Comunitate

De veghe la cazan

Dorin Corpade04-de-veghe-cazan-tuica

Prin aşezările hunedorene, în această ultimă lună de toamnă calendaristică, preocuparea de căpătâi a multor bărbaţi  este statul pe lângă cazanele de ţuică. Mult sau puţin, vinarsul trebuie făcut după legea lui, pentru că, fără el nu-i nici nuntă, nici botez, nici, ferească Dumnezeu!, înmormântare. Nu-s nici poveşti, nici cântece sau jocuri, nici motive de împăcare după o sfadă cu neamurile, vecinii ori prietenii, ca să nu mai vorbim de zilele când trebuie ascuţită coasa  şi “uns” cosaşul sau ispitiţi săpătorii la prăşitul cucuruzului.
Tocmai de accea, fiertul ţuicii prin Ţara Zarandului, mai ales pe la Luncoi,  aproape că a devenit un ritual. Chiar dacă în comună sunt vreo trei – patru cazane de peste 300 de litri şi încă vreo cinci-şase sub 200 de litri, lucrurile se întâmplă la fel, la fiecare dintre ele. Se caută şi se taie la anumite dimensiuni şi se stivuiesc pe partea din faţă a remorcii tractorului lemnele cele mai uscate şi bune de jar. Se încarcă cu grijă pe aceeaşi remorcă butea cu prunele fermentate, bute cât un stat de om, plecându-se, apoi, la cazan, care pe unde au fost rânduiţi, pentru a fi acolo aşa cum a fost făcută înţelegerea, că şi la cazan îi cu programare serioasă, ca la dentist. Ai întârziat, ai “smintit” o lume întreagă şi ţi-ai mai pierdut şi rândul.
După cum îmi spunea o dată un renumit cazangiu de la Podele, nea Tănase, fie-i ţărâna uşoară, de când se porneşte, cazanul nu mai are oprire, focul nu se stinge sub el până nu-şi gată toată lumea de fiert vinarsul. De aceea nu mai miră pe nimeni vânzoleala tractoarelor  pe drumul din dunga Văii Mari  şi răbdarea… îngerească a bărbaţilor ce aşteaptă să audă sunetul curgerii licorii pe ţuţuroiul cazanului, precum apa la pârâu. La cazan se stă cu ceasurile. Unii, chiar cu zilele. Numai că unii dintre cei puşi pe asemenea popasuri lungi n-au venit să-şi facă vinarsul, ci  mai mult să-l bea. Statul la cazan are farmecul său. Se spun poveşti şi întâmplări din vremuri uitate. Se fac fel şi fel de farse. Se coc cartofi în jar. Se prăjeşte slănină în pălălaia de sub cazan, iar pilangiii beau şi moare de varză acră, ca să se mai ţină pe picioare. Se aud cântări de of şi inimă albastră –  Lume, lume… la Podele tăte-s bune… Mai ales băutura, când ţi se aprinde gura!  Într-adevăr, ţuica aromată şi tare n-are asemănare, lucru atestat  de cunoscătorii care au jurizat pe la diferite festivaluri de profil băutura de Podele, catalogând-o „cea mai cea”, semn că şi Romică Ivan, un mai tânăr cazangiu, îi calcă vârtos pe urme predecesorului său.
De fapt, pentru ca ţuica să fie reuşită şi apreciată, este nevoie de cazangiu priceput, ne spunea cu ceva vreme în urmă Călin Dud, primarul comunei. Numai că pe lângă cazangiu priceput, a adăugat el,  mai este nevoie de apă suficientă pentru a răci serpentina pe care ies aburii de alcool, lemne bune şi uscate să ardă repede şi, nu în ultimul rând, un cazan din aramă curată.

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la Stiri si informatii din judetul Hunedoara. Mesagerul Hunedorean

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura