Demnitate şi ţâfnoşenie
Ni s-a dat în aceste zile, în doze diferite, exemplul polonezilor. N-o mai lungesc – în esenţă, concluzia a fost că în timp ce ei ştiu să aibă demnitate naţională, noi nu ştim – şi deci, n-o avem!
Numai că, demnitatea poloneză ne-a fost prezentată ca un fel de ţâfnoşenie de tip „Gică-contra”, fără a explora în profunzime mecanismele după care s-a manifestat şi se manifestă. Conform unor analişti, e destul să ai curajul să spui nu, să întorci spatele, să faci trimitere la paloşul lui Ştefan, barda lui Mihai Viteazul sau lancea lui Horea, toate astea fiind un semn că ai nerv. Am văzut suite de imagini cu războaie, însoţite de muzici militare belicoase. Strămoşii, acolo e gloria, sângele, el e unitatea de măsură.
A fost exhibat un fel de patriotism de operetă, pe alocuri primitiv, practicat intens de PUNR la mijlocul anilor ’90. Neproductiv, desuet, cu exagerările de rigoare, în care preşedintele decedat în accidentul de avion şi regii polonezi care l-au precedat la cârma statului ne-au fost prezentaţi într-o postură de semizei, adoraţi de popor, împărţind dreptate. Şi noi, românii, întotdeauna prieteni cu polonezii, nu prieteni, cei mai buni prieteni…
Pe de altă parte, admit că modul în care „ceilalţi” se comportă, începând de la graniţa noastră de vest, este dacă nu mai bun, atunci, cel puţin mai productiv şi profitabil – şi nu mă refer la aspectele materiale. Modul în care arată celelalte ţări dovedeşte un plus de civilizaţie, dar în egală măsură, de responsabilitate a cetăţenilor, care cred că nu aşteaptă neapărat reacţii ale clasei politice. Care însă există, acolo unde este vorba despre domenii majore de intervenţie, ca să folosesc o expresie dragă UE.
Ca să fiu înţeles bine – cred că apartenenţa la UE şi NATO este cea mai dezirabilă situaţie în care ne putem afla. Să fi rămas pe dinafară, am fi dat dovadă nu de demnitate, ci de lipsă de viziune istorică. În ceea ce am făcut noi până acum, în relaţia cu marile puteri, se poate observa însă o anume slugărnicie, o dorinţă de a îndeplini ordine înainte de a fi fost date.
Cu rapiditatea noastră de a spune „da“, îi surprindem până şi pe cei care ne cer să spunem „da”.
În aceste zile, tragice pentru poporul polonez, la diverse televiziuni s-au debitat atât de multe inepţii încât uneori mi-era teamă că va exploda ecranul aparatului. La un moment dat una dintre moderatoare, nu mai ştiu pe ce post, vrând să pară foarte doctă, debita ca mitraliera. Şi spune că la prima împărţire a Poloniei, în anul 1772, a luat parte Imperiul Otoman. Noroc că la emisiune era prezent şi Emil Hurezeanu, care în mod evident, trebuia să intervină, O corectează elegant dar ferm pe respectiva domnişoară sau, mă rog, doamnă spunându-i că Imperiul Otoman nu a ajuns la aceste împărţiri niciodată. Sigur că ridicolul situaţiei a fost maxim dar Emil Hurezeanu, zic eu, nu putea şi nici nu trebuia să tacă. Apar astfel de penibilităţi pentrucă, uneori, pe moderatori sau pe invitaţi îi ia valul şi pornesc pe un tărâm al discuţiei care devin pentru ei…nisipuri mişcătoare. În altă ordine de idei, eu cred că efortul făcut de preşedintele Traian Băsescu, de a se deplasa la această ceremonie în condiţiile în care a făcut-o, este unul mai mult decât lăudabil şi demn. Observaţia Domniei Voastre, domnule Gruian cu privire la slugărnicia faţă de marile puteri poate fi justă dacă o exemplificaţi şi nu rămâneţi doar la un exerciţiu teoretic dar în ansamblu remarcile făcute, zic eu, se circumscriu realului.