Guvernul Groza, de la 6 martie 1945

Anghel Nistor, Ioachim Lazăr

Motto:
„Dacă vrem să descifrăm corect locul, rolul şi însemnătatea oamenilor de stat în istorie, trebuie să o facem, musai, înăuntrul imperativelor politico-militare ale vremurilor cărora le-au aparţinut”. (Vasile Pârvan -1928)

Nori negri deasupra României
Criza politică din februarie 1945, survenită după demisia Guvernului condus de generalul Rădescu, avea loc într-un context geo-politic extrem de complex. România pierduse războiul din răsărit şi era abandonată de SUA şi Marea Britanie în sfera de influenţă a URSS. Ţara era ocupată de peste un milion de ostaşi ai Armatei Roşii. La 12-13 septembrie 1944, fusese semnat un armistiţiu prin care Puterile Aliate impuneau României condiţii deosebit de grele. Armata română lupta în vest pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei. Ardealul de nord, eliberat la 25 octombrie de către armata română şi sovietică de sub stăpânirea horthystă, se afla de la 11 noiembrie sub administraţie militară a Uniunii Sovietice, iar soarta lui încă nu era decisă. Noul premier al Ungariei negocia la Moscova cu Molotov ca Transilvania să fie alipită la statul maghiar. O altă delegaţie, a lui I.B. Tito, cerea lui Stalin sprijin pentru ca Banatul românesc (Timişoara şi Reşiţa ) să fie încorporat la Iugoslavia, sub pretext că în unele localităţi, populaţia este majoritară de etnie sârbă. Ca urmare a războiului, producţia economică scăzuse cu 50 la sută, situaţie agravată ulterior de o secetă cumplită. Sute de mii de prizonieri români se aflau în lagărele din URSS şi repatrierea lor era tărăgănată. În ţară, moşierii şi grofii se opuneau cu înverşunare înfăptuirii reformei agrare. Clasa politică, vinovată împreună cu monarhia de dezastrul ţării, căuta soluţii să-şi salveze interesele, unii politicieni au fugit în străinătate, iar alţii au refuzat să-şi asume funcţii de conducere.

Stalin: Petru Groza este cel mai simpatic burghez din Europa…
În această perioadă, când în Transilvania, deci în spatele frontului, s-au semnalat grave ciocniri între etnicii români şi maghiari, iar Hitler pregătea contraofensiva în zonă, de la Moscova a sosit la Bucureşti A.I. Vâşinski, ministrul adjunct de Externe al URSS. Emisarul sovietic dă regelui Mihai I ultimatum să numească un nou guvern, care să asigure sprijin real frontului din Vest. Vâşinski îi comunică regelui că Petru Groza se bucură de încrederea Kremlinului. După eşuarea tentativei de a fi desemnat în această funcţie omul Casei regale, Barbu Ştirbey, Petru Groza este însărcinat la 2 martie 1945 să formeze noul guvern. Acesta avea o vastă experienţă de pe când a fost deputat în Constituantă şi ministru în Guvernul Averescu. Era, din 1933, preşedintele Frontului Plugarilor. Deşi a fost mare moşier, bancher şi om de afaceri prosper, Groza a dat asigurări că va renunţa la avere şi îşi va consacra eforturile şi priceperea cauzei celor mulţi şi măreţelor idealuri naţionale. El făcea parte din generaţia de aur, care la 1 Decembrie 1918, a înfăptuit România Mare şi a contribuit efectiv la consolidarea ei economică, administrativă şi culturală.
Desigur, Groza avea sprijinul PCR, care în perioada 1924-1944, a activat în ilegalitate. El i-a ajutat pe comunişti cu bani, i-a apărat ca avocat în instanţă şi a difuzat literatură marxistă. În 1935, Groza  a semnat la Ţebea Pactul antifascist, la care aderă mai multe organizaţii de stânga. De la bun început, a condamnat războiul antisovietic şi împreună cu alte personalităţi a semnat o declaraţie în care se cerea retragerea trupelor române din URSS şi semnarea păcii cu vecinul de la Răsărit. Această poziţie a iritat autorităţile hitleriste, care au cerut arestarea sa în decembrie 1943. Timp de o lună şi jumătate, a fost anchetat de Siguranţă, iar la intervenţia mareşalului Antonescu a fost eliberat, stabilindu-i-se domiciliul supravegheat.
Fiind un om politic lucid şi clarvăzător, Groza, încă din timpul guvernării Averescu, a cerut în Parlament reluarea relaţiilor economice şi comerciale cu Rusia sovietică, ce putea fi o excelentă  piaţă de desfacere pentru produsele agricole româneşti. Propunerea a fost respinsă de Averescu şi de Octavian Goga.
Groza spunea mereu: „Este aşa de logic şi de clar, că nu poţi trăi liniştit în căsuţa ta, când nu-ţi cunoşti bine vecinii. Mai mult decât atât, ştii că unul e mare  şi puternic, şi-i întorci mereu spatele”.
Desigur, în martie 1945, s-a apelat la soluţia Groza (în cărţi mai erau Simion Stoilov şi Dumitru Bagdasar), datorită sprijinului de care el se bucura din partea ţăranilor, preoţimii, unei mari părţi a intelectualilor şi, nu lipsit de importanţă, a maghiarilor trăitori în România.
La sfârşitul lunii februarie 1945, Petru Groza, care ocupa postul de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, revenea de la Bucureşti la Deva. Pentru a-l convinge să accepte funcţia de  premier, la Casa Groza a venit Emil Bodnăraş. Acesta n-a reuşit să-l înduplece. Ulterior, la Deva a venit Gheorghe Gheorghiu-Dej, care se afla în fruntea P.C.R. (interimar).
După discuţii îndelungate, Groza a acceptat oferta P.C.R., punând următoarele condiţiii: în problema ţărănimii, bisericii şi monarhiei, să aibă cuvânt hotărâtor. După el, a venit o maşină a Casei regale, însoţită de un ofiţer superior sovietic.
La întâlnirea cu Vâşinski, Petru Groza a condiţionat acceptarea funcţiei de prim-ministru de reinstaurarea imediată a administraţiei româneşti în Ardealul de Nord. Răspunsul pozitiv din partea lui Stalin a sosit prompt, cu următoarea remarcă: „Petru Groza este cel mai simpatic burghez din Europa, căruia merită să-i spunem TOVARĂŞ”.
Tot în acele zile, Groza a avut discuţii cu Iuliu Maniu, politician cunoscut, pe care l-a implorat: „Domnule preşedinte, nu mă lăsaţi singur”. Reacţia liderului ţărănist a fost acidă: Groza să nu colaboreze cu comuniştii, care nu doresc binele ţării. Şi că are un nume, iar copiii o să-i poarte numele.
Replica lui Groza a fost: copiii mei n-au decât să-şi schimbe numele (ceea ce nu s-a întâmplat).

Componenţa Guvernului
La 6 martie, Petru Groza a prezentat regelui următoarea componenţă a guvernului, alcătuită de o coaliţie la care luau parte P.C.R., Frontul Plugarilor, PNL – Tătărescu, PNŢ – Anton Alexandrescu, PSD, Uniunea Patrioţilor şi Uniunea Preoţilor Democraţi.
Dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri.
Gheorghe Tătărescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine.
Lucreţiu Pătrăşcanu – la Justiţie
Teohari Georgescu – la Interne
Prof. Mihail Ralea – la Arte
Prof. Ing. Gheorghe Nicolau – la Asistenţă şi Asigurări Sociale
Ştefan Voitec – la Educaţie Naţională
Gh. Gheorghiu-Dej, la Comunicaţii şi Lucrări Publice
Lothar Rădăceanu – la Muncă
Dumitru Alimănişteanu – la Finanţe
Ing. Petre Bejan – la Industrie şi Comerţ
Ing. Tudor Ionescu – la Mine şi Petrol
Romulus Zăroni – la Agricultură şi Domenii
Prof. Petre Constantinescu – Iaşi – la Propagandă
General de divizie C. Vasiliu Răşcanu – la război
Anton Alexandrescu – la Cooperaţie
Prof. Dumitru Bagdasar – la Sănătate
Preot Constantin Burducea – la Culte
În 7 martie, la Moscova, Molotov îl informează pe ambasadorul american Averell Harriman că această criză din România a fost rezolvată.

Realizări istorice
În zilele de 8-9 martie, are loc un schimb de scrisori Groza-Stalin. Guvernul sovietic îşi exprimă oficial acordul pentru revenirea Ardealului de Nord sub administraţie românească.
La 13 martie, la Cluj sunt organizate mari festivităţi pentru sărbătorirea evenimentului. Erau de faţă regele Mihai I, membrii Guvernului Groza, A.I. Vâşinski, reprezentanţi ai Comisiei Aliate de Control şi ai partidelor politice (minus Iuliu Maniu), generali români şi sovietici, noii prefecţi numiţi şi o mare mulţime de cetăţeni.
Petru Groza a luat cuvântul întâi în limba română, apoi în limba maghiară, dând asigurări că România va fi o casă bună pentru toate naţionalităţile. El a fost ovaţionat îndelung atât de români, cât şi de maghiari.
La Cluj, are loc prima şedinţă solemnă a guvernului, urmată de măsuri în vederea normalizării vieţii de stat.
La 22 martie, Guvernul Groza legiferează reforma agrară, realizată pe teren de ţărani, proiectul de decret-lege fiind avizat favorabil de regele Mihai I (Parlament nu mai exista din 1938, când a fost desfiinţat de Carol al II-lea).
Moşiile care depăşeau suprafaţa de 50 ha au fost împărţite la peste 900.000 de familii ţărăneşti, având prioritate luptătorii de pe front şi văduvele de război. O dată cu această reformă agrară, a fost realizat visul de veacuri al ţărănimii române de a deveni stăpână pe pământul pe care îl munceşte.
În luna mai 1945, după o intervenţie a lui Groza la mareşalul Malinovski, preşedintele Comisiei Aliate de Control, a fost zădărnicită încercarea unor etnici sârbi din Banatul românesc de a organiza un Congres, în scopul alipirii acestui teritoriu (Timişoara şi Reşiţa) la Iugoslavia. În luna iulie a aceluiaşi an, Groza are o întrevedere secretă cu I. B. Tito la Pancevo. Discuţiile s-au derulat în limba germană. După o zi şi o noapte de negocieri, liderul sârb a fost convins ca Iugoslavia să nu ceară la Conferinţa de pace de la Paris, modificarea graniţelor dintre cele două ţări. A fost încă un succes remarcabil al premierului român în lupta dificilă de a păstra teritoriul ţării, în cele mai negre vremuri ale istoriei noastre contemporane.