Cowboy-ul, sublimul şi ridicolul

Îmi pasă de oraşul meu, îmi pasă cum trăiesc şi în ce mod evoluează arhitectura lui, iar în ultima vreme, totul a fost supraaglomerat cu fel de fel de clădiri care consumă şi ultima resursă de spaţiu central.
În context, noul subiect de discuţie al devenilor este legat de statuile amplasate prin oraş. Din câte am înţeles, ar fi mai multe, dar încă nu au fost puse toate.
Există o vorbă – de la sublim la ridicol nu e decât un pas. Acum, depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile şi ce tip de educaţie ai. S-ar putea să fii înjurat dacă spui că tablourile alea de talcioc, cu munţi înalţi, râuri limpezi şi cerbi cu gurile căscate sunt urâte. Ţi se va spune că faci pe deşteptul, că uite, lumea le preferă. Prin urmare, se aplică principiul „cu cât suntem mai mulţi, cu atât suntem mai culţi.” Prin extensie, din moment ce majoritatea preferă manelele, înseamnă că sunt frumoase, iar noi, ăştia care le criticăm, nu avem decât să ne adaptăm sau să plecăm dracului în alte ţări… La ce bun artişti plastici care scot reviste de specialitate, pe care probabil că nu le citeşte nimeni dintre cei ce se ocupă cu decorarea oraşului… ? La ce bun arhitecţi… ?
Voi spune totuşi că ideea de a amplasa statui prin oraş nu este în sine nocivă. Ba poate fi chiar lăudabilă, cu condiţia să ştii ce statui să pui. Altfel, sublimul devine ridicol, ceea ce s-a şi întâmplat, în cazul Devei. În urmă cu patru ani, în 2007, Sibiul a devenit Capitală culturală europeană. Oameni care se pricep au decis atunci să amplaseze prin oraş statui ale lui Hermann – personaj-simbol al Sibiului (fondatorul mitic al oraşului), în 10 ipostaze: Hermann bancher, Hermann cavaler etc. Oamenii se fotografiau cu el, era bine realizat, făcea deci parte din oraş. În localităţi occidentale, astfel de statui sunt legate simbolic de locul unde sunt amplasate. De exemplu, la Bruxelles, lângă o fântână arteziană înconjurată de bănci pentru odihnă se află statuia unui bătrân citind ziarul, lângă care stă câinele său.
Cowboy-ul de lângă statuia regelui dac Decebal este de un kitsch îngrozitor. Este o distrugere a spaţiului simbolic ocupat de statuia ecvestră a regelui. Ce are cowboy-ul cu Deva, greu s-ar putea spune, în condiţiile în care avem personaje mult mai potrivite pentru a fi amplasate, într-o manieră cel puţin la fel de ludică. Poate mai potrivită ar fi fost statuia unui grup de copii care se dau cu rolele, ştiut fiind că spaţiul din faţa Casei de cultură este un loc predilect pentru aşa ceva. În orice caz, un artist, un om cu gust ar fi ştiut ce să pună acolo. Bineînţeles că iarba a fost distrusă prin realizarea unei platforme betonate – la Deva, cum e puţină iarbă, cum se toarnă beton peste ea…
Nu pot spune că aştept cu interes celelalte statui. Orice arhitect ştie sau ar trebui să ştie că Deva are în esenţă trei stiluri caracteristice, istorice, legitimate, aflate în acord şi armonie: goticul cetăţii, barocul de la Magna Curia şi mai ales secesion-ul centrului vechi. Vestul sălbatic nu face parte din istoria oraşului, decât dacă ne gândim că prezentul este la fel de sălbatic.