Povestea incredibilă a profesorului care nu știa să citească și să scrie. „M-am hotărât să fentez sistemul”

„Am fost profesor timp de 17 ani, deși nu știam să scriu sau să citesc”, cu această replică începe povestea vieții spectaculoase a lui John Corcoran (foto). Corcoran s-a născut în America anilor 1940-1950, în New Mexico, un copil al Generației Babyboom, epoca în care Statele Unite a tre­cut printr-o explozie a natalității.

 

Nu a reușit să învețe

La început, scrie John Corcoran într-un articol publicat pe BBC, a avut un indiciu: a vorbit mai târziu decât prietenii lui de joacă. Apoi, în școala generală, s-a trezit în fața unei angoase: își dorea cu ardoare să învețe să citească, dar nu putea. Ori de câte ori încerca să citească o propoziție, „era ca și când aveam în fața ochilor un ziar în chineză”.
John se ruga seară de seară: „Doamne, ajută-mă să pot citi când mă voi trezi mâine”. Dar miracolul nu venea. A urmat marginalizarea: ultimul rând din clasă, rezervat – din inerție de „regn”, nu neapărat in­tenționat – elevilor cu dificultăți cog­nitive de bază. „Copiii îi spu­neau «rândul tonților»”, își amin­teș­te John. Anii au trecut plini de frus­trări, iar în clasa V-a John tot nu re­u­șea să priceapă acele semne încâlcite, complicate, exasperante nu­mite litere. „Mă trezeam în fie­care zi, mă îmbrăcam, mă duceam la școală, dar de fapt, mă duceam la război”, spunea Corcoran. Ura mi­rosul sălii de clasă, își detesta colegii, fiecare bancă era pentru el un mediu ostil. În clasa a VII-a, John devenise deja un „client fidel” al cancelariei, unde era certat aproa­pe zilnic de directorul școlii. S-a instalat sfidarea în compor­ta­men­tul lui, după care accesele de vio­lență. Apoi, linie dreaptă spre o finalitate previzibilă: John avea să fie exmatriculat. În forul său lăun­tric, însă, trăia un alt John, un John care visa la o viață secretă. A în­cer­cat să devină altcineva: „în clasa a VIII-a am hotărât să devin un fel de «cățel» de profesor, să mă cumin­țesc și să fentez sistemul (edu­ca­țional – n.r.)”. Ca să „fenteze sis­te­mul”, John a început să joace diverse roluri. Roluri care îi ieșeau de minune. Rolul atletului strălucit. Rolul Don Juanului. Rolul maes­tru­lui de ceremonii care deschide fes­tivitatea de absolvire a liceului. Toa­te rolurile care țin de clișeele sti­lului de viață al liceenilor din fil­mele americane. Între timp, „pu­team să-mi scriu numele și alte câ­teva cuvinte, dar încă nu reușeam să alcătuiesc o propoziție întreagă. Eram la liceu, dar citeam la nivelul unuia de clasa a doua. Și nu pu­team spune nimănui acest lucru”.

 

Anii trișorului

Se va pune întrebarea: Cum re­u­șea să facă față extemporalelor? Ușor, spune John, „trișare de ama­tor”: ruga un coleg să îi completeze și lui foaia de examen. Nimeni din clasă nu îl refuza, exercita un far­mec năucitor asupra lor. „Dar când am plecat la facultate, cu o bursă de sportiv, povestea s-a schimbat”, scrie John, adăugând: „Mi-am spus: «Doamne, asta chiar mă depășeș­te! Cum voi putea face față?»”. John și-a spus apoi că trebuia să se gândească la metode cât mai creative de trișa, de a copia la exa­mene. Așa că a trecut la treabă.
La un moment dat, John a mers atât de departe cu trișatul, încât într-o noapte a intrat prin efracție în biroul unui profesor, forțând fereastra cu un cuțit. În prima noapte, nu a găsit foaia cu subiectele pentru examenul care îl aștepta peste câteva zile. A revenit și în cealaltă noapte. A revenit și în a treia noapte. Și în a patra. Dar tot nu găsea prețioasa coală. Așa că, în noaptea numărul cinci, John a avut o altă idee: însoțit de trei prieteni, a furat pentru câteva ore un dulap din biroul profesorului. Au cărat dulapul prin întreg campusul, cu luna ca un bec pe fundalul cerului, apoi l-au urcat într-o dubă. John aranjase cu un lăcătuș să îi dea o mână de ajutor în deschiderea sertarelor dulapului, patru la număr. Ca lăcătușul să nu suspecteze furtul, John s-a îmbrăcat la patru ace, prefăcându-se că era un important om de afaceri care trebuia să plece de urgență în Los Angeles pentru a parafa un contract important și avea nevoie ca de aer de anumite acte care se aflau în acel dulap. Diversiunea i-a reușit, spune John: „L-a deschis, mi-a dat o cheie. Și, spre marea mea uimire, înăuntru erau nu mai puțin de 40 de copii ale subiectelor de examen. Am luat o copie în camera mea, unde mă aștepta un student «deștept», care mi-a așternut imediat pe foaie răspunsurile corecte”. Înainte de crăpatul zorilor, dulapul se afla înapoi în biroul profesorului, ca și când nu s-ar fi întâmplat, iar John, revigorat de mica sa aventură nocturnă, se simțea în rolul lui agent într-un thriller de spionaj. Însă această infuzie de euforie nu a durat mult: „M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng ca un bebeluș. De ce nu cerusem pur și simplu ajutor cu problema mea delicată? Fiindcă nu credeam că cineva vrea să își piardă timpul cu mine ca să mă învețe să citesc. Acesta era secretul meu și aveam să îl păstrez”.

 

Profesorul John

Cu chiu, cu vai, John a reușit să treacă și de anii facultății. Și, pe neașteptate, i-a zâmbit norocul: criza de forță de muncă din sistemul de învățământ era atât de mare în anii 1960, încât John s-a trezit cu o ofertă: un post de profesor. Era cel mai „ilogic lucru cu putință” – „Tocmai ce ieșeam din cușca leului și apoi m-am întors în cușca leului”. Ascunzișurile au continuat, însă acum cu un accent de teren sigur, nimeni nu avea cum să suspecteze un profesor că nu știe să citească și să scrie o „amărâtă de propoziție”. Și abia de acum încolo destinul lui John să devină cu adevărat interesant.