Aninoasa, oraşul care trãieşte pe datorie

Maximilian Gânju

Sute de familii dintr-o fostă localitate minieră Aninoasa, din Valea Jiului, trăiesc de pe o zi pe alta, după ce unica lor întreprindere a fost închisă. Pentru cei 5.000 de locuitori, alternativa înseamnă străinătatea, un loc de muncă în oraşele învecinate sau bruma de bani primită ca ajutor social.

Au mai rămas doar bătrânii şi cei săraci lipiţi
Primăria din Aninoasa ar avea nevoie de un milion de euro pentru a ieşi din necaz, însă banii aceştia înseamnă o adevărată comoară pentru administraţia locală. Edilii au făcut „poteră” şi merg din casă în casă pe la localnici, pentru a mai strânge măcar impozitele pe terenuri şi locuinţe, dar oamenii sunt săraci şi nu au de unde să plătească. Abia dacă reuşesc să trăiască de pe o zi pe alta din banii primiţi tot de la Primăria Aninoasa, în baza legii venitului minim garantat. Declinul localităţii a început în 2006, când Exploatarea Minieră a fost închisă, iar bugetul local a rămas fără principalul contribuabil, adică fără 22 de miliarde de lei vechi anual. Puţinii agenţi economici din Aninoasa nu pot compensa prin dările lor suma pierdută. „Este o jale mare în Aninoasa. Au închis mina şi apoi s-a furat tot din ea, tot fierul vechi. Nu s-a mai făcut nimic pentru a le da ceva de lucru şi celor tineri şi în aproape patru ani, oraşul a murit. Parcă au un plan să distrugă tot ce e bun în ţara asta. Azi au mai rămas în Aninoasa doar bătrânii şi cei care nu au bani să plece la muncă în străinătate. Nu au pe ce să pună mâna, nu este un loc de muncă să poată să-şi câştige pita”, spune Adalbert Naghy, fost miner.

Doar pensionarii mineri o duc mai bine
În lipsa unor alternative, oamenii pleacă rând pe rând din oraş. Pe străzile Aninoasei întâlneşti câte un bătrân care are norocul să fi muncit la mină. Pensia este îndestulătoare, chiar dacă ar putea să fie şi mai mare, aşa că îşi permite să stea la taifas cu alţi ortaci. Doar bătrânii mineri au scăpat de grija zilei de mâine. Cei tineri îşi caută o viaţă mai bună în străinătate, pentru că în oraşul în care s-au născut nu o vor avea niciodată. Viaţa acestor oameni înseamnă să se împrumute de la o lună la alta. Îşi cumpără mâncarea pe datorie de la cele patru chioşcuri alimentare şi chiar şi piaţa şi-o fac tot pe caiet. Maria, un comerciant din piaţa oraşului, recunoaşte că dacă nu şi-ar da marfa pe datorie, ar fi în faliment în doar câteva zile. „Este sărăcie mare, dacă vinzi pe zi de 70 de lei este foarte bine. Aşa e în fiecare lună. Vin şi cumpără un kilogram de cartofi, o ceapă sau jumătate de kil de fasole”, spune femeia. Îşi aminteşte de vremurile când mergea mina, cum în câteva ore, rămânea fără marfă.