Blocurile „colorate”

După ce acum vreo săptămână am văzut un reportaj la televizor despre blocurile reabilitate termic din Alba Iulia, ieri am auzit şi la radio o ştire asemănătoare, cu blocurile din Botoşani şi Alba Iulia. Dacă nu contează subiectul, atunci reporterii respectivi ar câştiga o pâine bună, luând la rând oraşele patriei, tratate din punct de vedere al culorii blocurilor, căci asta era de fapt tema reportajelor. Paleta de culori al unui program de grafică computerizată ar descrie cel mai bine ceea ce se întâmplă în materie de gusturi cromatice.
Astfel, dacă iniţial blocul a fost verde, pe cele cel puţin patru niveluri vom găsi de regulă cinci nuanţe de verde (căci se adaugă parterul), de la vernil, până la verdele pădurii în august. Variabilele introduse sunt mult prea multe pentru a fi controlate: tipul vopselei, magazinul de unde se cumpără, modul în care este diluată, vremea de afară, talentul alpiniştilor utilitari, şi poate că mai sunt şi altele.
Acum, desigur că nu poţi forţa omul să-şi izoleze apartamentul dacă nu are bani la momentul respectiv. Nu ştiu ce soluţie s-ar putea aplica, în orice caz, blocurile reabilitate termic dau un aspect inestetic şi sunt doar vârful (colorat) al aisbergului urbanistic românesc.
Modificările fără aprobare făcute pe la apartamente, despre care am mai scris, bubuiturile care clătinau tot blocul, pentru a da naştere arcadelor cu care arhitecţii nu au înzestrat locuinţele pe vremea comuniştilor. Or fi sănătoase acele modificări? N-or fi…? Dacă pentru a monta pe stradă un panou publicitar, indiferent de mărime, e nevoie de certificat de urbanism, pentru sutele, miile de apartamente „modernizate” nu e nevoie de nici un aviz?
Modul în care unele noi clădiri se înghesuie printre cele vechi ar irita un arhitect care-şi respectă meseria. Cum vede cineva cu bani un petic de pământ înghesuit între două blocuri, cum pac! ridică o clădire mai mult sau mai puţin inspirată, oricum, prost plasată în termenii urbanismului modern, al aşa-numitei dezvoltări durabile şi sustenabile. Oraşele din Ardeal s-au mai sustras, datorită centrelor istorice, concepute de oameni mai cu cap. Echilibrul unor peisaje urbane de genul celor pe care le au Clujul, Sibiul sau Timişoara nu e des întâlnit. Centrul Devei, cel premiat în 1966, şi centrul vechi al Devei, cât a mai rămas din el, au avut şi ele un echilibru, dar după 1985, totul a început să se strice. Şi stricăciunile nu s-au oprit…