Rugăciunea, un liant dintre cer și patul de suferință. La spitalul din Hunedoara se vindecă trupul, iar la capela de aici se tămăduiește sufletul

Magdalena Șerban

Spitalul este deseori numit „o a doua biserică”, deoarece nicăieri nu se strigă către Dumnezeu cu mai multă ardoare și credință ca de pe un pat de boală. Preotul de caritate dintr-un spital oferă sprijin spiritual și emoțional pacienților, aparținătorilor acestora și personalului medical, fiind un „medicament moral” și adminis­trând o formă de terapie care nu se găsește în farmacii. Spitalul Municipal „Dr. Alexandru Simionescu” din Hu­ne­doara are o capelă în incinta sa, unde credincioșii internați aici își pot găsi liniște, însă ușa este deschisă pentru oricine simte să pășească în Casa Dom­nului. Slujbele și asistența spi­rituală din acest lăcaș de cult sunt ofi­ciate de Pr. Constantin Voivozeanu.

Lumina dintre saloane
Lupta cu boala nu înseamnă doar bă­tălia purtată cu durerile fizice, ci și una ce ține de stare de spirit. Trupul pri­mește tratament de la personalul me­dical, iar sufletul primește medica­men­tul moral (ascultare, iertare, speranță) de la preot. Aceasta poate fi schema completă pentru orice creștin aflat pe patul de suferință. În cazul celor pentru care Dumnezeu are un alt plan, cel de a-i ridica la Cer, puterea rugăciunii devine liant. ,,De un an slujesc la spitalul din Hunedoara, iar 24 de ani am fost la cel județean din Deva. Sunt născut în Hu­ne­doara și am făcut școala aici, deci oarecum pot spune că m-am întors acasă. Slujbele se țin în fiecare du­mi­nică, de sărbători și miercurea săvâr­șim Taina Sfântului Maslu. Mai e slujirea din spital, care nu are un program anu­me, fiind făcută ori de câte ori e nevoie. Ca preot într-un spital asta înseamnă mai mult decât empatie. Slujești în spital, adică presupune un timp după timp. Un preot nu merge acasă și gata, a terminat. El se întoarce la spital după program indiferent de zi, atunci când e solicitat. Sunt bolnavi care simt să cheme preotul sau acolo unde bolnavul e în comă și nu mai poate lua decizii, familia dorește o ultimă rugăciune pentru acesta, la plecarea lui din viață. Pentru cei care sunt conștienți, rugă­ciunea e la fel de importantă, fiind o mângâiere sufletească, în primul rând. Doctorul încearcă să ofere tot suportul pentru a trata boala, iar bolnavul mai primește și un alt sprijin, cel religios și moral, adică ajutorul lui Dumnezeu. În slujirea mea, asta și spun. Oamenii să-și urmeze medicamentația dată de specialist și să se roage la Dumnezeu. (…) Când există câte un necaz mare în viața unui om îl poate transforma de așa natură încât omul poate să-și schimbe atitudinea avută față de viață sau îl poate duce către o cu totul altă direcție. Dar de cele mai multe ori e o atitudine pozitivă, oamenii realizând că erau pe calea greșită. Sunt medici, am avut și am astfel de ocazii să cunosc, care respectă cu strictețe sărbătorile, au icoane în cabinet și îl poar­tă pe Dumnezeu în suflet. Am în­tâlnit și chirurg care spunea că nu poate să opereze dacă Dumnezeu nu-l ajută. Ca un exemplu, secția de On­cologie a spitalului din Hunedoara are multe icoane, pacienții de acolo fiind chiar greu încercați. E o secție sen­si­bilă”, a spus preotul Constantin Voi­vo­zeanu.

Oaza de lângă halatul alb: Părintele din inima spitalului
Evanghelia spune că Hristos Se identifică cu cei bolnavi („Bolnav am fost și M-ați vizitat”). Astfel, rugăciunea făcută la patul unui bolnav este con­siderată ca fiind adresată direct lui Hristos și capătă o putere și o sem­ni­ficație deosebită datorită contextului de suferință și credință intensă. ,,Dum­nezeu lucrează prin oameni, iar ajutorul dat vine înapoi. Nu prin aceeași oameni, dar se întoarce la cel care a ajutat. Bine­cuvântarea are diferite forme. De fiecare dată când moare cineva, nu ai cum să nu simți acea pierdere. Totuși, suntem preoți și ridicăm credința celor care o au. Doar trupul se duce din lu­mea aceasta, dar sufletul e nemuritor, ei vor trăi în sufletele lor. Oamenilor le este greu să accepte o moarte. Dar lu­crurile privite din perspectiva tru­peas­că înseamnă că acel om nu mai chinuie, nu mai îndură durere. O boală este o înlănțuire nu doar pentru bolnav, ci și pentru cei din jurul lui care îi poartă de grijă. Nu este ușor. Pe toți din jurul lui îi a­fectează suferința lui”, a arătat preo­tul.

„Unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor”
Pe de altă parte, susținerea ma­na­gerială este esențială pentru preotul unui spital, deoarece facilitează inte­gra­rea armonioasă a asistenței reli­gioase în actul medical și sprijină starea de bine a pacienților. ,, Foarte mult mă susține conducerea spitalului din Hu­ne­doara, domnul manager Radu Budae. Mi-a pus la dispoziție oameni de spe­cialitate de care am avut nevoie ca să concretizez lucruri esențiale pentru capelă. Spre exemplu, printre altele, cu ajutorul dumnealor am reușit să zu­grăvim aproape toată capela care nu e tocmai una mică. Mai e puțin până să terminăm. Am schimbat sistemul elec­tric, foarte important pentru lăcaș. De la tablou electric, la tot. Materialele
nu sunt ieftine și dacă ai plăti și ma­noperă, ar fi foarte mult. În contiuare, e o co­laborare foarte bună. Și acum în acest moment sunt la vopsit împreună cu so­ția mea. Am avut enoriași care au aju­tat, fiecare a participat cu ce a putut”, a afirmat preotul Constantin Voivozeanu.

În încheiere, o pildă. Cea a Sfântului Luca al Crimeei (Arhiepiscop și chirurg)
Există o istorisire reală din viața Sfântului Luca, un geniu al chirurgiei care era în același timp și episcop. El nu intra niciodată în sala de operație fără să se roage și fără să deseneze semnul Sfintei Cruci cu iod pe corpul pacien­tului. Într-o zi, autoritățile comuniste
i-au interzis să mai aducă icoane în spital sau să mai facă semnul crucii înainte de operații. Sfântul Luca a refu­zat să mai opereze și a plecat acasă. La scurt timp, la spital a fost adus un oficial de rang înalt, aflat între viață și moarte. Niciun alt medic nu avea curajul să îl opereze. Disperați, condu­cătorii spi­ta­lului l-au rugat pe Sfântul Luca să se în­toarcă. El a pus o singură condiție: re­sta­bilirea ordinii creștine în sala de chirurgie. Întors la spital, s-a rugat lung în genunchi, a însemnat pacientul cu Sfânta Cruce și a salvat viața acelui om. Sfântul spunea adesea că „medicul doar pansează rana, dar Dumnezeu este Cel care o vindecă, prin puterea ru­găciunii”.