Duşmanii Revoluţiei Române din decembrie 1989

Gheorghe Firczak

Orice revoluţie a avut duşmani redutabili în perioada imediată postrevoluţionară. Iată două exemple.
Revoluţia din Anglia (1642-1649) a determinat abolirea monarhiei absolutiste prin decapitarea regelui Carol I Stuart (1625-1649). Oliver Cromwell, Lord Protector (1653-1658), urmat la conducere de fiul său Richard Cromwell (1658-1660), a pus bazele unei republici federale cunoscută ca Protectoratul Angliei, Scoţiei şi Irlandei.
Cromwell a fost o figură controversată în istoria Britaniei şi Irlandei: un asasin de rege pentru unii, un erou al democraţiei şi libertăţii pentru alţii. În Britania, memoria sa este totuşi onorată, fiind ales într-un sondaj, la un moment dat, între primele 10 personalităţi britanice. Dar, măsurile sale împotriva catolicilor irlandezi au fost caracterizate de unii istorici ca un adevărat măcel, iar în Irlanda este văzut într-o lumină foarte nefavorabilă. Masacrele de la Drogheda şi Wexford din anul 1649 se numără printre cele mai mari atrocităţi din istoria britanică. Restauraţia s-a înfăptuit cu concursul generalului Lambert, colaborator apropiat al primului Lord Protector, deturnând armata pentru acest demers. La revenirea pe tron a lui Carol II-lea Stuart (1661-1685), trupurile lui Oliver Cromwell şi ale altor doi implicaţi în procesul regelui Carol I au fost deshumate şi spânzurate. Au fost expuşi la spânzurătoarea Tyburn. După decapitare, rămăşiţele lor au fost îngropate tot acolo. Craniul lui Oliver Crowell a rămas expus până la sfârşitul domniei lui Carol al II-lea Stuart, până în anul 1685. Toate acestea demonstrează ura, nu doar faţă de persoana Lordului Protector ci şi faţă de schimbările aduse de Revoluţie. De altfel, Restauraţia dorea cu orice preţ revenirea la monarhia absolutistă şi la catolicism. Iacob al II-lea (1685-1688), fratele şi succesorul primului rege restaurat, susţinea cu ardoare desăvârşirea celor preconizate. Revoluţia Glorioasă (1688) îl înlătură de pe tron, instaurând monarhia constituţională, consacrând anglicanismul în defavoarea catolicismului.
Al doilea exemplu se referă la Revoluţia Franceză(1789-1792). La un secol de la izbucnirea ei, se încearcă o restaurare a dinastiei Bourbon, cea care a domnit în Franţa în perioada 1589-1793 şi 1814/1815-1830. La prima lor revenire în anul 1814, Charles de Talleyrand (1754-1838), ministrul de externe al lui Napoleon I, împărat al Franţei (1804-1814/1815), spunea despre Bourboni că: Nimic nu au învăţat şi nimic nu au uitat. Generalul Georges Boulanger (1837-1891), promovând un naţionalism agresiv propovăduia necesitatea unei revanşe pentru războiul pierdut de Franţa (1870-1871), revizuirea Constituţiei şi, mai ales, reinstaurarea monarhiei. În anul 1889 oscila între lovitura de stat şi căile constituţionale, boulangismul fiind compromis total.
Sunt două exemple elocvente care sugerează că orice revoluţie are duşmani implacabili, că e nevoie de un timp oarecare pentru a se şterge definitiv urmele trecutului. Dacă în cazul celor două revoluţii, engleză şi franceză, contestatarii argumentau opţiunea lor prin ilegitimitatea antimonarhiştilor, contestarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989 porneşte de la o idee, pe cât de simplă, pe atât de perversă. Chiar Nicolae Ceauşescu o formulează, avant la lettre, în primele zile ale revoltei timişorene şi o continuă în perioada următoare. Ne întrebăm, de ce nu a formulat astfel de postulate în anul 1977 la Greva minerilor de la Lupeni, în anul 1987 la Revolta muncitorilor de la Braşov? Dacă ele nu au avut importanţă de ce nu au fost prezentate în presa audio, video şi scrisă? Nu au fost revolte? Nu aveau relevanţă? Nu au prefigurat ele incapacitatea regimului de a gestiona problemele societăţii noastre?

Hiperbolizarea unei intervenţii din afara ţării creează iluzia că Nicolae Ceauşescu şi aparatul regimului erau patrioţi, iar cei care i se opun, pe cale de consecinţă, sunt trădători. Deci, revoluţia, cică, nu este revoluţie. Atunci revolta populară cvasigeneralizată ce a însemnat? Conflictul dintre autorităţi şi populaţie apare atunci când instituţiile regimului nu-şi mai pot exercita autoritatea, iar masa covârşitoare a cetăţenilor nu o mai acceptă. Populaţia a contestat regimul comunist. În 20 decembrie 1989 la Timişoara, reprezentanţii protestatarilor cer, în primul rând, demisia celor care conduceau societatea, a lui Nicolae Ceauşescu. Apoi, s-a generalizat solicitarea la nivelul ţării, peste tot unde aveau loc proteste. În unităţile administrativ teritoriale se afirma că e nevoie să plece conducerea de partid şi de stat din judeţe, municipii, oraşe şi chiar comune. În unele localităţi, cum ar fi de exemplu Deva, conducerea teritorială a predat celor care protestau administrarea judeţului chiar înainte de a se anunţa că Nicolae şi Elena Ceauşescu au părăsit cu elicopterul sediul CC al PCR. Toate acestea ce au însemnat? La nivelul ţării, cvasitotalitatea aparatului comunist, de partid şi de stat, şi-a recunoscut incapacitatea de a conduce. Astfel s-au constituit noi structuri ale puterii de stat care au înlăturat vechiul regim. S-a schimbat din temelii sistemul de valori, fiind adoptate noi principii. Economia de piaţă a înlocuit economia planificată. Pluralismul partidelor a înlocuit puterea partidului unic, cel comunist. S-a reinstaurat libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, libertatea religioasă, democraţia devenind o stare de fapt. Chiar dacă aceste transformări nu au fost depline, chiar dacă nu au fost atât de radicale cât o cerea realitatea, ele demonstrează că Revoluţia Română din Decembrie 1989 a înlăturat regimul comunist în fundamentele sale. Nu putea revoluţia realiza o metamorfoză amplă a mentalului colectiv. Da, este foarte adevărat că nu a fost eradicată mentalitatea comunistă, deşi activiştii, miliţienii, securiştii şi cadre ale vechii armate au ieşit treptat din prim plan. S-au reorganizat însă în diverse asociaţii şi duc o propagandă deşănţată în favoarea vechiului regim. Toţi se consideră patrioţi, iar Revoluţia a adus în prim plan, zic ei, trădători. Uneori sunt infiltraţi în diverse partide politice sau au poziţii economice de prim plan. Putem spune aidoma lui Talleyrand, că nu au învăţat nimic din răul pe care l-au făcut societăţii româneşti şi nu au uitat nimic din involuţia societăţii româneşti din perioada 1948-1989. De ce? Pentru că nu au fost traşi la răspundere pentru tot răul făcut. Dar, în acest fel practic neagă ontosul actual al societăţii româneşti. Aderarea ţării noastre la structurile euroatlantice nu înseamnă decât o trădare a intereselor româneşti, o abatere de la cursul evoluţiei noastre fireşti. Toate acestea sunt derapaje morale periculoase.
E adevărat, sunt o serie de aspecte ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989 neclarificate. Este sarcina instituţiilor specializate ale statului să facă lumină în acest sens. Asta nu opreşte cu nimic definirea evenimentelor din decembrie 1989 ca revoluţie. Dimpotrivă. Atunci poporul român a demonstrat că refuză ca societatea să mai fie administrată după principiile comunismului. S-a adoptat un model democratic care, însă, nu a fost implementat suficient de bine. Poate, tocmai de aceea duşmanii revoluţiei sunt implacabili precum, aidoma, cei ai revoluţiei engleze şi a celei franceze.