai? iti cam suna…

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.