Apelul disperat al Monicãi Iacob-Ridzi din închisoare

După aproape trei săptămâni de când a fost condamnată la închisoare, Monica Iacob-Ridzi (foto) a publicat o scrisoare pe blog-ul personal în care descrie condiţiile inumane din penitenciar. Fostul demnitar detaliază afecţiunile de care suferă şi riscurile la care se expune din cauză că nu beneficiază de tratament medical corespunzător.
„Sunt două săptămâni de când sunt în Penitenciar dintr-o gravă eroare judiciară, două săptămâni de chin, de umilinţă, de durere, de suferinţă. Două săptămâni în care m-am simţit tot mai rău, două săptămâni în care medicul Penitenciarului – o doamnă căreia nu am ce să-i reproşez – văzând cât îmi este de rău, a făcut eforturi să mă trimită la un spital pentru investigaţii ce îmi sunt urgente şi necesare având în vedere bolile grave de care sufăr.
Sistemul medical în penitenciar nu este bine gândit. Asistenţa medicală de specialitate este bine reglementată în lege, dar greu aplicabilă în practică. Medicamentele sunt foarte puţine, cele extrem de necesare lipsesc, dacă medicamentele de care ai nevoie sunt sub formă de capsule sau plicuri, nici familia nu are voie să le cumpere chiar dacă ai reţeta, fondurile pentru analize medicale sunt limitate… Toate acestea se întâmplă deoarece în ultimii 25 de ani în România toţi cei care au fost la şefia ministerului justiţiei au subfinanţat Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi cei care au făcut unele reguli nu au trecut pe aici…
Pentru condiţiile din Penitenciare nu sunt vinovaţi directorii penitenciarelor, pentru imposibilitatea efectuării unor investigaţii necesare deţinuţilor, nu sunt vinovaţi medicii din penitenciare. Vinovaţii sunt cei care, subfinanţând în mod constant Administraţia Naţională a Penitenciarelor, au generat o situaţie critică în acest moment. Ar trebui să răspundă penal pentru asta. Aşa prevede art. 5 alin. 2 din Legea 254/2013!
Mă întreb câţi oameni trebuie să mai moară în penitenciare sau să se îmbolnăvească grav, câte procese să mai piardă România la CEDO pentru ca să se facă ceva şi pentru cei care, odată ajunşi în penitenciare sunt condamnaţi, a doua oară, la umilinţă?
Condamnare primesc, deopotrivă, şi familiile deţinuţilor, şi copiii lor care vin să-şi vadă părinţii în condiţii improprii, greu de descris. Copiii mei au fost deja grav afectaţi de vizita cu dispozitiv de separare la care au avut dreptul. Şi nu doar ai mei.
La aceşti copii nu se gândeşte nimeni? De ce trebuie pus un geam între o mamă şi copiii ei de doar câţiva anişori? Dacă mama nu a fost acuzată de fapte de violenţă, vizitele cu dispozitiv de separare pot fi considerate tratament inuman, o forma de «tortură» atât pentru mamă cât şi pentru copii, tratament interzis de lege.
Legat de condiţiile din penitenciar, acestea nu pot decât să-mi agraveze situaţia medicală. Probabil vi le imaginaţi, au fost prezentate public de soţul şi avocaţii mei, pot să vă spun sigur că nu asigură respectarea demnităţii umane cum prevede legea 254/2013 la art. 4.
Pot să vă spun că nu am fost condamnată doar la o pedeapsă privativă de libertate. Am fost condamnată să stau în frig, mă încălzesc – ca şi celelalte deţinute – cu sticle de apă încălzită la filtrul de cafea, am fost condamnată să fac duş de trei ori pe săptămână în cele 10 minute cât este apă caldă acum (cele 10 minute le împart cu colega de cameră pentru că avem un singur duş – de fapt, o ţeavă în loc de duş, dar ne bucurăm ca nişte copii când o avem …).
Mai mult, am fost condamnată să mă plimb maxim o oră pe zi într-o «cuşcă» de aproximativ 10 metri pe patru metri în care cerul îl vezi tot prin gratii acoperite cu plasă deasă. Sau am fost condamnată să nu mă plimb deloc dacă ora de «plimbare» se suprapune ca program cu ora de vizită… Mi s-a întâmplat şi asta. Şi pentru că, pe lângă afecţiunile grave pe care le am, sufăr şi de o formă gravă de trombofilie, pe care nu o pot trata din cauza unei alte afecţiuni pe care o am, boala Von Willebrand, singura variantă ca să evit decesul prin trombembolie este în ceea ce mă priveşte să mă mişc cât mai des. Prin urmare, fac sute de paşi pe lungimea de trei metri a celulei în care stau şi mă rog la Dumnezeu în fiecare clipă să nu mor în penitenciar cum au mai murit oameni bolnavi în penitenciarele din România.
Deşi nu am voie să stau lângă persoane bolnave, răcite sau cu alte infecţii din cauza riscului de a mi se agrava bolile pe care le am din cauza lipsei imunităţii, acest lucru este imposibil in Penitenciar din cauza supraaglomerării. Deşi stau tot timpul cu masca de protecţie, iau antibiotic de 26 de zile deja, pentru a preveni contactarea unei alte infecţii pe lângă pielonefrita de care sufăr în acest moment, riscul de a contacta o altă infecţie este mare şi poate duce chiar la decesul meu.
Va rog public, Domnule Ministru al Justiţiei, să mergeţi personal în penitenciare şi să vedeţi condiţiile în care sunt ţinuţi deţinuţii şi în care lucrează angajaţii penitenciarelor. Poate atunci veţi aloca mai mulţi bani celor care, nu din vina lor, sunt condamnaţi a doua oară odată ajunşi în penitenciare.
Sper, Domnule Ministru, că nu gândiţi că: «aşa le trebuie, au greşit, să sufere. Nu trebuie să investim în penitenciare». Ştiţi, Domnule Ministru, moartea în chinuri este mult mai dureroasă şi este o formă de tortură. Ori, pentru un om bolnav ca mine, condamnarea la închisoare este de fapt o condamnare la moarte, pentru că sistemul penitenciar, gestionat de Dumneavoastră, nu poate asigura mie şi sutelor de deţinuţi din România, minimul de decenţă şi non-umilinţă umană.
Este un apel la reflecţie. Este un apel disperat. Înţeleg să îmi duc crucea până la capăt. Însă înţeleg să vreau să trăiesc cu gândul la copiii mei, de care nici o «instanţă», de care nimeni nu mă poate despărţi. Ei sunt, la urma urmei, singura determinare pe care o am.”