Ce oferă Uniunea Social-Liberală, ce aşteaptă electoratul? (I)

Nu pot fi anticipate rezultatele concrete, în plan politic şi economic, ale creării Uniunii Social-liberale. Mişcarea politică în sine este, consider eu, un eveniment notabil şi cu semnificaţie majoră într-o Românie dezbinată şi asediată (în ultimii ani) de mesaje contradictorii, derutante şi în mare parte mincinoase – în special cele legate de criza economică.
Ideologiile sunt, la nivel european, departe de cele existente la începutul şi mijlocul secolului trecut, când liberalismul, social-democraţia şi mai apoi creştin-democraţia încercau să intre în tipare fixe. Nu mai e cazul. Doctrine care încep cu prefixul „neo”, cum ar fi, de exemplu, neoconservatorismul american (reprezentant de seamă – Condoleezza Rice, fost secretar de stat în timpul mandatului Bush) includ curente politice diverse. Partidele liberale au componente sociale şi „verzi”, social-democraţia s-a nuanţat mult după căderea comunismului, având grijă să nu facă excese de etatism etc.
În aceste condiţii, a vorbi despre coerenţă doctrinară cu morgă şi seriozitate este impropriu. În Germania, acum câţiva ani, în opinia analistului Marius Ghilezan, iată cam cum se petrec lucrurile: „Stânga reformistă şi-a dat mâna de multe ori cu dreapta conservatoare, reprezentată de CDU, pentru a conduce ţara. Cancelarul Merkel a condus din poziţia sa o astfel de coaliţie şi a scos Germania din criză. Acum, guvernează cu liberalii şi cu Partidul Creştin-Democrat. După 11 ani de exercitare a puterii, SPD a trebuit să se retragă în opoziţie, fără mişcări de stradă, fără acuze sau vendete. Astfel se desfăşoară viaţa politică într-un stat cu o domnie a legii.”
Reţineţi – într-un stat cu o domnie a legii. Şi, aş adăuga, cu respectarea unor elementare norme democratice, mai presus de politicianism şi interese imediate, în care un gest extrem precum cel al Robertei Anastase nu ar fi posibil. De aceea, aş privi Uniunea Social-Liberală ca pe un vehicul politic destinat să eficientizeze acţiunea Opoziţiei, aboslut normal într-o democraţie normală. Punct. Atacurile PDL la adresa noului construct politic sunt în egală măsură fireşti şi demagogice – fireşti, pentru că aşa e în politică, demagogice, pentru că PDL este el însuşi un conglomerat care se revendică de dreapta, după ce a plecat brusc (în 2005) din Internaţionala Socialistă (în care era membru din 1996, interval în care a fost aliat chiar cu… PNL şi PNŢCD, dar atunci nu era o problemă; cine o fi avut între timp revelaţii ideologice atât de brutale…?), a sosit în Partidul Popular (acolo unde e permis orice) şi a avut grijă să-şi adauge particula „L”, care să-i asigure şi componenta liberală. Opinez că în România, un partid cu denumirea PSD-L ar fi perfect posibil, le-ar include pe celelalte şi ar marca revenirea la partidul unic, atât de dragă unora dintre concetăţenii noştri.
În editorialul de mâine, voi încerca să explic de ce – poate pentru prima dată după 1990 – se pot câştiga alegeri cu mesaje corecte, fără să fie nevoie de promisiuni fără acoperire.