Manualul bunului-simţ
Stăteam de vorbă, în urmă cu două zile, cu dl. Gheorghe Grun. Avem unele preocupări comune, inclusiv pasiunea pentru „Dilema veche”. Am ajuns şi la o concluzie comună – aceea că, în pofida unei dezvoltări tehnologice, să spunem, la nivel moral, degradarea este o certitudine. Desigur, nu a tututor şi nu în acelaşi grad – dar la modul general, nu prea avem motive de mândrie.
Mulţi dintre oamenii performanţi au plecat prin ţări străine. Odată ce s-au obişnuit acolo, cu un anumit nivel de civilizaţie – atenţie, nu de cultură, de civilizaţie – nu mai doresc să se întoarcă, în pofida oricăror crize economice.
Mărturisesc că nu-mi propun să ofer soluţii, ceea ce de altfel i-am mărturisit şi domnului Grun, mai optimist decât mine în privinţa viitorului. Invazia de spoturi TV care ne îndeamnă să nu aruncăm hârtii pe jos, să plantăm copaci şi să fim civilizaţi în trafic e un semnal de alarmă. O naţiune care în secolul XXI are nevoie de asemenea spoturi are o problemă, care dispare dincolo de graniţa de vest.
Ce soluţie are domnul Grun? Una simplă, susţine domnia-sa, legată de educaţie. Editarea unui manual care oricum s-ar numi, ar fi un manual despre bunul-simţ. Un fel de educaţie civică, începută de la grădiniţă, gradat, continuată până la liceu, menită să suplinească incapacitatea sau lipsa de dorinţă a părinţilor, pentru îndrumarea în spiritul civilizaţiei a propriilor copii. Predată evident de cadre didactice posesoare a acestor valori, şi care, în plus, să mai creadă în ele, pentru că şi cadrele didactice încep să fie produsul aceluiaşi sistem educaţional deficient.
Nu-mi spuneţi de sistem, a protestat domnul Grun. În momentul în care se face recurs la sistem, la aspecte prea globale, atunci totul este pierdut.
Degeaba învaţă copiii la şcoală, dacă vin acasă şi părinţii le impun un stil de comportament care intră în contradicţie cu ceea ce ei tocmai au învăţat. Aşa am replicat, dar optimismul interlocutorului meu era greu de înfrânt. Nu, cu timpul tot se va prinde ceva de ei, vor începe să le facă observaţii părinţilor, să schimbe rolurile şi să devină ei înşişi educatori.
Iar de la început…? Câţi mai au răbdare?
