Lucian Maier: „Dacă era după mine, ar fi câştigat filmul mexican Heli, al cărui autor a primit premiul de regie“

07 lucian maier 1Lucian Maier, de 32 de ani, din Călan, este unul dintre cei mai respectaţi critici de film din ţară. Într-un interviu acordat MESAGERULUI HUNEDOREAN, Lucian a vorbit despre filmul ce a câştigat Palme d`Or, despre pasiunea pentru filme şi despre cum a ajuns să fie unul dintre cei mai buni critici de film de la noi.
Reporter: Ce ai făcut la Cannes?
Lucian Maier: Un răspuns scurt ar fi că am văzut filme. Apoi am cunoscut oameni din Mexic, Turcia, Statele Unite, Franţa sau Anglia. Am scris despre filmele văzute. Am avut o experienţă de viaţă şi una profesională deosebită. Am fost prima dată la Cannes şi nu pot spune că e ca în istoria cu iubirea (primă), dar e o experienţă care te poartă de la copleşitor la firesc în 12 zile. E o snoavă care circulă în Cannes, că prima dată urăşti festivalul, apoi începi să te descurci şi să fie totul în regulă, apoi trebuie să mergi acolo neîncetat. Şi pe mine m-a prins deja microbul. La Cannes poţi vedea cele mai importante filme de autor din anul ce va să fie.
Reporter: Cum cataloghezi filmul câştigător, La vie d`Adele?
Lucian Maier: Nu vreau să răspund politic sau politicos la aceste întrebări, că nu îmi stă în fire să îmi cosmetizez opiniile. Filmul vine într-un context politic foarte prielnic. Discuţiile din Occident legate de legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex sunt pe tapet de ceva vreme, problema acodării dreptului de a înfia copii acestor viitoare familii e şi mai aprig dezbătută în tot acest timp, iar filmul lui Kechiche – La vie d’Adele – construieşte o poveste cu lucrurile acestea în minte. Şi vrea să arate că o pasiune, amorul, e la fel de puternic şi la fel de curat ca trăire şi între persoane de acelaşi sex. Însă problema – din punctul meu de vedere – e că reduce viaţa sau trăirea unor persoane – fetele din prim plan – doar la pasiunea pentru sex. Viaţa în cuplu nu înseamnă numai sex, înseamnă şi comunicare, afecţiune, ajutor, lucruri de care filmul nu se atinge. Şi fiind atât de axat pe sex (şi atunci când nu se mai pot vedea, cele două fete regretă faptul că nu mai fac sex, fiindcă erau atât de compatibile în pat). E şi aici un punct de vedere, e un citat fain din „Sex and the City“, celebrul serial HBO, în care unul dintre personaje spune că sex trebuie să facă două persoane care se iubesc, sau două persoane care iubesc sexul. Şi dacă cele două fete de pe ecran iubesc doar sexul, faptul că doar spre asta trimiţi vreme de trei ore, e cam puţin. S-ar putea să fie pornografie, nu artă în care e discutată pasiunea, amorul.
Reporter: În concluzie, înseamnă că, măcar politic, merita filmul marele trofeu?
Lucian Maier: A, nu vreau să se înţeleagă asta. Din punctul meu de vedere, filmul nu merita premiul. Persoanele de acelaşi sex ar trebui să aibă dreptul de a se căsători, dar asta e o altă poveste decât cea din film. În film, lucrurile sunt prezentate cu o asemenea obstinaţie, sunt aruncate în faţa ta, încât, ca privitor, să înţelegi ce mare e pasiunea lor fără cea mai mică urmă de îndoială. Ei bine, înţelegi asta destul de devreme. Dar filmul nu depăşeşte acest prag în care pasiune înseamnă nebunie după corpul celuilalt. Ori, e cam puţin din punct de vedere artistic. Din punct de vedere politic  în regulă, militează pentru drepturile unor persoane, drepturi care ar fi normal să existe. Dar numai pentru că are discursul acesta politic ca substrat, nu înseamnă că e şi valoros artistic. Or, pe mine asta mă interesează în cinema, valoarea artistică. Adică modul în care o anumită idee ajunge să fie dezbătută pe ecran, prin imagine, şi cum în spatele acelei imagini recunoşti vorbele sau emoţiile unei conştiinţe, conştiinţa autorului filmului, care se adresează unei alte conştiinţe, a spectatorului, dorind să lege un dialog decent şi, pe cât posibil, inteligent. Or, aici lucrurile rămân prea ancorate de corp, iar treaba asta cred că retează multe detalii pe care o astfel de temă ar fi trebuit să le atingă.
Reporter: Cine ar fi fost câştigătorul, dacă alegerea ar fi depins de tine? Şi de ce?
Lucian Maier: Dacă era după mine, ar fi câştigat filmul mexican Heli, al cărui autor a primit premiul de regie. Filmul ăsta, prin felul în care e construit, prin picturalitatea imaginii pusă în contrast cu barbariile văzute (barbarii pe care, cu siguranţă, realitatea le depăşeşte deplin în ceea ce oferă în Mexic), prin faptul că – prin construcţie – nici un moment nu îţi caută (ţie, spectatorului) lacrimile sau suferinţa, ci pur şi simplu îţi arată o situaţie (un tânăr e cărat cu o camionetă, cu corpul făcut ferfeniţă, e urcat pe un pod, legat cu o funie de gât, legat de barele podului şi lăsat către pământ), apoi îţi arată cum a fost posibilă, apoi încearcă să investigheze şi să te întrebe şi pe tine în acelaşi timp, ce mai poate fi după aşa ceva. Care mai e normalitatea, ce mai poţi spera într-o lume care conţine şi aşa ceva. Iar întrebările acestea, filmul le adresează cu degajare, fără apăsare, prin câteva imagini de o frumuseţe exemplară, fără cuvinte sau muzică. Or, aici cred că se simte conştiinţa vie a autorului. În faptul că reuşeşte să aşeze câteva întrebări sau gânduri în imagini răvăşitoare, imagini care te răvăşesc fără să conţină nimic violent sau nimic forţat. Imagini care conţin doar Frumosul pe care îl găseşti uneori în propria viaţă, atunci când surprinzi un zâmbet cu coada ochiului sau când alergi într-o ploaie de vară cu iubitul sau iubita de mână, râzând. Iar când Amat Escalante – că despre el este vorba – îţi arată cum a fost posibilă întâmplarea din debutul filmului, într-adevăr, nu te menajează. Lasă violenţa în toată nuditatea ei pe ecran. Dar tocmai fiindcă tu vrei să înţelegi cum se ajunge la aşa situaţie (aruncarea tânărului de pe pod), violenţa nu mai e gratuită, nu mai e spectacol de dragul impresionării spectatorului sau alte prostii de genul acesta. Ci e o discuţie despre lume, o lume care – în Mexic – uneori o ia razna.
Reporter: Ce urmează după Cannes?
Lucian Maier: După Cannes urmează Festivalul de Film Transilvania din Cluj Napoca, din 31 mai până în 9 iunie. Apoi o mică odihnă, mult lucru la teza de doctorat pe care trebuie să o sfârşesc, încă un festival în Polonia în iulie. Câteva ieşiri cu bicicleta prin zonă, neapărat. Cam aşa.
Reporter: Cum ai ajuns să fii critic de film?
Lucian Maier: Pasiunea pentru film e de vină şi întâlnirea cu David Lynch, cândva, în studenţie. La cinema am mers de la trei ani. Încă era cinematograf în Călan – oraşul meu natal – era încă în viaţă Ceauşescu. Mă ducea fratele meu la filme. Am mai crescut şi am început să merg la cinema cu un coleg de clasă, Alexandru. Apoi s-a închis cinematograful şi tot liceul (făcut în Hunedoara) am suferit de această lipsă. Fugeam prin Deva să văd câte un film – Matrix, de exemplu, Fight Club sau Filantropica lui Nae Caranfil. Apoi am mers în Cluj la facultate şi am ajuns în lumea filmului. A fost înfiinţat Festivalul Transilvania, pasiunea mi-a fost alimentată. Şi, la un moment dat, am văzut un film. „Mulholland Drive“, regizat de David Lynch – tipul care a făcut „Twin Peaks“, un serial care făcea valuri în ţară imediat după Revoluţie. Filmul ăla m-a întors pe dos, m-a trecut prin toate stările posibile. La ieşirea din cinema îmi spuneam că filmul tre’ să fie ceva special dacă reuşeşte să te năucească în asemenea hal. Şi mi-am zis că trebuie să văd ce se petrece cu arta asta, cum reuşeşte să facă aşa ceva. Student la filosofie, am început să caut studii de estetică filmică, să urmăresc să văd cum e articulat un film, cum devin ideile imagini, lucruri de genul ăsta. Mi-am făcut licenţa pe film, apoi pentru master am propus tot un studiu cinematografic. Şi aşa am făcut trecerea şi spre jurnalismul cultural aplicat pe cinema. Prin 2006.
Reporter: Ce trebuie să facă, mai exact, un critic de film?
Lucian Maier: Să nu mintă cititorii. Să nu spună că un film e bun, când nu e bun sau că nu e bun când e bun. Totul raportat la un set de valori – neapărat trecute prin filtre filosofice, dezbătute, clarificate pentru propria persoană, valori care să fie tot timpul la vedere pentru cititor. Cititor care să simtă tot timpul când citeşte un text scris de tine, să simtă că nu vrei să îl seduci ca să îi vinzi gogoşi, ci vrei să dialoghezi cu el sau, cel mult, să îi fii un ghid care îl introduce în universul unui film anume sau al cinematografului în general. Cel puţin, asta vreau să fac eu.
Reporter: Au fost oameni din lumea filmului care au încercat „să se pună bine“, să spunem, pentru ca anumite cronici să fie pozitive?
Lucian Maier:  Nu, niciodată. Încă sper că e o lume – asta a artei, la noi cel puţin – în care nu are sens să faci aşa ceva. Pentru ce ai avea nevoie de o cronică pozitivă plătită? Oricum, nu sunt cinematografe în ţară, trăim într-o mizerie destul de dureroasă…
Reporter: Care sunt cele cinci filme la care te-ai uita oricând?
Lucian Maier: Pfuu… Passion of Anna de Ingmar Bergman (dar dacă aş pleca pe o insulă pustie, ca să ne jucăm precum adolescenţii, aş vrea să pot lua toate filmele lui Bergman cu mine), „Der siebente Kontinent“ al lui Michael Haneke. „North, the End of History“, realizat de un autor filipinez excepţional, Lav Diaz. „Silent Light“ de Carlos Reygadas, un film mexican. Şi, poate, „The Gold Rush“ al lui Charlie Chaplin. Dar, totuşi, cinci filme sunt foarte puţine. Aş vrea să intre în program şi filmele lui Luis Bunuel, Lars von Trier, Stanley Kubrick, Lynch, „Day of Wrath“ al lui Carl Theodore Dreyer, „Reconstituirea“ lui Pintilie, câteva filme de Danieliuc de la începutul anilor 80, „Secvenţe“ al lui Tatos, filmele lui Cristi Puiu, „Pulp Fiction“, „Paris, Texas“ al lui Wim Wenders…
Interviu realizat de Anamaria Sanda

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

stiri si ziare