ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT – Părintele Arsenie Boca

Valentina Mureșan

   Ce binecuvântare să fim contemporani cu un Sfânt! Mult s-a scris despre Părintele Arsenie și mult se va mai scrie, însă niciodată destul, niciodată prea mult, pentru că Zian – cel al zânelor – este mai mult decât un om, este deasupra oamenilor, este cordonul de lumină dintre cer și pământ. Dau mulțumire Lui Dumnezeu că mi-a dat șansa să împart o bucată de viață cu viața Părintelui, că m-a chemat și l-am auzit și că pot scrie astăzi câteva rânduri despre omul care a cunoscut ”Cărarea Împărăției” și care ne-a lăsat ”Cuvinte vii” ca să fim vii!

Am să vă spun în câteva rânduri cum am ajuns eu să-l cunosc pe Părințelul meu: în anii copilăriei m-a dus mama de câteva ori la Prislop și mi se părea că acolo e însuși Dumnezeu. Am îndrăgit locul, fără explicații. Mai apoi, când am putut să merg pe cont propriu, ajungeam acolo din când în când, la fel de fără motiv sau explicații, fiind mai mult o chemare și aproape de loc pelerinaj. Cu timpul, am început să fac un gest la fel de inexplicabil, strângeam donații de la cunoscuți, făceam pomelnice kilometrice și le duceam de Paște și de Crăciun la Prislop. De fiecare dată urcam la mormânt și vă dau cuvântul meu de onoare că n-am știut la acea vreme nici cine e acolo, nici cine a fost Părintele. Pur și simplu urmam o chemare magică, magnetică, mergeam acolo, mă așezam pe băncuța din stânga mormântului și zăboveam acolo câte o oră, fără să cer nimic, fără să-mi pun întrebări, fără să înțeleg de ce o făceam. N-am găsit niciodată pe nimeni. Era doar mormântul plin de flori, indiferent de anotimp. Într-o iarnă grea, cred că prin anul 2003, am mers la Prislop, am stat cam trei sferturi de ceas cu Maica Stareță, i-am dat pomelnicele și donațiile, apoi am urcat la mormânt, unde am mai zăbovit ceva timp. Se petrecea acolo ceva ciudat: mergeam cu sufletul încărcat de lumesc și cotidian și plecam ca un fulg. Ei bine, la coborâre, am întâlnit o măicuță care curăța zăpada și mi-a zis:

” – Ai fost la Părintele?

  • Nu, zic eu derutată. N-a fost nici un Părinte.
  • N-a fost că n-ai vrut să-l vezi, dar ai fost la Părintele! Spune măicuța sigură pe ea. Mă opresc buimacă, o privesc atent, apoi mă uit înapoi spre mormântul pe care îl puteam zări cu greu, dar îmi dau seama că măicuța m-a putut vedea fără probleme. Ba chiar cred că măicuțele știau foarte bine cine vine, unde merge și ce face. Era clar că eu am fost la mormântul unui preot. Și în acel moment am rupt-o la fugă înapoi, să văd ce scrie pe cruce. Am coborât înapoi cu viteză, repetând în gând ce scria acolo, ca să nu uit. Când am trecut (cu viteză) pe lângă măicuță, am auzit-o din mers:
  • Ți-am zis eu, maică, că ai fost la Părintele!”

Am ajuns acasă, am deschis internetul și am găsit vreo două, trei link-uri. Cam atâtea erau la vremea aceea… Dar am înțeles că acolo era ceva ce trebuia să descopăr. La scurt timp a început exodul și lumea venea la Prislop cu miile, mânați de mirajul minunilor pe care trebuia să le facă Părințelul meu. Am dus și eu foarte mulți oameni și m-a fascinat mereu transformarea lor în inima Prislopului. O vreme mă supăra faptul că nu mai puteam sta acolo, sigură cu Părintele, ci trebuia să mă îmbulzesc cu toți pelerinii și cu gândurile lor, ba chiar și cu vreo două călugărițe-jandarm, apoi chiar cu jandarmii. Nu mai era nimic la fel… Cel mai tare m-am supărat și chiar am reacționat, când au apărut niște tinerei de la o firmă de pază, care ne spuneau să mergem câte doi la cruce, cât să stăm și cât să ne rugăm. Eeee… pănă aici mi-a fost! M-am revoltat cu voce tare, am supărat și agentul de pază, am revoltat vreo două măicuțe și l-am rusinat pe soțul meu, care la cât de bine mă cunoaște, chiar trebuia să se aștepte la așa ceva. Părintele n-a avut nevoie de nimeni care să-l apere în timpul vieții, de ce ar avea nevoie un mormânt de așa ceva? Dar despre toate aceste lucruri am să vă vorbesc săptămâna viitoare.

Sunt 31 de ani de când Părintele Arsenie a ales să renască în cer și totuși e viu și prezent pretutindeni unde este chemat. Sunt 31 de ani de când a plecat, lăsându-ne o moștenire despre care se vorbește prea puțin. Îl venerăm fără să-l urmăm pe cărarea împărăției, iar asta face din noi un popor ortodox trist și umilit de fix atitudinea noastră superficială. Părintele Arsenie este o întreagă școală și de viață și de moarte, iar Dumnezeu l-a sădit în grădina din Bojoara, ca să ne amintim permanent că omul e dator să treacă printre lupi, ca să se instruiască, să stea întemnițat ca să se înțelepțească, să îndure ca să învețe ascultarea, să cerceteze ca să cunoască cerul. Pentru tot adâncul său de smerenie, Zian al zânelor a fost răsplătit de Dumnezeu cu toate înălțimile de har. Părintele Arsenie nu este nici miraj, nici miracol, ci este adevăr și lumină. Îți mulțumim Tată Ceresc că ni l-ai dat!

Dacă dorești să-mi scri, mă găsești aici: https://www.facebook.com/valentina.gheorghe.muresan/

 

Până săptămânaea viitoare…

ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

stiri si ziare