Umilinţa de a fi Traian Băsescu

Din când în când, Traian Băsescu iese pe micile ecrane şi se plânge. Întrucât „dragă Stolo” nu era pe-aproape şi nici ceapă nu toca, lacrimile-i nu i-au făcut şanţuri pe fardul de pe obraz, când, într-o emisiune de la un bine-înţeles obedient post tv, încă ocupantul fotoliului de la Cotroceni se văicărea de ţi se rupea sufletul cum, vai, vai, vai, începând din 2007, s-a simţit umilit ca niciodată până atunci în viaţa lui. N-a explicat însă de ce, din cauza marilor şi multelor umilinţe îndurate timp de doi ani de zile, a candidat, cu toată energia de care a fost capabil şi mai mult decât atât, pentru un al doilea mandat? Poate că răspunsul va fi găsit privind retrospectiv, la acele momente în care, public, dădea semne că se consideră omul providenţial, pus de mâna divină la cârma ţării, simţindu-se astfel îndreptăţit ca să îşi ducă mandatele, ca pe o cruce, până la capăt. Din păcate, prezenţa sa pe fotoliul prezidenţial dincolo de anul 2007 nu a fost o umilinţă a sa, ci o umilinţă din partea lui Traian Băsescu la adresa tuturor românilor, popor care a asistat neputincios, cel puţin în ultimii ani, nu la reformarea, ci la deformarea societăţii româneşti, la propria-i pieire ca stat, neam şi ţară. Popor care a fost umilit de către preşedinte prin încălcarea continuă a literei şi spiritului Constituţiei, prin măcelărirea democraţiei, atâta câtă a fost ea în România, prin batjocorirea justiţiei, încălcarea şi instigarea continuă la încălcarea hotărârilor judecătoreşti, prin înjumătăţirea nivelului de trai şi aproape interzicerea accesului la sistemul sanitar şi la o educaţie de calitate. Popor căruia Băsescu i-a jignit permanent reprezentanţii, fie ei parlamentari aflaţi în opoziţie sau simpli jurnalişti. Popor care este umilit cu fiecare zi pe care Băsescu o mai petrece la Cotroceni, deoarece încrederea acestui neam în el se măsoară cu o singură cifră. Popor care percepe cuvântul „Băsescu” sinonim cu pieirea proprie, şi care, încet-încet, simte că se apropie momentul când se va pune problema ori-ori: ori rămâne băsismul la putere şi dispare poporul, ori dispare băsismul şi supravieţuieşte această naţiune. Deocamdată, mioriticul popor român încă mai nădăjduieşte în schimbarea paşnică a puterii, în urma alegerilor democratice, fie ele chiar şi substanţial furate, însă nu este departe momentul în care Traian Băsescu va fi privit ca o metastază politică, ce trebuie nu doar extirpată, ci şi iradiat locul, ca să dispară orice urmă a bolii, fiind unica variantă de însănătoşire a organismului acestei ţări. Şi Ceauşescu se credea atotputernic şi nemuritor, decembrie 1989 arătându-i însă că poporul are resurse nebănuite de revigorare, după ce îşi dă jos cizma de pe gât, pusă de unul şi de altul, iar dacă, în acest proces, pe lângă cizmă dispare nu doar piciorul, ci şi insul cu totul, în cartea de istorie, nu este decât un act reflex de autoapărare perfect justificat. Deci, adevărata umilinţă nu a fost de partea lui Traian Băsescu, ci de partea poporului, care a fost obligat să suporte un astfel de ins pe post de preşedinte!
Mai spunea Băsescu că a fost jignit în timpul mandatelor sale. Probabil că lui i s-a spus ba „păsărică”, ba „găozar”, ba „ţigancă-mpuţită”, ba să se suie pe masă să i se arate nu ştim ce, ba i s-a tâlhărit telefonul mobil din mână, în public şi ziua-n amiaza mare… Probabil că lui i s-au adresat pedeliştii cu diverse nume de alint ca „vierme”, ori a primit scrisori în care a fost făcut „ciumpalac” de către oamenii vreunei primării. A, e drept că se poate ca să mai fi suportat şi înjurăturile şi blestemele unui popor pe care l-a obidit ani de zile, dar şi aici se aplică regula ca şi în cazul unui hoţ: nu vrei să îţi mai spună lumea hoţ? E simplu: nu mai fura! Nu mai crea ocazii să te-njure un popor întreg şi n-o să mai fii înjurat: suntem un popor creştin şi cu aplecare spre a ierta greşiţilor noştri, dar nici ei să nu mai facă…
„Un preşedinte nu abdică”, s-a mai trezit zicând Traian Băsescu, parcă dorind să-şi confirme porecla „Zeus”. Este regretabil că, în închipuirea sa, nu poate pricepe că numai un monarh abdică, deci nu este cazul său, în schimb, dacă ar fi fost cu adevărat onest şi dorea să fie credibil, nu l-a împiedicat absolut nimic ca să aleagă soluţia demisiei! Şi nu neapărat a demisiei în 5 minute, cum promisese şi nu şi-a ţinut cuvântul, ci a unei demisii permanente, cum stă bine unui om care se simte, cu adevărat, umilit. Dar, dacă ar fi făcut vreodată ce-a zis, nu mai era el însuşi… Şi ar mai fi o întrebare: nu cumva se simte umilit că a devenit „Traian Băsescu”?
 Laurenţiu Nistor, preşedintele PSD Hunedoara, deputat în Colegiul Electoral nr. 1 Brad-Valea Mureşului