România, între ce face şi ce ar trebui să facă
Recunosc, numele ministrului de Externe Baconschi mi-a impus, la început, respect. Citisem despre tatăl său, poetul A. E. Baconsky, lucruri lăudabile, inclusiv într-un roman la care ţin mult, „Legenda cavalerilor absenţi”, scris de Leonida Neamţu, unde este numit aeb. Ulterior, am aflat că în perioada 1947 – 1955, a fost un personaj controversat, acuzat de proletcultism şi stalinism moderat. A luat însă şi poziţii explicit antitotalitariste. Puteţi citi mult mai mult despre el, nu-mi propun decât să spun că iniţial am extins prestigiul tatălui asupra fiului.
Până să devină ministru de Externe, ştiam mai multe despre tată decât despre fiu. La început, mi s-a părut – e adevărat, având ca prim reper aspectul exterior – un om cu prestanţă, care „intra” în tiparele fizice pe care le imaginez pentru un ministru de Externe. După scandalul voturilor din străinătate, la final de 2009, când la ambasada din Paris se vota pe foc automat, am pus în balanţă aspectul şi prestaţia sa de ministru de Externe, nu de om de partid. Din păcate, bilanţul nu îi este prea favorabil, iar ultima apariţie televizată, în care susţinea introducerea votului electronic, nu a fost de natură să-l credibilizeze.
Am mai spus în acest colţ de pagină că poziţia europeană a României este departe de a fi una privilegiată. Nu mă refer aici la complicate analize geostrategice, ci mai mult la percepţia comună, la aşa-numita imagine externă. Nici nu-mi mai pasă de statisticile care susţin că avem cei mai mulţi copii sub 15 ani cu dificultăţi la citit etc., ci la modul în care este tratată ţara, la nivel oficial, de către alţi şefi de stat. Cum-necum, Ceauşescu s-a plimbat în caleaşca reginei Marii Britanii, a dat mâna cu mai mulţi şefi de stat americani, şi la ei, şi la noi, l-a primit pe Charles de Gaule etc. Iată că acum, excelăm în gafe şi în strategii puerile, menite să scuze simpatiile pro-antonesciene ale lui Traian Băsescu, scuze faţă de aflarea în treabă referitoare la atacarea Uniunii Sovietice în 1941, justificări stupide (din partea unor oameni pe care-i credeam cu capul pe umeri) legate de jignirile adresate Regelui Mihai. După admiterea în NATO şi UE, care este politica noastră externă? În ce constă? Ce preşedinţi, premieri, cancelari ne-au trecut oficial pragul? De ce nu apare domnul Baconschi, de la înălţimea funcţiei sale, să facă declaraţii faţă de situaţiile din Grecia, Italia sau Portugalia, faţă de Orientul Mijlociu şi chestiunile în litigiu, în raport cu care Israelul ne doreşte explicit de partea sa? De ce nu se fac precizări clare (nu ambigue şi politicianiste) despre admiterea României în spaţiul Schengen?
În loc de toate acestea, singurele gesturi aflate în memoria românilor, gesturi legate de politica noastră externă sunt respingerea lui Băsescu de către Sarkozy şi semnul de diliu adresat nu ştim cui de Berlusconi. Cam puţin şi cam dezamăgitor.

